ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 286/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 26 octombrie 2009,

reclamantul P.M.M. a chemat în

judecată

pe pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 dolari S.U.A., daune morale si

300.000 dolari S.U.A., daune materiale, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul suferit ca urmare a condamnării suferite prin hotărârea penală nr. 472

din 08 iulie 1982 a Judecătoriei Sectorului 6 București.

Prin sentința nr. 1086/22 iunie 2010,

Tribunalul București, Secția a III-a civilă,

a admis, în parte, acțiunea în sensul că l-a obligat pe

pârât la plata către reclamant a sumei de 5.000 dolari S.U.A., în echivalent în

lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale, ca urmare a

condamnării cu caracter politic suferite de acesta și a respins cererea de

obligare a pârâtului la plata daunelor materiale, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut (în baza probelor din dosar) că reclamantul a fost

condamnat, prin sentința penală nr. 472 din 08 iulie 1982 a Judecătoriei

Sectorului 6 București, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor, la

pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323

alin. (1) C. pen.

Din această pedeapsă, reclamantul a

executat 9 luni, fiind ulterior grațiat.

Tribunalul a constatat că infracțiunea

pentru care reclamantul a fost condamnat constituie o condamnare cu caracter

politic, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și că, potrivit art. 5

alin. (1) lit. a) din aceeași lege, acesta are dreptul la acordarea de daune

morale.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, tribunalul, luând în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, precum

și faptul că acesta nu a beneficiat și de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990,

a apreciat că suma de 5.000 dolari S.U.A. echivalent în lei la cursul BNR din

ziua plății, reprezintă o satisfacție suficientă, echitabilă și rezonabilă.

În ceea ce privește daunele materiale,

tribunalul a constatat că acestea nu au fost dovedite, așa încât le-a respins

ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul P.M.M.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, prin decizia nr. 186/ A din 22 februarie 2011,

a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București și a schimbat în

parte sentința tribunalului, în sensul că a respins capătul de cerere privind

daunele morale ca neîntemeiat.

Prin aceeași decizie, apelul

reclamantului a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare a

daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speță în raport de

dispozițiile art. 147 alin. (1), art. 4 din Constituție și art. 31 alin. (1) și

(3) din Legea nr. 47/1992.

Analizând incidența în cauză a

deciziilor Curții Constituționale menționate, atât sub aspectul

constituționalității textului de lege declarat neconstituțional, cât și sub

aspectul compatibilității lui cu dispozițiile CEDO, instanța de apel a reținut

că, la data soluționării apelurilor, deciziile Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 fuseseră deja publicate în M. Of. și, prin

urmare, reclamantul nu deținea un „bun

”

în sensul art. l din Protocolul adițional nr. l al CEDO.

Cum apelul este o cale de atac

devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a

solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un

drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o

hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra

pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul In motivarea recursului, reclamantul

a susținut că decizia instanței de

apel este nelegală întrucât, la data formulării acțiunii, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea 221/2009 erau în vigoare, iar legea aflată în vigoare la

data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului. A arătat

că, aplicând retroactiv efectele deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/210 ale

Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile art. 147

din Constituția României cât și dispozițiile CEDO. Recurentul reclamant a

formulat critici și pe fondul cauzei, susținând că este îndreptățit la

acordarea de despăgubiri atât pentru prejudiciul moral cât și pentru

prejudiciul material suferit prin condamnare. Recursul este nefondat.

În adoptarea soluției de respingere a

cererii reclamantului întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență deciziilor nr. 1358 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010, pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a

constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al

pretențiilor sale.

S-a considerat că aceste decizii sunt

aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei

neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile

prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care curge de la data

publicării deciziei Curții Constituționale.

Criticile recurentului reclamant

vizează ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor ce guvernează

aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, deoarece era în vigoare la data formulării cererii.

Problema de drept a efectelor deciziilor

Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de

desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un

recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M.

Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză,

producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea

dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora

dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii

sunt obligatorii pentru instanțe.

Înalta Curte, Secțiile Unite, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, a statuat că „urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

”

.

În motivarea deciziei date în

interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât

și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a

drepturilor omului și de jurisprudență instanței europene creată în aplicarea

acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de

aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta

pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a

căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice

calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor

Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța

este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu

mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții

legale exprese.

De asemenea, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă, a arătat instanța supremă.

Totodată, s-a constatat că, prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale proceselor în curs, până la data pronunțării

unei hotărâri definitive a instanței de judecată, nu este încălcat nici art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

Reclamanții din aceste procese nu

dețin un „bun” în sensul Convenției, nici măcar o speranță legitimă, astfel cum

această noțiune reiese din jurisprudență Curții Europene, deoarece, până la

momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, nu se conturase o

jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, cerință obligatorie

pentru existența unei valori patrimoniale ce are o bază suficientă în dreptul

intern, astfel cum s-a conchis în decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei

Curți.

Dată fiind decizia în interesul legii,

nu se poate proceda la reevaluarea chestiunii efectelor deciziei Curții

Constituționale asupra litigiului de față, inițiat anterior datei de 21

octombrie 2010.

Atare reapreciere nu este posibilă

nici în raport de regulile de aplicare a legii de drept substanțial în timp, și

nici prin prisma Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale, în condițiile în care decizia în interesul legii a analizat în ce

măsură aplicarea deciziilor Curții Constituționale într-un proces nefinalizat

printr-o hotărâre definitivă contravine prevederilor Convenției (inclusiv art. 14,

chiar dacă nu s-au redat anterior considerentele relevante pe acest aspect din

decizia nr. 12/2011).

Dacă s-ar admite contrariul, ar

însemna acceptarea posibilității de a se ajunge la o concluzie diferită, ceea

ce ar echivala cu încălcarea deciziei pronunțate în baza art. 330 alin. (4) C.

proc. civ., consecință ce nu poate fi acceptată, date fiind efectele

obligatorii ale deciziei pentru instanțele de judecată.

Față de cele expuse, se constată că,

în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții

Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010,

cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

În consecință, recursul declarat de

reclamant urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul P.M.M. împotriva deciziei nr. 186/ A din 22 februarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

25 ianuarie 2013.