ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2503/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 26 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, reclamantul P.V. a solicitat obligarea pârâtului Statul

Român, prin M.F.P., la plata sumei de 100.000 dolari S.U.A. daune materiale și

300.000 dolari S.U.A. daune morale, pentru prejudiciul suferit prin măsura

abuzivă a condamnării penale pe criterii politice.

Prin sentința civilă

nr. 926 din 25 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata,

către reclamant, a sumei de 3000 dolari S.U.A., în echivalent lei la data

plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 472 din 08 iulie 1982

a Judecătoriei sectorului 6 București, reclamantul P.V. a fost condamnat la 3

ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică incriminat de

art. 323 alin. (1) C. pen., fapta constând în planul de a opri coloana oficială

pentru a face cunoscută situația respingerii cererilor lor de plecare în

străinătate, sentință ce a rămas definitivă prin respingerea recursului prin

decizia penală nr. 1586 din 28 septembrie 1982 a Tribunalului Municipiului

București.

Tribunalul a mai

reținut că reclamantul a fost arestat la data de 30 aprilie 1982 și a fost pus

în libertate la data de 11 ianuarie 1983, când a fost grațiat, astfel cum

rezultă din biletul de liberare emis de M.I. D.P., iar prin decizia nr. 571 din

21 mai 1990, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul extraordinar, a casat

sentința penală nr. 472 din 08 iulie 1982 și l-a achitat pe reclamant pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen.

Tribunalul a

constatat că, din declarația pe proprie răspundere dată de reclamant,

autentificată la 03 februarie 2010 de Consulatul General al României la Los Angeles,

a rezultat că acesta nu a beneficiat de drepturile recunoscute de Decretul-lege

nr. 118/1990 sau de alte forme de despăgubire în baza art. 504-506 C. pen. și a

apreciat acțiunea ca fiind întemeiată sub aspectul caracterului politic al

condamnării, în raport de temeiul de drept și de conținutul concret al faptelor

săvârșite de reclamant, suma de 3000 dolari S.U.A. reprezentând o reparație

echitabilă.

Referitor la cererea

de acordare a daunelor materiale, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a tăcut

dovada prejudiciului material încercat.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București.

Reclamantul P.V. a

arătat că despăgubirea acordată pentru repararea prejudiciului moral nu este

justă, rațională și echitabilă și de natură a asigura o compensare suficientă,

alți solicitanți beneficiind de sume mult mai mari

Reclamantul a mai

arătat că, având în vedere că a fost condamnat în baza art. 323 alin. (1) C.

pen., caracterul politic al condamnării nu mai trebuie constatat de către

instanța de judecată, fiind una dintre faptele prevăzute și enumerate în art. 1

alin. (2) din Legea nr. 221/2009, și că, fiind întrunite elementele răspunderii

civile instituite de Legea nr. 221/2009 și art. 48 alin. (3) din Constituție,

se impune repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite, ceea ce

presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale

acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., a arătat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu mai pot fi aplicate, întrucât au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, care este

general obligatorie, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere

numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra

cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a arătat că, având în vedere că

temeiul juridic al acțiunii a fost declarat neconstituțional, acțiunea

introductivă de instanță este lipsită de suport legal, nemaiputând fi primită.

Prin decizia civilă

nr. 368/ A din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelurile declarate de

pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, a schimbat sentința atacată și a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea reclamantului.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională

a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 sunt neconstituționale, astfel încât temeiul juridic al acțiunii

reclamantului, nu mai poate constitui o bază legală pentru acordarea

despăgubirilor solicitate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul P.V., formulând următoarele critici:

I. În mod greșit

instanța de apel a constatat incidența în cauză a deciziei de

neconstituționalitate în raport de care a respins acțiunea, aceasta fiind

aplicabilă doar cauzelor înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.

O interpretare

contrară este de natură să încalce principiile egalității de tratament în fața

legii și al nediscriminării, prin adoptarea unor soluții juridice diferite în

situații similare, funcție de momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

II. Instanța de apel

a încălcat principiul neretroactivității legii conform căruia legea dispune

numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de

chemare în judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

este în vigoare pe tot parcursul procesului.

III. Instanța de apel

nu a luat în considerare prevederile conținute în Declarația Universală a

Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluțiile A.P.C.E.

nr. 1096, nr. 1996 și 1481/2006, incidente în cauză, precum și practica

judiciară națională în materie, conform căreia chiar și ulterior constatării

neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

cereri similare au fost soluționate favorabil.

IV. Cuantumul

daunelor morale acordate de către prima instanță este prea redus, în funcție de

situația de fapt prezentată și de sumele solicitate prin cererea de chemare în

judecată, nereprezentând o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral

suferit.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele motive:

I. Critica conform

căreia s-ar fi încălcat principiul egalității de tratament și, corelativ,

principiul nediscriminării, nu poate fi reținută.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea,

în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

II. Contrar

susținerilor recurentului-reclamant, decizia de neconstituționalitate arătată

nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție

în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a

pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul

legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 4 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale

nu își mai pot produce efectele juridice, iar neretroactivitatea nu este

afectată.

III. Atât soluția

instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în

concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, Rezoluțiile A.P.C.E. nr. 1096, nr. 1996 și 1481/2006,

astfel încât nu se poate reține o încălcarea a acestora, cum greșit susține

reclamantul.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea

unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al

autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori

fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi

cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin

prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul de

aplicare a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

Prin declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au

încetat efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale

posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul

anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant.

IV. Având în vedere

considerentele anterior expuse, privind incidența în cauză a deciziei de

neconstituționalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza

căruia se puteau acorda daune morale, critica recurentului-reclamant privind

cuantumul acestora, nu se mai impune a fi analizată.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.V. împotriva deciziei nr. 368/ A

din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2012