ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 90/2015

Instanța de apel a aplicat, eronat, dispozițiile art. 6, alin. (4) din noul C. civ., stabilind, în mod nelegal, că, în speță, prescripția dreptului material la acțiune nu curge de la data constatării caracterului politic al condamnării, ci de la dala când s-a născut dreptul la acțiune împotriva Statului, în temeiul dreptului comun. Arată că, dreptul său la reparație s-a născut odată cu recunoașterea erorii judiciare comise de Stat, prin condamnarea penală dispusă pe criterii politice, respectiv la data 10 aprilie 2012, când s-a pronunțat Decizia civilă nr 755/R din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București în Dosarul nr. 15524/3/2010, rămasă irevocabilă. Prin această hotărâre judecătorească, intrată în puterea lucrului judecat, s-a recunoscut, pe cale judiciară, nelegalitatea condamnării penale, ce a fost aplicată ca măsură de opresiune a regimului comunist, fiind, astfel, înlăturate efectele celor două hotărâri de condamnare politică. Susține, așadar, că dreptul la reparația prejudiciului suferit în urma condamnării penale s-a născut la data de 10 aprilie 2012, când hotărârile de condamnare politică au fost „desființate", acesta fiind momentul de la care a început să curgă termenul pentru valorificarea dreptului său de obținere a daunelor morale. Apreciază că, termenul de prescripție se supune prevederilor noului C. civ., aspect reglementat expres prin prevederile art. 6, alin. (4) din acest act normativ, pe care instanța de apel l-a aplicat în mod greșit.

Se invocă de către recurent aplicarea greșită a prevederilor art. 3, 7, 8 și 13 din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu prevederile art. 998 - 999 din vechiul C. civ. Consideră că, argumentele instanței de apel referitoare la momentul nașterii dreptului la acțiune, respectiv 22 decembrie 1989 sau, cel târziu, 18 decembrie 2006, data Declarației Președintelui de condamnare a regimului comunist sunt lipsite de fundament juridic. Efectele Deciziei civile nr. 755/R din 10 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civ. în Dosarul nr. 15524/3/2010 prin care s-a recunoscut reclamantului dreptul la reparație la data de 10 aprilie 2012 au fost ignorate, instanța preferând să acorde eficiență unei declarații politice, fără efecte în plan juridic. În opinia recurentului, termenul de prescripție a început să curgă la data de 10 aprilie 2012, odată cu pronunțarea Deciziei civile nr. 755/R din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București din Dosarul nr. 15524/3/2010, apreciind că acțiunea dedusă judecății a fost introdusă în termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului său la acțiune.

Instanța de apel a încălcat prevederile art. 114 1 alin. (2), art. 115, pct. 2, art. 118 și art. 136 C. proc. civ., refuzând să aplice pârâtului sancțiunea decăderii din dreptul de a mai invoca excepții și a propune probe în soluționarea cauzei. Arată că, potrivit art. 115 și art. 132 C. proc. civ., pârâtul la prima instanță, nu o invocat vreo excepție de procedură, astfel cum este și excepția prescripției dreptului material la acțiune, motiv pentru care instanța trebuia să constate că este decăzut din dreptul de a mai invoca prescripția, direct în faza procesuală de apel, ceea ce, în opinia recurentului, atrage nelegalitatea hotărârii atacate.

Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2512-2513 din noul C. civ., calificând excepția prescripției dreptului material la acțiune ca fiind de ordine publică. Susține că prezentul litigiu a fost demarat la data de 01 august 2012, astfel încât excepția prescripției dreptului material la acțiune este guvernată de prevederile noului C. civ., potrivit principiului aplicării legii în timp și principiul tempus regit actum. Potrivit noilor dispoziții, excepția prescripției dreptului material la acțiune constituie o excepție de ordine privată și nu o excepție de ordine publică, ceea ce denotă că prescripția poate fi invocată doar de partea interesată în prima fază procesuală, neputând fi ridicată de instanță, din oficiu. În subsidiar, arată că, și în ipoteza în care s-ar aprecia că excepția prescripției s-ar supune prevederilor legale anterioare intrării în vigoare a noului C. civ. și ar fi calificată drept excepție de ordine publică, trebuie apreciat că, termenul de prescripție a început să curgă de la dala de 10 aprilie 2012, moment în raport de care acțiunea a fost promovată în termenul legal. Raportat la perioada comiterii faptelor ilicite prejudiciabile (1956-1959), răspunderea civilă delictuală era reglementată de art. 998-999 din vechiul C. civ. Prin urmare, deși răspunderea civilă delictuală a intervenit pentru fapte ilicite comise în perioada 1956 - 1959 incriminate de C. civ. din acea perioadă, dreptul la reparație s-a născut la data pronunțării Deciziei civile nr. 755/R din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București din Dosarul nr. 15524/3/2010, prin care s-au înlăturat efectele deciziilor de condamnare politică.

Se invocă nelegalitatea deciziei recurată, întrucât instanța de apel a încălcat prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Arată că a solicitat obligarea Statului român la plata de despăgubiri morale în temeiul dreptului comun - C. civ. - instanța neavând nici dreptul și nici atributul de a schimba temeiul juridic al acțiunii, prin reținerea că repararea prejudiciului s-ar putea face doar în temeiul legii speciale, respectiv în temeiul Legii nr. 221/2009. Faptul că în Legea nr. 221/2009 nu mai este reglementat în prezent dreptul la reparația prejudiciului moral, nu îi înlătură dreptul de a obține despăgubiri morale în temeiul dreptului comun. Refuzul instanței de apel de a face în cauză aplicarea prevederilor C. civ. pe motiv că dreptul la reparație în temeiul acestei legi s-ar fi prescris, în urma apariției Legii nr. 221/2009, constituie o grava violare a dreptului de acces la justiție. Intimatul Statul român, prin M.F.P. nu a formulat întâmpinare. În recurs nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ. Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata recursul ca fiind nefondat, având în vedere următoarele considerente: Criticile recurentului vizând nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului în care a fost soluționată excepția prescripției dreptului material la acțiune, având drept consecință respingerea acțiunii promovată, sunt nefondate. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Curtea de Apel, reținând întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 6 alin. (4) din Legea nr. 289/2009. În speță, reclamantul a investit instanța de fond cu o acțiune, întemeiată pe dreptul comun, prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul român, prin M.F.P., la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit în urma condamnării politice dispuse prin sentința penală nr. 855 din 04 septembrie 1957 a Tribunalului Militar București, sentință menținută prin Hotărârea nr. 118 din 18 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a militară - Colegiul recurs. Acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ. În raport de obiectul investirii instanței de fond și temeiul juridic invocat de reclamant drept fundament al acțiunii sale, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept substanțial și procesual în materie. În speță, instanța de apel a stabilit corect regimul juridic aplicabil prescripției dreptului material la acțiune, precum și momentul de la care a început să curgă, relativ la acțiunea reclamantului privind obligarea pârâtului Statul român la plata daunelor morale cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin condamnarea sa politică. Raportat la situația de fapt invocată de reclamant și reținută de instanța de apel, în mod corect s-a apreciat că momentul de început a termenului de prescripție a acțiunii privind repararea prejudiciului pretins nu poate fi considerat ca fiind data la care a fost pronunțată hotărârea de constatare a caracterului politic al condamnării reclamantului. Din punct de vedere juridic, demersul reclamantului s-a întemeiat, exclusiv, pe instituția răspunderii civile delictuale, reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ., dispoziții, în considerarea cărora, acțiunea acestuia era supusă termenului general de prescripție reglementat în conformitate cu prevederile de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”. În raport de aceste dispoziții legale, instanța de apel a reținut corect momentul la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune având ca obiect plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin abuzurile regimului totalitar, atât timp cât reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de pagubă, respectiv Statul român, prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989. Dat fiind, însă, realitatea economică anterioară datei 22 decembrie 1989 (dată la care regimul comunist din România a fost răsturnat) până la acest moment reclamantul, nu a avut posibilitatea să recurgă la vreun demers judiciar în scopul reparării pagubei cauzate de măsurile represive luate împotriva sa. În schimb, contrar susținerilor recurentului, ulterior acestui moment, când au fost înlăturate împrejurările care l-au împiedicat să exercite dreptul la acțiune, reclamantul a avut libertatea de a promova în justiție o acțiune pentru repararea pagubei sale, fundamentată pe dreptul comun, care este supusă termenului general de prescripție. Prin urmare, raportat la considerentele expuse, Înalta Curte va constata, cum corect a reținut și instanța de apel, că cererea introductivă promovată de reclamant la data de 01 august 2012 a fost înregistrată cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 8 alin. (1), raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 și, întrucât, termenul de prescripție s-a împlinit anterior datei la care Legea nr. 287/2009 privind C. civ. a intrat în vigoare, în mod corect s-a reținut că dispozițiile legii noi nu sunt aplicabile, regimul juridic al prescripției rămânând supus dispozițiilor legale care l-a instituit. Nu poate fi primită susținerea recurentului potrivit căreia, termenul de prescripție ar începe să curgă de la data 10 aprilie 2012, când a fost pronunțată Decizia civilă nr 755/R din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București în Dosarul nr. 15524/3/2010, rămasă irevocabilă. Decizia evocată de recurent constată, de drept, caracterul politic al condamnării, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța reținând, în motivarea soluției, că „hotărârea judecătorească prin care se constată înlăturarea efectelor hotărârilor de condamnare a reclamantului constituie, în sine, o reparație pentru persoana în cauză, o modalitate de recâștigare a dreptului la demnitate și respect a ființei umane” (fila 35 fond). Dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu dă dreptul la despăgubiri morale, ci constituie un cadru normativ cu caracter special, care deschide posibilitatea reparării acelor prejudicii în condițiile exprese pe care le reglementează. În acest context, hotărârea privind constatarea, de drept, a caracterului politic al condamnării pronunțată în temeiul legii speciale nu dă naștere unui nou termen de prescripție pentru acțiunea de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, astfel cum este cea care face obiectul cererii de față și al cărui termen de prescripție s-a împlinit. Cum, în speță, se identifică o situație juridică consumată complet înainte de intrarea în vigoare a legii noi, respectiv a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (în vigoare, începând cu data de 01 octombrie 2011), normele juridice ale acesteia nu pot fi aplicate retroactiv. Acest principiu este întărit nu numai de dispozițiile constituționale (art. 15 alin. (2) din Constituția României), dar și de art. 6 alin. (1) din noul C. civ., conform cărora: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. Or, atât timp cât situația juridică invocată de recurentul s-a finalizat sub imperiul legii vechi, instanța de apel a concluzionat corect că regimul juridic al prescripției dreptului material la acțiune este supus, în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. civ., dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Astfel, articolul 6 alin. (4) C. civ. stipulează că „prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit". Textul legal evocat conține sintagma "în întregime", ceea ce rezultă că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă termenul se împlinește după intrarea în vigoare a noului C. civ. În considerarea acestor argumente, se vădesc a fi nefondate și motivele de recurs prin care reclamantul a invocat greșita calificare a regimului juridic al prescripției extinctive, inclusiv a regimului de invocare a acesteia. Prescripțiile extinctive începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și împlinite - astfel cum este situația juridică de față - ori cele neîmplinite la data de 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, care este dat, în speță, de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, act normativ sub imperiul căruia acestea au început să curgă. În considerarea acestor argumente, în litigiile introduse după data intrării în vigoare a noului C. civ., respectiv 01 octombrie 2011, instanțele de judecată pot invoca, din oficiu, excepția prescripției extinctive, ca excepție de fond, peremptorie și absolută, după cum și părțile interesate au acest drept, indiferent de etapa procesuală a litigiului. De altfel, problema de drept referitoare la obligația și posibilitatea instanței de a verifica împlinirea termenului de prescripție și de a invoca din oficiu excepția prescripției extinctive, precum și posibilitatea parții interesate de a invoca aceeași excepție, în orice stadiu procesual, în cazul prescripțiilor începute și împlinite ori neîmplinite la data de 1 octombrie 2011 a făcut obiectul unui recurs în interesul legii. Astfel, prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., a stabilit că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011. Totodată, în privința regimului juridic de invocare a excepției prescripției, instanța supremă a reținut, în cuprinsul deciziei obligatorii, că „dacă în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situații juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situații juridice finalizate, sunt supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit”. De asemenea, s-a avut în vedere că, „noul regim juridic al prescripției extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripția nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicție, este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 1 octombrie 2011. Spre deosebire de acestea, prescripțiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă”. Drept urmare, în cazul de față, prescripția extinctivă, a fost invocată, pentru o situație juridică încheiată, în întregime, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, aceasta rămânând supusă dispozițiilor care a instituit-o, respectiv a Decretului nr. 167/1958. Sub reglementarea acestui act normativ (în vigoare până la 1 octombrie 2011) prescripția extinctivă avea caracterul unei excepții de fond, textul legal conținând și dispoziții procedurale, ce instituiau posibilitatea invocării excepției și din oficiu de către instanța de judecată, ori de partea interesată, oricând în cursul judecării cauzei, ceea ce îi conferea caracterul unei excepții de ordine publică (art. 18 din Decretul nr. 167/1958). Așadar, în circumstanțele particulare speței, prescripția extinctivă a început și s-a împlinit anterior momentului la care noul C. civ. a intrat în vigoare, ceea ce denotă că instanța de prim control judiciar a aplicat, corect dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 care permitea invocarea, din oficiu, de către instanță, ori de partea interesată, a excepției extinctive a dreptului la acțiune pentru acțiunea cu caracter patrimonial cu care reclamantul a investit instanța de fond. Printr-un alt motiv de recurs, reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva încălcării prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Critica recurentului potrivit căreia instanța de apel ar fi schimbat temeiul juridic al acțiunii ori că instanța ar fi apreciat, arbitrar, că, repararea prejudiciului ar putea fi realizat doar în temeiul legii speciale, respectiv Legea nr. 221/2009, nu poate fi primită. Raționamentul judiciar expus în fundamentarea deciziei pronunțate nu denotă o atare concluzie, instanța de apel procedând la examinarea acțiunii, sub aspectul incidenței prescripției extinctive, în contextul cadrului procesual al investirii sale, respectiv al unei acțiuni patrimoniale de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. Trimiterea realizată, în considerentele deciziei recurate, la legea specială, respectiv Legea nr. 221/2009, s-a efectuat tocmai pentru a evidenția faptul că acțiunea reclamantului, promovată pe dreptul comun, nu este influențată de legea specială. Chiar dacă Legea nr. 221/2009 nu mai reglementează dreptul la repararea prejudiciului moral, instanța de apel nu a negat dreptul reclamantului la repararea acestuia potrivit dreptului comun, stabilind, însă, corect, că dreptul la acțiune având ca obiect pretențiile reclamantului decurgând din eventualele prejudicii cauzate de regimul totalitar, fundamentate pe dreptul comun, este prescris. Nu poate fi primită nici susținerea recurentul potrivit căreia dreptul său de acces la justiție ar fi fost încălcat. Instituirea unor termene de prescripție privind dreptul la acțiune nu are semnificația unei restrângeri a exercițiului dreptului de acces la justiție. În acord cu jurisprudența Curții Constituționale și a C.E.D.O., însuși conținutul juridic al dreptului de acces la justiție include și posibilitatea stabilirii de către legiuitor, în condițiile legii, a unor limitări, cum sunt și termenele de prescripție, fără ca prin aceasta să fie adusă vreo îngrădire a dreptului în sine, ci, dimpotrivă, să asigure condițiile pentru valorificarea acestuia în concordanță cu exigențele statului de drept. Astfel, existența unor limitări ale dreptului de acces la justiție este implicită exercitării normale a acestuia, motiv pentru care sunt recunoscute în mod unanim atât la nivelul practicii judiciare interne, cât și la cel al jurisprudenței C.E.D.O., termenele - limită pentru introducerea unei acțiuni numărându-se printre limitările permise ale dreptului de acces la o instanță. În consecință, constatându-se că instanța de apel a realizat o aplicare și interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, definind judicios natura și întinderea raportului juridic dintre părțile litigante, Înalta Curte va constata că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsesc incidență, drept pentru care, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.G.M. împotriva Deciziei nr. 313/A din 12 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.