ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8618/2006

Asupra recursurilor de

față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamantul C.I. a chemat în

judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

Tribunalului Argeș, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată

sub nr. 1652 din 27 martie 2003, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului

cauzat de condamnarea sa nelegală în dosarul penal nr. 7919/1983 al

Judecătoriei Pitești, sentința penală nr. 245 din 23

ianuarie 1984, „desființată” de Curtea Supremă de Justiție,

prin decizia penală nr. 708 din 15 iunie 1990.

La data de 12 iunie 2003,

reclamantul și-a precizat și completat acțiunea, indicând ca

temei de drept prevederile art. 504-506 C. proc. pen.

Cuantumul despăgubirilor civile

solicitate, a fost precizat la circa 600 milioane lei daune materiale și

la 2 miliarde lei daune morale.

În temeiul dispozițiilor art.

506 C. proc. pen., Tribunalul Argeș, secția civilă, prin

sentința civilă nr. 212 din 8 iulie 2003 a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, în a cărui

rază teritorială domiciliază reclamantul.

Tribunalul Giurgiu, prin

sentința civilă nr. 82 din 19 septembrie 2003, a respins

acțiunea în baza excepției prescripției dreptului material la

acțiune.

Instanța și-a argumentat

soluția pe dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen., constatând

că hotărârea judecătorească invocată de reclamant,

decizia penală nr. 708 din 15 iunie 1990, prin care s-a dispus achitarea

reclamantului din prezenta cauză pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2) raportat la art. 229

alin. (1) teza a II a, art. 289 și art. 291 C. pen., în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a rămas

definitivă la data pronunțării acesteia, respectiv 13 iunie

1990, iar acțiunea a fost depusă în anul 2003, fiind împlinit termenul

de prescripție extinctivă prevăzut de art. 505 alin. (2) C.

proc. pen.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul C.I.

Curtea de Apel București,

secția a VII a civilă și litigii de muncă, prin decizia

civilă nr. 1004/A/20 septembrie 2004, a admis apelul, a anulat

sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului, pentru

următoarele considerente:

Dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., în redactarea anterioară modificării produse prin Legea nr.

281/2003, prevedea că orice persoană condamnată pe nedrept poate

cere repararea pagubei suferite dacă ulterior, în urma exercitării

căilor extraordinare de atac, ar fi fost achitat în temeiul

dispozițiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen. și a dispozițiilor

art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În oricare din celelalte

situații de achitare prevăzute de art. 10 C. proc. pen., persoana

condamnată pe nedrept nu ar fi putut solicita obținerea de

reparații de la stat în temeiul art. 504 C. proc. civ., motiv pentru care,

prin decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale s-a decis că

dispozițiile art. 504 alin. (1) sunt constituționale numai în

măsura în care nu limitează la ipotezele arătate în text

cazurile în care statul să răspundă pentru prejudiciile cauzate prin

erori judiciare săvârșite în procese penale.

Prin modificarea Codului de

procedură penală, urmare a aplicării Legii nr. 281/2003,

legiuitorul a creat posibilitatea ca și cel condamnat definitiv, a

cărui cauză a fost rejudecată, pronunțându-se o

hotărâre de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. d) C. proc. pen. (situație incidentă în speță) să

poată solicita repararea pagubei suferite, introducând acțiune în

termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de

achitare (art. 506 C. proc. pen.).

În aceste condiții, dreptul la

reparații pentru achitarea pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. d)

C. proc. pen. s-a născut la data modificării art. 504 C. proc. pen.

prin Legea nr. 281/2003, deoarece, potrivit dispozițiilor

constituționale, legea dispune numai pentru viitor.

S-a mai apreciat că

nerespectarea termenelor substanțiale prevăzute de Codul de

procedură penală, inclusiv a celor arătate la art. 505 sau art.

506 C. proc. pen. atrage decăderea celui îndrituit din exercițiul

dreptului procesual respectiv și nu sancțiunea prescripției

dreptului la acțiune.

Evocând fondul, după anulare,

prin decizia civilă nr. 1680/A din 13 decembrie 2004 a aceleiași

instanțe a fost admisă în parte acțiunea, cu obligarea pârâtului

la plata către reclamant a sumei de 600 milioane lei, cu titlu de daune

morale.

Împotriva soluției

adoptată de instanța de apel au declarat recurs ambele

părți.

D.G.F.P. Giurgiu, în numele

Ministerului Finanțelor Publice, reprezentant legal al Statului Român

și-a întemeiat recursul pe cazul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a invocat următoarele

motive:

- Față de prevederile

legale în vigoare la data introducerii acțiunii, instanța de apel în

mod eronat a considerat acțiunea ca fiind depusă în termen,

făcând o aplicare greșită a Legii nr. 281/2003 pentru

modificarea Codului de procedură penală și încălcând

totodată dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. din vechea

reglementare.

Modificarea termenului de formulare

a acțiunii de la un an la 18 luni (Legea nr. 281/2003) nu poate fi

aplicabilă în speță, întrucât acțiunea a fost

promovată de reclamant la data de 27 martie 2003, iar Legea nr. 281/2003

(cu excepția unor dispoziții privind arestarea preventivă

și percheziția) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.

Termenul de introducere a

acțiunii curge, atât în vechea reglementare cât și în noua

reglementare, de la data rămânerii definitive a hotărârii

instanței de judecată, în speță de la data de 13 iunie

1990, iar pentru intervalul de timp cuprins între data de 13 iunie 1990 și

27 martie 2003, reclamantul nu a invocat și dovedit intervenirea vreunei

cauze temeinic justificate care să-l fi împiedicat să facă

demersul necesar în justiție pentru obținerea daunelor morale, pe

care, în mod tardiv le solicită.

Reclamantul C.I. a criticat decizia

civilă nr. 1680/A din 13 decembrie 2004, pentru motive care vizează

cuantumul nejustificat de redus al despăgubirilor stabilite de

instanța de apel, susținând că hotărârea este

nelegală, pronunțată cu rea-credință și cu

ignorarea prejudiciilor materiale și morale pe care le-a suferit, acesta

și familia sa, în urma condamnării pe nedrept.

În final, reclamantul

precizează că este îndreptățit să fie despăgubit

cu suma de 3 miliarde lei, daune morale, și 700-800.000 lei daune

materiale.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea constată că recursul declarat de

pârâtul Statul Român este fondat.

Deși reglementată de Codul

de procedură penală, acțiunea pentru repararea pagubelor

materiale și a daunelor morale în cazul condamnării pe nedrept,

urmată de pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare,

privește drepturi subiective civile, are caracter civil și este

supusă unui termen special de prescripție.

Art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în

redactarea în vigoare la data promovării cererii de chemare în

judecată prevedea că acțiunea pentru repararea pagubei poate fi

primită de persoana îndreptățită în termen de 1 an de la

rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.

În prezenta cauză,

hotărârea definitivă de achitare, decizia penală nr. 708 din 13

iunie 1990 a Curții Supreme de Justiție, a rămas

definitivă, conform art. 417 C. proc. pen., la data pronunțării,

dată în raport cu care termenul special de prescripție prevăzut

de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în vigoare la data introducerii

acțiunii, s-a împlinit la 13 iunie 1991, în timp ce acțiunea

promovată de reclamant în temeiul art. 504 C. proc. pen. a fost

înregistrată pe rolul instanței de judecată la 27 martie 2003,

cu mult peste termenul special de prescripție.

Aprecierea instanței de apel,

în sensul că „dreptul la reparații pentru achitarea pe temeiul

dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a născut la data

modificării art.504 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 (M. Of. nr. 468

din 1 iulie 2003) și, pe cale de consecință, că dreptul

reclamantului la acțiune s-ar fi născut prin intrarea în vigoare a

noilor reglementări este rezultatul interpretării și

aplicării greșite a legii.

Este adevărat că prin

Legea nr. 281/2003 art. 504 C. proc. pen. a fost modificat, extinzându-se domeniul

de aplicare al procedurii reparării pagubelor cauzate prin condamnări

pe nedrept și la alte ipoteze decât cele prevăzute de art. 504 C.

proc. pen. anterior modificării, însă, astfel cum chiar instanța

de apel a precizat în considerentele hotărârii, legea dispune numai pentru

viitor, conform principiului constituțional al

neretroactivității legii noi.

De asemenea, este de remarcat

că, prin art. 506 alin. (2) C. proc. pen., în actuala redactare,

legiuitorul doar a modificat termenul special de prescripție de la un an

la 18 luni, fără a modifica dispoziția potrivit căreia

termenul de prescripție începe să curgă „(...) de la data

rămânerii definitive a hotărârii definitive (...)” de achitare

și fără a repune eventual în termenul de prescripție

persoane condamnate pe nedrept, achitate prin hotărâri

judecătorești definitive anterior apariției Legii nr. 281/2003.

În prezenta cauză, nu s-a

invocat și dovedit existența vreunei cauze de suspendare sau de

întrerupere a cursului prescripției, dintre cele prevăzute de art. 13

și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, și nici nu a fost temeinic

justificată vreo cauză pentru care termenul de prescripție a

fost depășit pentru a se aprecia incidența în cauză a

dispozițiilor art. 19 din același act normativ.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(2) C. proc. civ., Curtea

urmează să admită recursul declarat de pârâtul Statul Român,

să caseze hotărârile pronunțate în faza procesuală a

apelului și să respingă ca nefondat apelul declarat de reclamantul

C.I. împotriva sentinței pronunțată în primă

instanță de Tribunalul Giurgiu.

Admițând recursul pârâtului

și stabilind că în cauză operează excepția

prescripției dreptului material la acțiune, recursul declarat de

reclamant, pentru motive ce vizează fondul cauzei, va fi respins în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de D.G.F.P.

Giurgiu în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru pârâtul

Statul Român împotriva deciziei nr. 1680/A din 13 decembrie 2004 a Curții

de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia

menționată precum și decizia nr. 1004/A din 20 septembrie 2004 a

aceleiași instanțe și respinge ca nefondat apelul declarat de

reclamantul C.I. împotriva sentinței civile nr. 82 din 19 septembrie 2003

a Tribunalului Giurgiu, pe care o menține.

Respinge recursul declarat de

reclamantul C.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 octombrie 2006.