ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 90/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 90/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 1 august 2012,

reclamantul Ș.G.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea

acestuia la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de daune morale pentru

prejudiciul suferit în urma condamnării politice dispuse prin sentința penală nr.

855 din 04 septembrie 1957 a Tribunalului Militar București, sentință menținută

prin Hotărârea nr. 118 din 18 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii

a II-a militară - Colegiul recurs.

În drept, cererea

reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 din vechiul C.

civ. raportat la art. 1349, 1357, 1373, 1385, 1386 și 1391 din Noul C. civ.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, urmare condamnării dispuse prin sentința penală

amintită a fost privat de libertate o perioadă de aproximativ 3 ani cu începere

de la 6 octombrie 1956 până la 29 august 1959, când a fost eliberat în baza

Decretului de grațiere nr. 315.

A mai arătat

reclamantul că prin sentința civilă nr. 1868 din 03 noiembrie 2011 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, astfel cum a fost modificată

prin Decizia civilă nr. 755/R din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București,

s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite prin sentința penală nr.

855/1957, s-au constatat înlăturate de drept efectele acestei sentinței de

condamnare și s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere prin care solicita

acordarea daunelor morale, ca urmare a apariției Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010.

În aceste condiții,

reclamantul a arătat că înțelege să-și valorifice prin prezenta acțiune dreptul

la repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării politice suferite în

temeiul prevederilor dreptului comun, apreciind că fapta ilicită a statului

întrunește condițiile răspunderii civile delictuale de natură să atragă

repararea prejudiciului suferit, prejudiciul constând atât în suferințele

fizice la care a fost supus pe parcursul arestării cercetării penale și

executării pedepsei, fapt ce a condus și la complicarea stării sale de sănătate

care a devenit precară, cât și în prejudiciul de imagine cauzat prin faptul că

i-a fost afectată onoarea, demnitatea, reputația și prestigiul personal,

aspecte ce s-au reflectat în relațiile sale sociale.

În dovedirea

acțiunii, reclamantul a depus la dosar extras din hotărârea penală de

condamnare, Biletul de liberare din 29 august 1959 emis de M.A.I. - Serviciul

Penitenciare, sentința civilă nr. 1868 din 03 noiembrie 2011 a Tribunalului

București și Decizia civilă nr. 755/R din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel

București și copiile declarațiilor martorilor audiați în Dosarul nr. 15524/3/2010

al Tribunalului București pe aspectele legate de suferințele fizice cauzate pe

parcursul privării de libertate.

Prin sentința civilă nr.

2173 din 12 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune,

invocată din oficiu și a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Ș.G.M.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român Prin M.F.P., pârâtul fiind obligat la

plata sumei de 400.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit

de reclamant în urma condamnării politice și la 700 lei cheltuieli de judecată

către reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalului a reținut următoarele:

Referitor la

excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul

a avut în vedere dispozițiile noului C. civ., aplicabile în speță,

dispoziții ce au intrat în vigoare în luna octombrie 2011. S-a avut în vedere

că, potrivit noului C. civ. excepția prescripției dreptului la acțiune este o

excepție de ordine privată, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2513 C.

civ. care statuează că aceasta poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare

sau, cel mult, pusă în discuție la primul termen de judecată la care părțile

sunt legal citate. Aceste dispoziții coroborate și cu dispozițiile art. 2512 C.

civ. care prevăd că prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia

curge, iar organul de jurisdicție nu poate aplica prescripția din oficiu, duc

la concluzia că, atâta timp cât pârâtul nu a înțeles să invoce această excepție

în termenul legal, acesta este decăzut din dreptul de a mai invoca prescripția,

instanța din oficiu nefiind îndreptățită să o invoce datorită caracterului său de

ordine privată, drept pentru care, tribunalul a respins excepția, ca

neîntemeiată.

Pe fondul cererii de

chemare în judecată, verificând actele și lucrările dosarului, tribunalul a

constatat că, reclamantul a făcut dovada condițiilor răspunderii civile

delictuale a pârâtului pentru prejudiciul de natură morală cauzat acestuia,

fapta ilicită a statului fiind reținută cu caracter irevocabil prin sentința

civilă nr. 1868 din 3 noiembrie 2011 a Tribunalului București și prin Decizia civilă

nr. 755/R din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București - condamnarea de

natură politică și nelegală, privare de libertate a reclamantului, fiind

examinate în cuprinsul acestor hotărâri, prin acestea dovedindu-se și vinovăția

cu care respectivele fapte au fost comise.

În ce privește

prejudiciul cauzat reclamantului, tribunalul a apreciat că acesta a fost

dovedit în cauză, atât cu înscrisurile depuse la dosar cât și cu declarațiile

martorilor R.D. și D.C.F. (audiați în Dosarul nr. 15534/3/2010 al Tribunalului

București) daunele morale suferite de reclamant constând atât în traumele

fizice și psihice la care acesta a fost supus pe parcursul cercetărilor penale,

judecății și a privării de libertate, traume care i-au afectat și starea de

sănătate astfel cum s-a dovedit cu actele medicale depuse la dosar, cât și

în prejudiciul de imagine suferit de reclamant în urma condamnării suferite,

aspecte ce s-au reflectat în cadrul raporturilor sale cu prietenii sau în

raporturile de muncă stabilite ulterior detenției.

Tribunalul a avut în

vedere atât perioada în care reclamantul s-a aflat în detenție, cât și

gravitatea suferințelor suportate în această perioadă, dar și ulterior

eliberării sale, astfel că, în raport de dispozițiile art. 1385 C. civ., a

apreciat că suma de 400.000 lei acordată cu titlu de daune pentru prejudiciul

moral suferit este în măsură să compenseze daunele suportate de acesta.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat recurs, calificat ulterior drept apel, pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., care a criticat hotărârea atacată ca netemeinică și

nelegală sub aspectul modului de soluționare a excepției prescripției

dreptului material la acțiune, precum și soluția fată cererii în

fond.

Prin Decizia civilă nr.

313/A din 12 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P., împotriva

sentinței civile nr. 2173 din 12 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 30213/3/2012, în

contradictoriu cu intimatul-reclamant Ș.G.M., a schimbat în tot sentința, în

sensul că, a admis excepția prescripției și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 6 alin.

(4) din noul C. civ. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011,

prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data

intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale

care le-au instituit.

Prin urmare, din

punctul de vedere al instanței de apel, pentru determinarea regimului

juridic aplicabil prescripției este necesară determinarea momentului de la care

aceasta începe să curgă.

Spre deosebire

intimatul reclamant și de tribunal, Curtea consideră că prescripția nu începe

să curgă de la data constatării caracterului politic al condamnării

reclamantului, ci de la data când s-a născut dreptul la acțiune al acestuia

împotriva statului în temeiul dreptului comun.

Constatarea caracterului

politic al condamnării în temeiul Legii nr. 221/2009 constituie o măsură de

reparație prevăzută de legea specială și dă dreptul la măsuri reparatorii

specifice, în temeiul respectivei legii speciale, fără a avea efectul repunerii

termenului de prescripție în ceea ce privește dreptul comun.

În ceea ce privește

cererea în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin abuzurile regimului

totalitar existent între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, fundamentată pe

dreptul comun (art. 3, art. 998 - 999 C. civ.), s-a constat că o astfel de

acțiune este o acțiune personală patrimonială supusă prescripției extinctive

conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958, într-un termen de 3 ani de la data

nașterii dreptului la acțiune, conform art. 3, 7 și 8 din același act normativ.

Dat fiind că, în

speță, fapta ilicită și persoana răspunzătoare au fost cunoscute de la bun

început de către reclamant, iar forța majoră cu care se asimilează împrejurarea

că regimul totalitar nu permitea recunoașterea și repararea abuzului pretins de

reclamant și care a dus la amânarea (suspendarea) curgerii termenului de

prescripție conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 a încetat la 22

decembrie 1989, s-ar putea spune că la această dată a început să curgă și

termenul de prescripție, care s-a și împlinit între timp.

În măsura în care

condamnarea dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu poate fi

considerată a fi un fapt ilicit, iar caracterul ilegitim al acesteia a fost

declarat (și recunoscut explicit de stat)

abia la 18

decembrie 2006,

prin Declarația Președintelui României de condamnare a

regimului comunist, în baza Raportul Comisiei prezidențiale pentru analizarea

crimelor comunismului, se poate considera că abia de la această dată s-a născut

dreptul la acțiune.

Or, și de la această

dată au trecut mai mult de 3 ani până la introducerea prezentei acțiuni, ceea

ce înseamnă că dreptul la acțiune s-a prescris.

S-a avut

în vedere că, recunoașterea de către statul român a abuzurilor și crimelor

regimului comunist, făcută prin Legea nr. 221/2009, atrage posibilitatea

reparării prejudiciului doar în condițiile acestei legi; de altfel,

recunoașterea făcută după împlinirea termenului de prescripție nu mai are efect

întreruptiv de prescripție, cât timp prescripția a operat deja de drept; î

mprejurarea că

ilegitimitatea condamnării a mai fost recunoscută încă o dată, prin însăși

Legea nr. 221/2009, nu întrerupe și nu naște un nou termen de prescripție

pentru acțiunea de drept comun, deoarece respectiva recunoaștere nu poate fi

văzută decât în legătură cu acțiunea pe care însăși legea o recunoaște, nu și

cu acțiunea de drept comun.

În consecință, orice

pretenții decurgând din presupuse prejudicii cauzate soțului reclamantei de

către regimul totalitar, fondate pe dreptul comun, altele decât cele

recunoscute de stat prin legi speciale de reparație, sunt prescrise și nu se

mai permite cercetarea fondului.

Reținând că

orice pretenții decurgând din presupuse prejudicii cauzate de către

regimul totalitar, fondate pe dreptul comun, altele decât cele recunoscute de

stat prin legi speciale de reparație, sunt prescrise, astfel că nu mai

este permisă cercetarea fondului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul Ș.G.M., solicitând modificarea deciziei

recurate, în sensul respingerii, ca nefundat, a apelului declarat de Statul

Român, prin M.F.P. și menținerea ca, legală și temeinică, a sentinței civile nr.

2173 din 12 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în Dosarul nr. 30213/3/2012, cu obligarea intimatului-pârât la plata

cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul a arătat că decizia atacată este nelegală,

invocând următoarele critici:

apel a aplicat, eronat, dispozițiile art. 6, alin. (4) din noul C. civ., stabilind,

în mod nelegal, că, în speță, prescripția dreptului material la acțiune nu

curge de la data constatării caracterului politic al condamnării, ci de la dala

când s-a născut dreptul la acțiune împotriva Statului, în temeiul dreptului

comun.

Arată că, dreptul său

la reparație s-a născut odată cu recunoașterea erorii judiciare comise de Stat,

prin condamnarea penală dispusă pe criterii politice, respectiv la data 10

aprilie 2012, când s-a pronunțat Decizia civilă nr 755/R din 10 aprilie 2012 a

Curții de Apel București în Dosarul nr. 15524/3/2010, rămasă irevocabilă. Prin

această hotărâre judecătorească, intrată în puterea lucrului judecat, s-a

recunoscut, pe cale judiciară, nelegalitatea condamnării penale, ce a fost aplicată

ca măsură de opresiune a regimului comunist, fiind, astfel, înlăturate efectele

celor două hotărâri de condamnare politică. Susține, așadar, că dreptul la

reparația prejudiciului suferit în urma condamnării penale s-a născut la data

de 10 aprilie 2012, când hotărârile de condamnare politică au fost

„desființate", acesta fiind momentul de la care a început să curgă

termenul pentru valorificarea dreptului său de obținere a daunelor morale.

Apreciază că, termenul

de prescripție se supune prevederilor noului C. civ., aspect reglementat expres

prin prevederile art. 6, alin. (4) din acest act normativ, pe care instanța de

apel l-a aplicat în mod greșit.

recurent aplicarea greșită a prevederilor art. 3, 7, 8 și 13 din

Decretul nr. 167/1958 coroborate cu prevederile art. 998 - 999 din vechiul C.

civ.

Consideră că,

argumentele instanței de apel referitoare la momentul nașterii

dreptului la acțiune, respectiv 22 decembrie 1989 sau, cel târziu, 18 decembrie

2006, data Declarației Președintelui de condamnare a regimului comunist sunt

lipsite de fundament juridic. Efectele Deciziei civile nr. 755/R din 10 aprilie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civ. în Dosarul nr. 15524/3/2010

prin care s-a recunoscut reclamantului dreptul la reparație la data de 10 aprilie

2012 au fost ignorate, instanța preferând să acorde eficiență unei

declarații politice, fără efecte în plan juridic.

În opinia

recurentului, termenul de prescripție a început să curgă la data de 10

aprilie 2012, odată cu pronunțarea Deciziei civile nr. 755/R din 10 aprilie 2012

a Curții de Apel București din Dosarul nr. 15524/3/2010, apreciind că acțiunea

dedusă judecății a fost introdusă în termenul de prescripție de 3 ani de

la data nașterii dreptului său la acțiune.

încălcat prevederile art. 114

1

alin. (2), art. 115, pct. 2, art. 118

și art. 136 C. proc. civ., refuzând să aplice pârâtului sancțiunea decăderii

din dreptul de a mai invoca excepții și a propune probe în soluționarea cauzei.

Arată că, potrivit art.

115 și art. 132 C. proc. civ., pârâtul la prima instanță, nu o

invocat vreo excepție de procedură, astfel cum este și excepția

prescripției dreptului material la acțiune, motiv pentru care instanța

trebuia să constate că este decăzut din dreptul de a mai invoca prescripția, direct

în faza procesuală de apel, ceea ce, în opinia recurentului, atrage

nelegalitatea hotărârii atacate.

aplicat greșit prevederile art. 2512-2513 din noul C. civ., calificând excepția

prescripției dreptului material la acțiune ca fiind de ordine publică.

Susține că prezentul

litigiu a fost demarat la data de 01 august 2012, astfel încât excepția

prescripției dreptului material la acțiune este guvernată de prevederile noului

C. civ., potrivit principiului aplicării legii în timp și principiul tempus

regit actum. Potrivit noilor dispoziții, excepția prescripției dreptului

material la acțiune constituie o excepție de ordine privată și nu o

excepție de ordine publică, ceea ce denotă că prescripția poate fi invocată

doar de partea interesată în prima fază procesuală, neputând fi ridicată de

instanță, din oficiu.

În subsidiar, arată

că, și în ipoteza în care s-ar aprecia că excepția prescripției s-ar supune

prevederilor legale anterioare intrării în vigoare a noului C. civ. și ar fi calificată

drept excepție de ordine publică, trebuie apreciat că, termenul de prescripție

a început să curgă de la dala de 10 aprilie 2012, moment în raport de care

acțiunea a fost promovată în termenul legal.

Raportat la perioada

comiterii faptelor ilicite prejudiciabile (1956-1959), răspunderea civilă

delictuală era reglementată de art. 998-999 din vechiul C. civ. Prin urmare,

deși răspunderea civilă delictuală a intervenit pentru fapte ilicite comise în

perioada 1956 - 1959 incriminate de C. civ. din acea perioadă, dreptul la

reparație s-a născut la data pronunțării Deciziei civile nr. 755/R din 10

aprilie 2012 a Curții de Apel București din Dosarul nr. 15524/3/2010, prin care

s-au înlăturat efectele deciziilor de condamnare politică.

nelegalitatea deciziei recurată, întrucât instanța de apel a încălcat

prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Arată că a solicitat

obligarea Statului român la plata de despăgubiri morale în temeiul dreptului comun

- C. civ. - instanța neavând nici dreptul și nici atributul de a schimba

temeiul juridic al acțiunii, prin reținerea că repararea prejudiciului s-ar

putea face doar în temeiul legii speciale, respectiv în temeiul Legii nr. 221/2009.

Faptul că în Legea nr.

221/2009 nu mai este reglementat în prezent dreptul la reparația prejudiciului

moral, nu îi înlătură dreptul de a obține despăgubiri morale în temeiul

dreptului comun. Refuzul instanței de apel de a face în cauză aplicarea prevederilor

C. civ. pe motiv că dreptul la reparație în temeiul acestei legi s-ar fi

prescris, în urma apariției Legii nr. 221/2009, constituie o grava violare a

dreptului de acces la justiție.

Intimatul Statul

român, prin M.F.P. nu a formulat întâmpinare.

În recurs nu au fost

administrate alte probe noi, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc.

civ.

Examinând decizia

atacată, în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente în

cauză, Înalta Curte va constata recursul ca fiind nefondat, având în vedere

următoarele considerente:

Criticile

recurentului vizând nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului în

care a fost soluționată excepția prescripției dreptului material la

acțiune, având drept consecință respingerea acțiunii promovată, sunt

nefondate. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Curtea de Apel,

reținând întemeiată excepția prescripției dreptului material la

acțiune, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 8

din Decretul nr. 167/1958 și art. 6 alin. (4) din Legea nr. 289/2009.

În speță,

reclamantul a investit instanța de fond cu o acțiune, întemeiată pe

dreptul comun, prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul român, prin M.F.P.,

la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul

suferit în urma condamnării politice dispuse prin sentința penală nr. 855 din 04

septembrie 1957 a Tribunalului Militar București, sentință menținută prin Hotărârea

nr. 118 din 18 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a militară

- Colegiul recurs. Acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe răspunderea

civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 din vechiul C.

civ.

În raport de obiectul

investirii instanței de fond și temeiul juridic invocat de reclamant

drept fundament al acțiunii sale, Înalta Curte constată că hotărârea recurată

a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept

substanțial și procesual în materie. În speță, instanța de

apel a stabilit corect regimul juridic aplicabil prescripției dreptului material

la acțiune, precum și momentul de la care a început să curgă, relativ

la acțiunea reclamantului privind obligarea pârâtului Statul român la

plata daunelor morale cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin

condamnarea sa politică.

Raportat la

situația de fapt invocată de reclamant și reținută de instanța de

apel, în mod corect s-a apreciat că momentul de început a termenului de

prescripție a acțiunii privind repararea prejudiciului pretins nu poate fi

considerat ca fiind data la care a fost pronunțată hotărârea de constatare a caracterului

politic al condamnării reclamantului. Din punct de vedere juridic, demersul

reclamantului s-a întemeiat, exclusiv, pe instituția răspunderii civile

delictuale, reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 din vechiul C.

civ., dispoziții, în considerarea cărora, acțiunea acestuia era supusă termenului

general de prescripție reglementat în conformitate cu prevederile de art. 8

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „prescripția dreptului la

acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de

la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și

pe cel care răspunde de ea”.

În raport de aceste

dispoziții legale, instanța de apel a reținut corect momentul la care a început

să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune

având ca obiect plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin

abuzurile regimului totalitar, atât timp cât

reclamantul a cunoscut atât paguba,

cât și pe cel răspunzător de pagubă, respectiv Statul român, prin organele

sale represive din perioada anterioară anului 1989.

Dat fiind, însă,

realitatea economică anterioară datei 22 decembrie 1989 (dată la care regimul

comunist din România a fost răsturnat) până la acest moment reclamantul, nu a

avut posibilitatea să recurgă la vreun demers judiciar în scopul reparării

pagubei cauzate de măsurile represive luate împotriva sa. În schimb, contrar

susținerilor recurentului, ulterior acestui moment, când au fost

înlăturate împrejurările care l-au împiedicat să exercite dreptul la

acțiune, reclamantul a avut libertatea de a promova în justiție o

acțiune pentru repararea pagubei sale, fundamentată pe dreptul comun, care

este supusă termenului general de prescripție. Prin urmare, raportat la

considerentele expuse, Înalta Curte va constata, cum corect a reținut

și instanța de apel, că cererea introductivă promovată de reclamant

la data de 01 august 2012 a fost înregistrată cu depășirea termenului de

prescripție prevăzut de art. 8 alin. (1), raportat la art. 3 alin. (1)

teza I din Decretul nr. 167/1958 și, întrucât, termenul de

prescripție s-a împlinit anterior datei la care Legea nr. 287/2009 privind

C. civ. a intrat în vigoare, în mod corect s-a reținut că

dispozițiile legii noi nu sunt aplicabile, regimul juridic al

prescripției rămânând supus dispozițiilor legale care l-a instituit.

Nu poate fi primită susținerea

recurentului potrivit căreia, termenul de prescripție ar începe să curgă

de la data 10 aprilie 2012, când a fost pronunțată Decizia civilă nr 755/R din 10

aprilie 2012 a Curții de Apel București în Dosarul nr. 15524/3/2010, rămasă irevocabilă.

Decizia evocată de recurent constată, de drept, caracterul politic al

condamnării, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța

reținând, în motivarea soluției, că „hotărârea judecătorească prin

care se constată înlăturarea efectelor hotărârilor de condamnare a

reclamantului constituie, în sine, o reparație pentru persoana în cauză, o

modalitate de recâștigare a dreptului la demnitate și respect a

ființei umane” (fila 35 fond). Dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu dă

dreptul la despăgubiri morale, ci constituie un cadru normativ cu caracter

special, care deschide posibilitatea reparării acelor prejudicii în

condițiile exprese pe care le reglementează. În acest context, hotărârea

privind constatarea, de drept, a caracterului politic al condamnării pronunțată

în temeiul legii speciale nu dă naștere unui nou termen de

prescripție pentru acțiunea de drept comun, fundamentată pe răspunderea

civilă delictuală, astfel cum este cea care face obiectul cererii de față

și al cărui termen de prescripție s-a împlinit.

Cum, în speță,

se identifică o situație juridică consumată complet înainte de intrarea în

vigoare a legii noi, respectiv a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (în

vigoare, începând cu data de 01 octombrie 2011), normele juridice ale acesteia

nu pot fi aplicate retroactiv. Acest principiu este întărit nu numai de

dispozițiile constituționale (art. 15 alin. (2) din Constituția

României), dar și de art. 6 alin. (1) din noul C. civ., conform cărora:

„Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere

retroactivă”.

Or, atât timp cât situația

juridică invocată de recurentul s-a finalizat sub imperiul legii vechi, instanța

de apel a concluzionat corect că regimul juridic al prescripției dreptului

material la acțiune este supus, în interpretarea dispozițiilor art. 6

alin. (4) C. civ., dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

Astfel, articolul 6 alin.

(4) C. civ. stipulează că „prescripțiile, decăderile și uzucapiunile

începute și neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt în

întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit". Textul legal evocat

conține sintagma "în întregime", ceea ce rezultă că legea sub

imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de

drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la

prescripție, chiar dacă termenul se împlinește după intrarea în vigoare a noului

C. civ.

În considerarea acestor

argumente, se vădesc a fi nefondate și motivele de recurs prin care

reclamantul a invocat greșita calificare a regimului juridic al

prescripției extinctive, inclusiv a regimului de invocare a acesteia.

Prescripțiile

extinctive începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C.

civ. și împlinite - astfel cum este situația juridică de față - ori

cele neîmplinite la data de 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse

dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor,

care este dat, în speță, de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958,

act normativ sub imperiul căruia acestea au început să curgă. În considerarea

acestor argumente, în litigiile introduse după data intrării în vigoare a

noului C. civ., respectiv 01 octombrie 2011, instanțele de judecată pot invoca,

din oficiu, excepția prescripției extinctive, ca excepție de fond, peremptorie

și absolută, după cum și părțile interesate au acest drept,

indiferent de etapa procesuală a litigiului.

De altfel, problema

de drept referitoare la obligația și posibilitatea instanței de a verifica

împlinirea termenului de prescripție și de a invoca din oficiu excepția

prescripției extinctive, precum și posibilitatea parții interesate de a invoca

aceeași excepție, în orice stadiu procesual, în cazul prescripțiilor începute

și împlinite ori neîmplinite la data de 1 octombrie 2011 a făcut obiectul unui

recurs în interesul legii. Astfel, prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în

interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al

Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin.

(4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., a

stabilit că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie

2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse

dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și

părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de

stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Totodată, în

privința regimului juridic de invocare a excepției prescripției,

instanța supremă a reținut, în cuprinsul deciziei obligatorii, că „dacă

în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la data de 1 octombrie

2011, ca situații juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân

aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă,

a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în

vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situații juridice finalizate, sunt

supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au

împlinit”. De asemenea, s-a avut în vedere că, „noul regim juridic al

prescripției extinctive, al cărei specific constă și în aceea că

prescripția nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de

partea interesată in limine litis, iar nu și de către organul de

jurisdicție, este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după

data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 1 octombrie

cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor

legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de

dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă”.

Drept urmare, în

cazul de față, prescripția extinctivă, a fost invocată, pentru o

situație juridică încheiată, în întregime, înainte de intrarea în vigoare

a legii noi, aceasta rămânând supusă dispozițiilor care a instituit-o,

respectiv a Decretului nr. 167/1958. Sub reglementarea acestui act normativ (în

vigoare până la 1 octombrie 2011) prescripția extinctivă avea caracterul unei

excepții de fond, textul legal conținând și dispoziții procedurale, ce

instituiau posibilitatea invocării excepției și din oficiu de către

instanța de judecată, ori de partea interesată, oricând în cursul judecării

cauzei, ceea ce îi conferea caracterul unei excepții de ordine publică (art. 18

din Decretul nr. 167/1958).

Așadar, în

circumstanțele particulare speței, prescripția extinctivă a început

și s-a împlinit anterior momentului la care noul C. civ. a intrat în

vigoare, ceea ce denotă că instanța de prim control judiciar a aplicat,

corect dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 care permitea

invocarea, din oficiu, de către instanță, ori de partea interesată, a

excepției extinctive a dreptului la acțiune pentru acțiunea cu caracter

patrimonial cu care reclamantul a investit instanța de fond.

Printr-un alt motiv

de recurs, reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei atacate și din

perspectiva încălcării prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

Critica recurentului

potrivit căreia instanța de apel ar fi schimbat temeiul juridic al

acțiunii ori că instanța ar fi apreciat, arbitrar, că, repararea

prejudiciului ar putea fi realizat doar în temeiul legii speciale, respectiv

Legea nr. 221/2009, nu poate fi primită. Raționamentul judiciar expus în

fundamentarea deciziei pronunțate nu denotă o atare concluzie,

instanța de apel procedând la examinarea acțiunii, sub aspectul

incidenței prescripției extinctive, în contextul cadrului procesual

al investirii sale, respectiv al unei acțiuni patrimoniale de drept comun,

întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. Trimiterea realizată, în

considerentele deciziei recurate, la legea specială, respectiv Legea nr. 221/2009,

s-a efectuat tocmai pentru a evidenția faptul că acțiunea reclamantului,

promovată pe dreptul comun, nu este influențată de legea specială. Chiar

dacă Legea nr. 221/2009 nu mai reglementează dreptul la repararea prejudiciului

moral, instanța de apel nu a negat dreptul reclamantului la repararea acestuia

potrivit dreptului comun, stabilind, însă, corect, că dreptul la acțiune

având ca obiect pretențiile reclamantului decurgând din eventualele prejudicii

cauzate de regimul totalitar, fundamentate pe dreptul comun, este prescris.

Nu poate fi primită

nici susținerea recurentul potrivit căreia dreptul său de acces la

justiție ar fi fost încălcat. Instituirea unor termene de prescripție privind

dreptul la acțiune nu are semnificația unei restrângeri a exercițiului

dreptului de acces la justiție. În acord cu jurisprudența Curții

Constituționale și a C.E.D.O., însuși conținutul juridic al dreptului de acces

la justiție include și posibilitatea stabilirii de către legiuitor, în

condițiile legii, a unor limitări, cum sunt și termenele de prescripție, fără

ca prin aceasta să fie adusă vreo îngrădire a dreptului în sine, ci,

dimpotrivă, să asigure condițiile pentru valorificarea acestuia în concordanță

cu exigențele statului de drept. Astfel, existența unor limitări ale dreptului

de acces la justiție este implicită exercitării normale a acestuia, motiv

pentru care sunt recunoscute în mod unanim atât la nivelul practicii judiciare

interne, cât și la cel al jurisprudenței C.E.D.O., termenele - limită pentru

introducerea unei acțiuni numărându-se printre limitările permise ale dreptului

de acces la o instanță.

În consecință,

constatându-se că instanța de apel a realizat o aplicare și interpretare

corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, definind judicios natura și

întinderea raportului juridic dintre părțile litigante, Înalta Curte va

constata că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își

găsesc incidență, drept pentru care, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.G.M.

împotriva Deciziei nr. 313/A din 12 septembrie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.G.M. împotriva Deciziei nr. 313/A

din 12 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2015.