ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4277/2010

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București reclamantul P.M.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata daunelor materiale

în sumă de 200.000 dolari SUA și a daunelor morale în sumă de 500.000 dolari

SUA, arătând că a executat pedeapsa închisorii de 9 luni în perioada 30 aprilie

1982 - 11 ianuarie 1983 în temeiul Sentinței nr. 472 din 8 iulie 1982 a

Judecătoriei Sectorului 6, pentru săvârșirea delictului de agitație publică prevăzut

de art. 323 alin. (1) C. proc. pen., deoarece a avut manifestări cu caracter

dușmănos la adresa regimului și guvernului. Prin Decizia penală nr. 571 din 21

mai 1990 a Curții Supreme de Justiție a fost admis recursul extraordinar

declarat de procurorul general, a fost casată sentința de condamnare și a fost

dispusă achitarea inculpatului. A susținut că a luat cunoștință de această

decizie în luna august 2008, cu ocazia revenirii în țară și a efectuării de

demersuri în vederea reabilitării. A apreciat că i se cuvin despăgubiri dat

fiind faptul că inculparea și arestarea pe nedrept i-au produs suferințe în

plan moral, social și profesional și că a fost forțat să plece în străinătate

odată ce i-a fost eliberat un pașaport fără cetățenie, cetățenia română fiindu-i

retrasă, iar în străinătate a trebuit să plătească taxe pentru școlarizare,

învățarea limbii, etc.

Prin Sentința civilă

nr. 544 din 10 aprilie 2009 Tribunalul București a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune și a respins acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî

astfel instanța de fond a reținut că reclamantul nu a administrat probe din

care să rezulte momentul la care a luat cunoștință de existența Deciziei penale

nr. 571/1990 și că a făcut demersuri pentru reabilitarea sa după decembrie 1989

și nu se numără printre persoanele care au solicitat Procurorului General să

atace cu recurs Sentința penală nr. 472/1982. În raport de dispozițiile art. 3

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și față de data rămânerii definitive a

hotărârii penale dreptul la acțiune a fost considerat prescris, cu atât mai

mult cu cât reclamantul nu a invocat sau probat intervenirea vreunei cauze de

suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru că

în mod greșit a reținut că nu ar fi administrat probe cu privire la momentul în

care a luat cunoștință de existența Deciziei penale nr. 571/1990 a Curții

Supreme de Justiție, deși a depus la dosar o declarație pe proprie răspundere

în acest sens. De asemenea, a criticat sentința sub aspectul greșitei rețineri

a prescrierii dreptului material la acțiune, prescripția începând să curgă abia

de la data de 19 septembrie 2008, dată la care a cunoscut existența deciziei de

achitare. Din perspectiva dispozițiilor art. 506 C. proc. pen. termenul de 18

luni nu putea curge de la data rămânerii definitive a deciziei penale deoarece

recursul a fost judecat în lipsa părților, iar decizia nu a fost comunicată. Un

alt motiv de apel a fost întemeiat pe încălcarea dispozițiilor art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., în sensul că și dacă reclamantul nu ar fi solicitat

repunerea în termen, instanța putea să întreprindă demersuri în vederea

stabilirii temeiniciei acestor cauze și a existenței sau inexistenței unei

conduite culpabile a reclamantului în promovarea acestei cauze.

Prin Decizia civilă

nr. 194/A din 17 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantului,

a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei

instanțe.

Pentru a decide

astfel instanța a reținut că apelantul se află în ipoteza prevăzută de art. 504

alin. (2) C. proc. pen., în sensul că împotriva acestuia s-a pronunțat o hotărâre

penală de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate pentru infracțiunea

prevăzută de art. 232 alin. (1) C. pen., iar în urma declarării recursului

extraordinar de către Procurorul General s-a pronunțat o decizie de achitare cu

privire la această faptă. A reținut că în mod greșit instanța de fond a

stabilit aplicabilitatea în cauză a normelor de drept comun din materia

răspunderii civile delictuale, având în vedere faptul că reclamantul și-a

întemeiat cererea pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., derogatorii de la

dreptul comun în materie, astfel încât aceste prevederi trebuie avute în vedere

la stabilirea duratei termenului de prescripție extinctivă. Curtea de apel a

calificat apărările reclamantului privind imposibilitatea de a lua cunoștință de

decizia de achitare drept cauză de suspendare a cursului prescripției

extinctive, conform prevederilor art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în

sensul că reclamantul a fost împiedicat să facă acte de întrerupere datorită

unui caz de forță majoră. A apreciat că reclamantul nu a putut lua cunoștință

în mod obiectiv de existența deciziei penale de achitare, atâta vreme cât nu a

fost citat în acea cauză, pricina judecându-se în lipsa părților, iar hotărârea

nu i-a fost comunicată. Cum instituția prescripției este fondată pe noțiunea de

culpă a titularului unui drept subiectiv în valorificarea acestui drept,

instanța de apel a decis că nu se poate reține nicio culpă în sarcina

reclamantului, astfel încât cursul prescripției a fost suspendat pe toată perioada

cuprinsă între momentul pronunțării deciziei de achitare și momentul când

apelantul a luat cunoștință efectiv de conținutul acesteia, acțiunea fiind

introdusă înăuntrul termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 C. proc. pen.

Urmare a soluționării

cauzei fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel a decis trimiterea

cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea deciziei apelate,

respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamant și menținerea ca

temeinică și legală a sentinței instanței de fond, în sensul respingerii ca

prescrisă a acțiunii.

În motivarea

recursului a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ., susținând că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită

a legii, în sensul că a apreciat în mod greșit că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 504 și următoarele C. proc. civ., iar nu normele de drept comun

din materia răspunderii civile delictuale, că instanța de fond nu avea cum să

ignore Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, iar cercetarea excepției

prescripției dreptului material la acțiune și din punctul de vedere al

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. nu reprezintă o abatere de la principiul

"specialia generalibus derogant"

O altă critică

vizează faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii când a

calificat din oficiu apărările reclamantului drept motiv de suspendare a cursului

prescripției extinctive, reținând că acesta a fost împiedicat de un caz de

forță majoră să facă acte de întrerupere a cursului prescripției. Recurentul

susține că intimatul-reclamant nu a făcut probe cu privire la momentul luării

la cunoștință a conținutului deciziei de achitare și că putea să afle de

existența deciziei în iunie 1996, când a solicitat Ministerului de Interne o

dovadă din care să rezulte că a redobândit cetățenia română.

Analizând decizia

atacată în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea

sunt nefondate, astfel încât recursul pârâtului urmează a fi respins pentru

considerentele ce succed:

Prima critică

invocată de recurentul-pârât în sensul greșitei aplicări a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 504 C. proc. civ., iar nu a dispozițiilor art. 998 - 999 C.

proc. civ., nu poate fi primită.

Analizând cererea

introductivă coroborată cu notele scrise depuse la instanța de fond de către

reclamant Înalta Curte observă că în mod expres acesta a precizat că înțelege

să-și întemeieze cererea pe dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. În raport

de principiul disponibilității instanța de fond urma a analiza acțiunea din

perspectiva dispozițiilor legale invocate, derogatorii de la dreptul comun în

materia răspunderii civile delictuale.

În mod corect

instanța de apel a reținut că în cauza de față reclamantul se află în ipoteza

reglementată de dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că a fost

condamnat definitiv prin Sentința penală nr. 472 din 8 iulie 1982 a

Judecătoriei Sectorului 6, menținută prin Decizia penală nr. 1586 din 28

septembrie 1982 a Tribunalului Municipiului București, pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen., iar ca urmare a

rejudecării cauzei, prin exercitarea recursului extraordinar de către

Procurorul General, a fost achitat prin Decizia nr. 571 din 21 mai 1990 a

Curții Supreme de Justiție - secția penală.

Susținerea

recurentului-pârât potrivit căreia analiza incidenței art. 998 - 999 C. civ.

s-a impus în temeiul Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții

Constituționale nu poate fi reținută.

Decizia amintită nu

generează asemenea consecințe, devreme ce stabilește că dispozițiile art. 504

alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu

limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în

procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție.

Or, în cauza de față,

reclamantul-intimat se află în ipoteza tipică prevăzută de text, situație care

exclude aplicabilitatea Deciziei nr. 45/1998.

Nici critica

referitoare la greșita aplicare a legii prin calificarea apărărilor apelantului-reclamant

drept motiv de suspendare a cursului prescripției extinctive nu poate fi

primită.

Suspendarea constă în

sistarea curgerii termenului de prescripție pe timpul cât durează anumite

situații limitativ prevăzute de lege și care-l pun pe titularul dreptului în

imposibilitatea morală sau juridică de a acționa. Așadar, suspendarea intervine

în prezența unor împrejurări obiective, care exclud culpa părții ce nu a

acționat pentru valorificarea dreptului său în termenul defipt de lege.

Din actele și lucrările

dosarului rezultă în mod indubitabil că intimatul-reclamant locuiește în

Statele Unite ale Americii din anul 1983.

Decizia de achitare,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție la 21 mai 1990, în urma exercitării

recursului extraordinar de către Procurorul General, a fost pronunțată în lipsa

părților, a căror citare nu s-a dispus, potrivit consemnărilor din practicaua

acesteia.

Nu numai că părțile

nu au fost citate, dar decizia nu a fost comunicată niciodată, potrivit

reglementărilor legale în materie. De asemenea, este fără putință de tăgadă

faptul că recursul extraordinar nu a fost promovat ca urmare a unei cereri

formulate de reclamantul P.M.M.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte reține că în mod obiectiv intimatul-reclamant nu a

putut lua cunoștință de existența deciziei de achitare, astfel încât termenul

prevăzut de art. 506 C. proc. pen. nu poate începe să curgă de la momentul

rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în soluționarea recursului

extraordinar.

Cât privește momentul

luării la cunoștință, singura dovadă administrată este declarația pe propria

răspundere dată de reclamant la 5 martie 2009, autentificată sub nr. 771 la

Consulatul General al României din Los Angeles, prin care precizează că a

cunoscut decizia amintită la 19 septembrie 2008.

Susținerea

recurentului-pârât că reclamantul ar fi luat cunoștință de decizia de achitare

la 6 iunie 1996, cu ocazia eliberării Adeverinței nr. 15876 emisă de Ministerul

de Interne, nu poate fi primită. Din cuprinsul acestei adeverințe nu rezultă decât

că P.M.M. a redobândit cetățenia română conform art. 37 din Legea nr. 21/1991.

A aprecia că din această adeverință reclamantul ar fi trebuit să conchidă că nu

mai are o condamnare care îl face nedemn să fie cetățean român conform disp.

art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1991 și, pe cale de consecință, să

cunoască faptul că s-a pronunțat o hotărâre de achitare, este un raționament

forțat, ce nu poate fi reținut de instanța de recurs.

Pentru aceste

argumente, Înalta Curte reține că, în aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (1)

lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în mod corect instanța de apel a stabilit că

acțiunea a fost introdusă în termen, astfel încât, în raport de dispozițiile

art. 296 - 297 C. proc. civ. se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe.

În raport de

dispozițiile art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul pârâtului, cu

consecința menținerii ca legală a deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva Deciziei civile nr. 194/A din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 septembrie 2010.

Procesat

de GGC - NN