ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 286/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 26 octombrie 2009, reclamantul P.M.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 dolari S.U.A., daune morale si 300.000 dolari S.U.A., daune materiale, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării suferite prin hotărârea penală nr. 472 din 08 iulie 1982 a Judecătoriei Sectorului 6 București.

Prin sentința nr. 1086/22 iunie 2010, Tribunalul București, Secția a III-a civilă, a admis, în parte, acțiunea în sensul că l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 5.000 dolari S.U.A., în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale, ca urmare a condamnării cu caracter politic suferite de acesta și a respins cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut (în baza probelor din dosar) că reclamantul a fost condamnat, prin sentința penală nr. 472 din 08 iulie 1982 a Judecătoriei Sectorului 6 București, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor, la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen.

Din această pedeapsă, reclamantul a executat 9 luni, fiind ulterior grațiat. Tribunalul a constatat că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat constituie o condamnare cu caracter politic, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, acesta are dreptul la acordarea de daune morale. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul, luând în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, precum și faptul că acesta nu a beneficiat și de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, a apreciat că suma de 5.000 dolari S.U.A. echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, reprezintă o satisfacție suficientă, echitabilă și rezonabilă.

În ceea ce privește daunele materiale, tribunalul a constatat că acestea nu au fost dovedite, așa încât le-a respins ca neîntemeiate. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul P.M.M. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 186/ A din 22 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București și a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a respins capătul de cerere privind daunele morale ca neîntemeiat. Prin aceeași decizie, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1), art. 4 din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992. Analizând incidența în cauză a deciziilor Curții Constituționale menționate, atât sub aspectul constituționalității textului de lege declarat neconstituțional, cât și sub aspectul compatibilității lui cu dispozițiile CEDO, instanța de apel a reținut că, la data soluționării apelurilor, deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 fuseseră deja publicate în M. Of.

și, prin urmare, reclamantul nu deținea un „bun ” în sensul art. l din Protocolul adițional nr. l al CEDO. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul In motivarea recursului, reclamantul a susținut că decizia instanței de apel este nelegală întrucât, la data formulării acțiunii, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 erau în vigoare, iar legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

A arătat că, aplicând retroactiv efectele deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/210 ale Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile art. 147 din Constituția României cât și dispozițiile CEDO. Recurentul reclamant a formulat critici și pe fondul cauzei, susținând că este îndreptățit la acordarea de despăgubiri atât pentru prejudiciul moral cât și pentru prejudiciul material suferit prin condamnare. Recursul este nefondat. În adoptarea soluției de respingere a cererii reclamantului întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor sale.

S-a considerat că aceste decizii sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care curge de la data publicării deciziei Curții Constituționale. Criticile recurentului reclamant vizează ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece era în vigoare la data formulării cererii. Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Înalta Curte, Secțiile Unite, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

” . În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudență instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a arătat instanța supremă. Totodată, s-a constatat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale proceselor în curs, până la data pronunțării unei hotărâri definitive a instanței de judecată, nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Reclamanții din aceste procese nu dețin un „bun” în sensul Convenției, nici măcar o speranță legitimă, astfel cum această noțiune reiese din jurisprudență Curții Europene, deoarece, până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, nu se conturase o jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, cerință obligatorie pentru existența unei valori patrimoniale ce are o bază suficientă în dreptul intern, astfel cum s-a conchis în decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți.

Dată fiind decizia în interesul legii, nu se poate proceda la reevaluarea chestiunii efectelor deciziei Curții Constituționale asupra litigiului de față, inițiat anterior datei de 21 octombrie 2010. Atare reapreciere nu este posibilă nici în raport de regulile de aplicare a legii de drept substanțial în timp, și nici prin prisma Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, în condițiile în care decizia în interesul legii a analizat în ce măsură aplicarea deciziilor Curții Constituționale într-un proces nefinalizat printr-o hotărâre definitivă contravine prevederilor Convenției (inclusiv art. 14, chiar dacă nu s-au redat anterior considerentele relevante pe acest aspect din decizia nr. 12/2011).

Dacă s-ar admite contrariul, ar însemna acceptarea posibilității de a se ajunge la o concluzie diferită, ceea ce ar echivala cu încălcarea deciziei pronunțate în baza art. 330 alin. (4) C. proc. civ., consecință ce nu poate fi acceptată, date fiind efectele obligatorii ale deciziei pentru instanțele de judecată. Față de cele expuse, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. În consecință, recursul declarat de reclamant urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M.M. împotriva deciziei nr. 186/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2013.