ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4906/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4906/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin cererea de

chemare în judecată formulată la 15 ianuarie 2009 și înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 1909/3/2009, reclamantul

M.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtul la

plata sumei de 200.000 DOLARI S.U.A. cu titlu de daune materiale și 500.000

DOLARI S.U.A. cu titlu de daune morale.

Ministerul Finanțelor

Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției

dreptului material la acțiune, arătând că din analiza acțiunii nu rezultă că

reclamantul a înțeles să solicite repunerea în termen, ci doar a făcut o vagă

referire la data la care ar fi luat cunoștință de existența hotărârii prin care

se dispunea achitarea sa.

Prin Sentința civilă

nr. 470 din 30 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a

respins ca prescrisă cererea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut că la nivelul anului 1990, acțiunea în repararea

pagubei pentru erori judiciare era reglementată prin dispozițiile art. 505

alin. (2) C. proc. pen. în varianta de la 1 ianuarie 1983, care prevedeau că

acțiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a

hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.

În cauză, s-a

constatat că reclamantul a fost achitat prin Decizia penală nr. 571/1990 a

Secției penale a Curții Supreme de Justiție, decizie definitivă de la momentul

pronunțării, respectiv 21 mai 1990.

Termenul reglementat

de dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. este un termen de prescripție

al dreptului subiectiv civil la acțiune, susceptibil de suspendare, întrerupere

sau repunere în termen, astfel cum aceste instituții sunt reglementate de

dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Tribunalul a apreciat

că motivul învederat de reclamant nu se circumscrie niciuneia din cauzele de

suspendare sau de întrerupere a curgerii termenului de prescripție, acestea

fiind strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 15-17 din Decretul nr.

167/1958.

Necunoașterea existenței Deciziei penale nr.

571/1990 a Curții Supreme de Justiție, fără arătarea împrejurărilor mai presus

de voința reclamantului care l-au împiedicat să cunoască existența deciziei, nu

poate fi privită ca motiv temeinic care ar justifica repunerea acestuia în

termenul prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva sentinței

pronunțate de tribunal, a declarat apel reclamantul M.G. care a criticat

hotărârea tribunalului ca netemeinică și nelegală, arătând că în cauza de față

decizia de achitare a fost pronunțată în lipsa părților, de unde rezultă că nu

a avut cunoștință de faptul că a fost achitat prin respectiva hotărâre, iar din

declarația pe care a dat-o în fața Consulatului General al României din New

York, rezultă că a luat cunoștință de hotărârea de achitare, la data de 19

septembrie 2008.

Ca atare, apelantul a

arătat că nu a fost înștiințat despre rejudecarea cauzei și de faptul că s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, astfel că, în această situație,

termenul prevăzut de dispozițiile art. 506 alin. (2) C. proc. civ., în opinia

sa, nu a început să curgă.

În ceea ce privește

cererea de repunere în termen, termenul pentru formularea acesteia începe să

curgă de la data pronunțării actelor de procedură și acesta nu a fost depășit,

având în vedere conținutul declarației notariale prin care a arătat că a luat

cunoștință de existența dosarului prin care a fost promovat recursul

extraordinar, la data de 18 septembrie 2008.

Prin Decizia civilă

nr. 673 din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 506 C. proc.

pen., reclamantul avea posibilitatea de a solicita repararea eventualelor

pagube pentru săvârșirea erorii judiciare, în termen de 18 luni de la data

pronunțării hotărârii de achitare.

La data pronunțării

deciziei de achitare, erau în vigoare prevederile art. 505 alin. (2) C. proc.

pen., conform cărora acțiunea putea fi pornită în termen de 1 an de la

rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de

scoatere de sub urmărire penală.

Instanța de apel a

constatat că din actele și lucrările dosarului, rezultă că decizia de achitare

a fost pronunțată la data de 21 mai 1990, apreciind că indiferent de termenul

aplicabil și de dispozițiile legale în materie, termenul de promovare a cererii

deduse judecății, este cu mult depășit.

Curtea de Apel a considerat

că înscrisul depus în apel, respectiv, declarația apelantului-reclamant în

sensul că a luat cunoștință de Decizia de achitare la data de 18 septembrie

2008, este un înscris

pro causa

ce nu poate fi avut în vedere astfel

încât să fie considerat o cauză de suspendare sau de întrerupere a termenului

de prescripție, în temeiul dispozițiilor art. 15 și art. 17 din Decretul nr.

167/1958.

Având în vedere faptul că aceste decizii nu se

comunică și că nu a fost dovedită împrejurarea mai presus de voința reclamantului

care l-a împiedicat să cunoască despre existența deciziei de achitare, instanța

de apel a apreciat că nu există justificarea repunerii reclamantului în

termenul de prescripție, în baza prevederilor art. 19 din Decretul nr.

167/1958.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurentul a învederat că hotărârea instanței de apel a

fost dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009, pe care a invocat-o prin motivele

de apel, apărări care nu au fost analizate de instanță.

Recurentul a

învederat că Legea nr. 221/2009 este un act normativ special care a instituit

norme derogatorii de la dreptul comun, este de aplicare imediată și nimeni nu

poate invoca necunoașterea ei, potrivit adagiului

nemo censetur ignorare

legem

.

Aplicarea imediată a

legii noi presupune că acțiunea ei se extinde nu numai asupra situațiilor

juridice care urmează a se naște, modifica sau stinge, ci și faptelor juridice

pendinte (

facta pendentia

) ori efectelor viitoare ale unor raporturi

juridice trecute (

facta futura

).

Astfel, în baza dispozițiilor art. 4 din legea

anterior menționată, cererea este imprescriptibilă, caz în care respingerea

acțiunii ca prescrisă, nu se justifică.

Or, dispozițiile

Legii nr. 221/2009 permit persoanelor care au suferit condamnări cu caracter

politic sa fie despăgubite sau repuse în drepturi, numai în condițiile acestui

act normativ special care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 504

și urm. C. proc. pen. ce constituie dreptul comun în materia reparării unei

pagube pentru o condamnare pe nedrept.

Recurentul

învederează că a fost condamnat pentru una dintre faptele prevăzute la art. 1

alin. (2) din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 323 C. pen., astfel încât,

instanța de judecată nu trebuie să mai constate caracterul politic al

condamnării.

Totodată, mai arată

că art. 182 C. proc. pen. prevede necesitatea comunicării către persoanele

interesate a tuturor actelor de procedură, iar art. 246 C. proc. pen. prevede

necesitatea înștiințării efective a persoanelor respective despre actele și

măsurile luate.

Comunicarea unui

înscris, respectiv a unui act de procedură se probează prin existența dovezii

înmânării acestuia părții căreia i-a fost adresat.

Or, atât timp cât nu

există dovada expedierii citației, a primirii acesteia și a comunicării

hotărârii judecătorești în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 290/1990 în

care s-a pronunțat achitarea, înseamnă că nu s-a făcut dovada concludentă a

faptului luării efective la cunoștință de către acea persoană a soluției

penale, astfel încât, împotriva ei nu poate curge termenul prevăzut de art. 506

alin. (2) C. proc. pen.

În legătură cu acest

termen, mai arată recurentul, legiuitorul nu distinge între hotărârile

judecătorești și ordonanțele procurorului, esențial fiind doar momentul

nașterii dreptului la acțiune, respectiv momentul de la care curge termenul de

18 luni. Potrivit acestei norme de drept, acest moment este cel al rămânerii

lor definitive.

În cazul hotărârilor

judecătorești, termenul de 18 luni este lesne stabilit, fiind suficientă dovada

comunicării hotărârii, dar cum în speță este vorba despre o hotărâre

irevocabilă care nu se comunică, și, în mod evident, data pronunțării hotărârii

nu poate fi luată în calcul ca moment de la care curge termenul de 18 luni.

Recurentul susține că

în cauza penală în care s-a dispus achitarea sa nu a primit nicio citație, iar

soluționarea dosarului s-a dispus în lipsa părților, împrejurare ce rezultă, de

altfel, chiar din hotărârea judecătorească în discuție.

În consecință, cele

învederate, permit a se recurge la o prezumție judiciară simplă, anume, aceea

că reclamantul nu a avut cunoștință despre această hotărâre la data pronunțării

ei sau la un alt moment decât cel indicat în declarația dată pe proprie

răspundere.

La dosarul cauzei a

fost depusă declarație autentică dată de recurent, în care a indicat momentul

(data) la care a luat cunoștință de existența deciziei de achitare, respectiv,

18 septembrie 2008.

Pe de altă parte,

recurentul învederează că nu el este cel care a făcut demersuri pentru

reabilitarea sa după 1989 și nu se numără printre persoanele care au solicitat

Procurorului General atacarea cu recurs extraordinar a Sentinței penale nr. 472/1982

și a Deciziei nr. 1586/1982, motiv pentru care, odată în plus, nu poate fi

primită excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În consecință, chiar

dacă potrivit art. 506 C. proc. pen., termenul în care putea fi pornită

acțiunea pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept este de 18

luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, nu se

poate reține că acest termen a început să curgă de la data rămânerii definitive

a hotărârii de achitare, având în vedere că recursul extraordinar a fost

formulat de Procurorul General din oficiu, fără ca recurentul să fi formulat

vreun memoriu în acest sens, astfel încât, nefiind citat niciodată în cauză, nu

avea cum să cunoască despre soluția de achitare.

Recursul formulat este

fondat.

Cererea dedusă

judecății de către reclamantul pricinii a fost introdusă la data de 15 ianuarie

2009 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, obiectul acesteia

fiind acordarea de 200.000 DOLARI S.U.A. daune materiale și 500.000 DOLARI

S.U.A. daune morale pentru condamnarea sa pe nedrept la o pedeapsă privativă de

libertate (din care a susținut că a executat 9 luni) pentru săvârșirea

infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută de art. 323

alin. (1) C. pen., conform Sentinței penale nr. 427 din 8 iulie 1982 a

Judecătoriei sector 6 București și Deciziei penale nr. 1586 din 28 septembrie

1982 a Tribunalului Municipiului București, secția a I-a penală.

Prin Decizia penală

nr. 571 din 21 mai 1990 a Curții Supreme de Justiție, s-a admis recursul

extraordinar promovat de Procurorul General împotriva celor două hotărâri

anterior menționate, care au fost casate, iar inculpații cauzei au fost

achitați, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Ca atare, recurentul

reclamant a formulat prezenta cerere întemeiată pe dispozițiile art. 504 și

urm. C. proc. pen.

Potrivit

dispozițiilor art. 506 C. proc. pen., în vigoare la data învestirii primei

instanțe cu pricina de față, reclamantul avea posibilitatea de a solicita

repararea pagubelor pentru săvârșirea unei erori judiciare, în termen de 18

luni de la data pronunțării hotărârii de achitare; dacă se au însă în vedere

dispozițiile de procedură în vigoare la data pronunțării deciziei de achitare,

termenul aplicabil este cel de 1 an, astfel cum era prevăzut de art. 505 alin.

(2) C. proc. pen.

Hotărârea de

achitare, așa cum s-a arătat, a fost pronunțată în recurs extraordinar la data

de 21 mai 1990, astfel că, recurentul putea solicita repararea pagubei

decurgând din condamnarea sa pe nedrept, până la data de 21 mai 1991, întrucât

art. 505 alin. (2) C. proc. pen. prevedea că o astfel de cerere de chemare în

judecată se formulează în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a

hotărârii de achitare.

Achitarea

reclamantului (ca și a celorlalți inculpați, condamnați prin aceeași hotărâre

penală din 1982) a avut loc în temeiul demersului inițiat de Procurorul General

al României, această cale extraordinară de atac fiind reglementată la vremea

respectivă de dispozițiile art. 409 – 414 C. proc. pen., iar art. 412 alin. (1)

C. proc. pen. permitea judecarea ei fără citarea părților, în cazul recursului

declarat în favoarea inculpatului, citarea operând numai dacă Tribunalul Suprem

aprecia că este necesară; în următorii termeni: „La judecarea recursului

extraordinar declarat în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau față de

care s-a încetat procesul penal, părțile se citează. Dacă recursul este

declarat în favoarea condamnatului, părțile se citează când Tribunalului Suprem

consideră necesar, precum și în cazul când s-ar putea modifica despăgubirile

civile.”

Or, din cuprinsul

deciziei pronunțate în recursul extraordinar prin care reclamantul a fost

achitat, reiese că fostul Tribunal Suprem a dispus judecarea fără citarea

părților și judecata în lipsă, astfel cum recurentul a susținut.

Așa fiind, este

evident că norma din art. 505 alin. (2) C. proc. pen., forma în vigoare în 21

mai   1990, (actualmente, art. 506 C. proc. pen.), care prevedea că termenul de

prescripție de 1 an începe să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii de

achitare, este o normă care nu își avea corespondentul în citarea părților

pentru soluționarea căii extraordinare de atac, care era recursul extraordinar,

caz în care, a pretinde cunoașterea la data rămânerii definitive a unei soluții

(fie și favorabile - de achitare) de către inculpații ce nu au fost citați la

soluționarea recursului extraordinar ce a prilejuit pronunțarea hotărârii de

achitare, reprezintă o obligație imposibil de îndeplinit de destinatarii normei

juridice, fiind susceptibilă de încadrare în noțiunea de „cauză mai presus de

voința” lor, ceea ce permite Înaltei Curți constatarea că, termenul de

prescripție nici nu a început să curgă.

Conform art. 7 alin.

(1) din Decretul 167/1958, termenul de prescripție începe să curgă la data

nașterii dreptului la acțiune, iar pentru cele anterior învederate, data

rămânerii definitive a unei decizii pronunțate într-o procedură la derularea

căreia reclamantul nu a fost citat, nu poate constitui momentul declanșării

curgerii termenului de prescripție, răspunderea a cărei antrenare se urmărește

în cauza de față, având un temei delictual, astfel că dispozițiile art. 8 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958 sunt pe deplin aplicabile cu privire la începutul

termenului de prescripție - de la data la care păgubitul a cunoscut atât

paguba, cât și pe cel responsabil de ea.

În condițiile în care

un termen de prescripție nu a început să curgă, el nu poate fi considerat ca

depășit, iar dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, nu sunt incidente,

repunerea în termen fiind operantă în cazul în care un termen de prescripție a

început să curgă în mod legal și este epuizat la momentul la care se face uz de

dreptul la acțiune, supus prescripției.

În consecință, Înalta

Curte constată că instanțele anterioare în mod nelegal au soluționat cauza pe

calea excepției analizate, întrucât trebuiau observate normele incidente cu

privire la judecata recursului extraordinar declarat în favoarea inculpatului și

cele privind începutul curgerii termenului de prescripție din actul normativ ce

constituie dreptul comun în această materie.

Pe de altă parte,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 nu este de natură a profita

reclamantului, întrucât cauza cererii sale de chemare în judecată a fost dată

de dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., iar la data desesizării primei

instanțe - 30 martie  2009, aceasta nu era în activitate (legea fiind adoptată

la 2 iunie 2009).

În plus, se constată

că nici la momentul declanșării apelului de către reclamant (22 mai 2009),

actul normativ special nu era în vigoare, apelantul prevalându-se de

dispozițiile acestui act normativ prin concluziile scrise depuse la instanța de

apel, la 14 decembrie 2009, pentru termenul de judecată din 16 decembrie 2009,

data soluționării apelului, iar nu prin motivele de apel, așa cum susține în

mod nereal.

Pe de altă parte,

prin art. II din O.U.G. nr. 62/2010 (în vigoare din 1 iulie 2010), s-a prevăzut

că „Dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate prin

prezenta ordonanță, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare

nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării

în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.”

Per a contrario

, dispozițiile Legii

nr. 221/2009, nu se aplică pricinilor în care la 1 iulie 2010 (data intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 62/2010) a fost pronunțată o hotărâre judecătorească

definitivă.

Or, în cauza de față, decizia recurată a fost

pronunțată de instanța de apel la 16 decembrie      2009, ceea ce reprezintă

data rămânerii definitive a soluției primei instanțe, potrivit art. 377 alin.

(1) pct. 3 C. proc. civ., așadar înaintea intrării în vigoare a Ordonanței

menționate.

Având în vedere cele

anterior redate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3),

cu ref. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica

decizia recurată, în sensul că în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

(întrucât prima instanță în mod nelegal nu a intrat în cercetarea fondului), va

desființa sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare la prima

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite  recursul

declarat de reclamantul M.G. împotriva Deciziei civile nr. 673 din 16 decembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia

recurată.

Admite apelul

declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 470 din 30 martie 2009 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o desființează și trimite

cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG