ÎCCJ, Decizia nr. 61/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 22 iulie 2003,

petiționarul D.F. s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, cu plângere penală formulată împotriva magistraților C.P. și S.N.,

judecători la Tribunalul Giurgiu, precum și a magistraților M.I., C.M. și M.D.,

judecători la Curtea de Apel București, imputându-le săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 246 și 248 C. pen.

În legătură cu plângerea

menționată, este de observat că prin decizia penală nr. 295 din 18 septembrie

2000, a Tribunalului Giurgiu, judecătorii C.P. și S.N., admițând recursul

procurorului, au desființat sentința penală nr. 1015/1999, a Judecătoriei

Giurgiu și l-au condamnat pe inculpatul D.F., la câte un an închisoare pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966

și de art. 288 alin. (1) C. pen., precum și la câte 6 luni închisoare pentru

infracțiunile prevăzute de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 și de art.

291 alin. (1) C. pen., pentru toate infracțiunile cu aplicarea art. 37 lit. b) din

același cod, iar prin decizia penală nr. 1960 din 24 noiembrie 2000, a Curții

de Apel București, secția a II-a penală a fost respins, ca nefondat, recursul

declarat de acest inculpat.

Împotriva deciziei

pronunțate în recurs, inculpatul D.F. a formulat contestație în anulare.

Prin decizia penală nr. 366

din 5 martie 2001, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis

contestația în anulare și a desființat decizia atacată, dispunând rejudecarea

recursului în aceeași ședință de judecată.

La solicitarea apărătorului

ales al inculpatului, care a cerut amânarea judecății, în vederea formulării

motivelor de recurs, Curtea a dispus suspendarea ședinței de judecată, pentru a

da posibilitate apărătorului inculpatului, să ia cunoștință de actele

dosarului.

La reluarea ședinței,

apărătorul ales nu s-a mai prezentat, motiv pentru care Curtea a dispus

amendarea acestuia și a numit apărător din oficiu, care a invocat motivul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.,

susținând că, în cauză s-a făcut o greșită aplicare a legii.

În urma rejudecării, Curtea,

prin aceiași decizie, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat

împotriva deciziei penale nr. 295 din 18 septembrie 2000, a Tribunalului

Giurgiu.

Prin plângerea penală

formulată, condamnatul D.F. a susținut că judecătorii C.P. și S.N., care au

făcut parte din completul de judecată ce a pronunțat decizia în apel, precum și

judecătorii M.I., C.M. și M.D., care au făcut parte din completul de judecată

ce a pronunțat decizia penală nr. 366 din 5 martie 2001, a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 37 lit.

b) C. pen. referitoare la recidiva postexecutorie, ar fi reținut în mod

neîntemeiat că el a negat săvârșirea faptelor, precum și că susținerile sale ar

fi contrazise de declarațiile martorilor, că factura de proveniență a

autoturismului ce a folosit-o, nu trebuia considerată act oficial, iar situația

de fapt reținută este greșită.

De asemenea, s-a susținut că

după admiterea contestației în anulare, judecarea recursului s-a făcut cu

încălcarea dispozițiilor art. 171 C. proc. pen. și ale art. 6 parag. 3 lit. b)

din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, precum și că a fost menținut abuziv în stare de arest, ca urmare

a lipsei temeiului legal după admiterea contestației.

Prin referatul din 12

noiembrie 2003, procurorul desemnat să examineze plângerea, a ajuns la

concluzia că prin aceasta, petiționarul a invocat motive de casare a

hotărârilor la care se referă, fără a releva situații de fapt susceptibile a

oferi un minim de indicii cu privire la săvârșirea de fapte penale de către

judecătorii ce i-a vizat.

La data de 13 noiembrie

2003, s-a comunicat condamnatului D.F., că plângerea pe care a formulat-o, a

fost respinsă, deoarece din cercetările efectuate nu au rezultat indicii cu

privire la săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală.

Condamnatul D.F. s-a adresat,

la data de 7 ianuarie 2004, Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângere

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, menționând că, deși a

formulat plângere la procuror împotriva acelei rezoluții, plângerea respectivă

nu a fost soluționată în termenul prevăzut de art. 278

1

alin. (2) C.

proc. pen.

După înregistrarea plângerii

la instanță, prin rezoluția din 29 ianuarie 2004, procurorul desemnat, între

timp, să efectueze cercetări, a dispus neînceperea urmăririi penale, pentru

infracțiunile prevăzute de art. 246 și 248 C. pen., față de judecătorii C.P. și

S.N. de la Tribunalul Giurgiu, precum și față de judecătorii M.I., C.M. și M.D.

de la Curtea de Apel București, soluție comunicată petiționarului, la data de 3

februarie 2004.

La termenul de judecată din

11 iunie 2004, petiționarul a cerut admiterea plângerii formulate împotriva

rezoluției din 13 noiembrie 2003, precizând că extinde plângerea și împotriva

soluției de neîncepere a urmăririi penale din 29 ianuarie 2004, dată în dosarul

nr. 14/P/2004.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin sentința nr. 144 din 11 iunie 2004, a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul D.F. împotriva rezoluției nr.

33996/6543 din 13 noiembrie 2003 și a rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale din 29 ianuarie 2004, dată în dosarul nr. 14/P/2004.

S-a motivat că plângerea

este inadmisibilă, deoarece în speță nu s-a dat nici una dintre soluțiile

susceptibile de a fi atacate la instanță potrivit art. 278

1

C. proc.

pen., întrucât, considerându-se că faptele de pronunțare a hotărârilor

judecătorești, la care petiționarul s-a referit, fac obiectul criticilor

specifice ce pot fi formulate împotriva hotărârilor judecătorești, nu s-a

constituit dosar penal și s-a dat o rezolvare administrativă care a fost

comunicată.

Petiționarul D.F. a declarat

recurs împotriva sentinței, fără să formuleze motive de casare.

Așa fiind și cum din

examinarea cauzei, în raport cu actele dosarului, nu se constată că sentința ar

fi supusă vreunui motiv de casare susceptibil de a fi luat în considerare din

oficiu, urmează ca recursul declarat de inculpat să fie respins, ca nefondat,

cu obligarea acestuia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul D.F. împotriva sentinței nr. 144 din 11 iunie

2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petiționar să

plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2005.