ÎCCJ, Decizia nr. 217/2004

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 20 martie 2003, D.F. a

formulat plângere penală, împotriva judecătorilor I.M., M.C., D.M., de la

Curtea de Apel București și împotriva procurorului D.B., de la Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, pentru săvârșirea infracțiunilor de arestare

nelegală și abuz în serviciu, contra intereselor publice, prevăzute de art. 266

C. pen. și, respectiv, art. 248 din același cod

.

În motivarea plângerii, petentul D.F.

a arătat că, prin sentința penală nr. 1015 din 19 octombrie 1999, Judecătoria

Giurgiu a dispus, în sensul achitării acestuia pentru infracțiunile prevăzute

de art. 35 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 328/1966, în baza art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., a aplicat pedeapsa

amenzii administrative de 1.000.000 lei, pentru săvârșirea infracțiunilor de

fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals.

Tribunalul Giurgiu, secția penală,

prin decizia penală nr. 295 din 18 septembrie 2000, a admis apelul declarat de

procuror, împotriva hotărârii primei instanțe și, rejudecând cauza, l-a

condamnat pe D.F., pentru aceleași infracțiuni, la pedeapsa rezultantă de 1 an

închisoare.

Recursul declarat de D.F., împotriva

acestei din urmă hotărâri, a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr.

1960 din 24 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Drept urmare, s-a emis mandatul de

executare a pedepsei închisorii nr. 1698 din 7 decembrie 2000, executarea

pedepsei de către petent începând la data de 29 ianuarie 2001.

Împotriva hotărârii instanței de

recurs, petentul a formulat contestație în anulare.

Prin încheierea de ședință din 12

februarie 2001, pronunțată în dosarul nr. 321/2001, Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, a admis, în principiu, contestația în anulare și a fixat

termen pentru judecarea acesteia, la 5 martie 2001.

Prin decizia nr. 366 din 5 martie

2001, contestația a fost admisă, pentru motivul prevăzut de art. 386 lit. a) C.

proc. pen.

Rejudecând recursul declarat de D.F.,

instanța de control a reținut că decizia pronunțată în apel este temeinică și

legală și a dispus, în sensul respingerii recursului.

Petentul a susținut că, urmare admiterii

contestației în anulare, instanța de recurs era obligată să dispună punerea sa

în libertate, întrucât, fiind desființată decizia, nici mandatul de executare

emis în baza ei nu mai putea produce efecte.

Prin Rezoluția nr. 261/P din 24

iunie 2003, secția de urmărire penală și criminalistică, din cadrul Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a dispus, în sensul neînceperii

urmăririi penale, împotriva judecătorilor și procurorului care au participat la

judecarea contestației în anulare, deoarece, din materialul probator

administrat în cauză, a rezultat că nu sunt întrunite elementele constitutive

ale infracțiunilor reclamate.

Prin Rezoluția nr. 261/P/2003 din 15

august 2003, plângerea petentului D.F., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, a fost respinsă, ca nefondată, apreciindu-se că rezoluția atacată este

temeinică și legală.

Nemulțumit de soluția de neîncepere

a urmăririi penale, petentul D.F. s-a adresat cu plângere instanței de

judecată, solicitând desființarea acesteia și trimiterea în judecată a

magistraților la care a făcut referire în plângerea penală.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin sentința nr. 104 din 21 octombrie 2003, a respins plângerea

formulată de petentul D.F., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, ca nefondată.

În motivarea acestei sentințe, s-a

reținut că, potrivit art. 392 C. proc. pen., la termenul fixat pentru judecarea

contestației în anulare, instanța, ascultând părțile și concluziile

procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie

hotărârea a cărei anulare se cere și procedează fie de îndată, fie acordând un

termen, după caz, la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei după

casare.

La termenul fixat pentru judecarea

contestației în anulare, instanța de judecată, făcând aplicarea art. 375 alin. (2)

și (3) C. proc. pen., a citat părțile, asigurând prezența inculpatului aflat în

stare de deținere.

La același termen, s-a admis

contestația în anulare, decizia penală nr. 1960 din 24 noiembrie 2000 a fost

desființată și s-a procedat la rejudecarea recursului.

Constatând că hotărârea instanței de

apel, prin care inculpatul D.F. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 1 an

închisoare, este legală și temeinică, recursul a fost respins, ca nefondat.

Potrivit art. 415 C. proc. pen.,

hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive

și se pun în executare potrivit art. 418 alin. (1) din același cod, de către

instanța de judecată.

Mandatul de executare a pedepsei

închisorii a fost emis de Judecătoria Giurgiu, în baza deciziei penale nr. 295

din 18 septembrie 2000, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în apel, rămasă

definitivă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel București, secția

a II-a penală.

Chiar dacă contestația în anulare a

fost admisă în principiu și apoi în fond, atâta timp cât instanța de recurs,

ținând seama de dispozițiile art. 390 C. proc. pen., nu a considerat necesară

suspendarea executării a cărei hotărâre se cere, cu atât mai mult, nu se poate

susține că, din momentul admiterii contestației și anularea deciziei instanței

de recurs, arestarea a devenit nelegală, deoarece, deodată cu desființarea

deciziei, s-a procedat și la rejudecarea recursului.

Constatând că hotărârea instanței de

apel este legală și temeinică, recursul a fost respins, în aceeași ședință, la

5 martie 2001.

Menținerea în stare de arest devenea

nelegală, numai în situația în care Curtea, admițând contestația în anulare, ar

fi desființat decizia și, procedând la rejudecarea recursului, ar fi casat

hotărârea instanței de apel.

Așadar, din moment ce, după admiterea

contestației în anulare, recursul a fost rejudecat la același termen și, prin

decizia nr. 366 din 5 martie 2001, a fost respins, ca nefondat, rezultă că

menținerea în stare de arest a inculpatului condamnat, în apel, la pedeapsa

închisorii în regim de detenție este legală, așa încât plângerea petentului se

constată a fi neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 104 din 21

octombrie 2003, petentul D.F. a declarat recurs.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 23 alin. 1 din

Constituția României, revizuită, „libertatea individuală și siguranța persoanei

sunt inviolabile”.

Prin alin. (2) al aceluiași articol,

s-a stabilit că „percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt

permise numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege”.

Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin art. 5 pct. 1 a

stabilit că „orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță”.

Totodată, prin același articol, s-a

stabilit că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția, între alte

cazuri, când „este deținut pe baza condamnării pronunțate de un tribunal

competent”.

Corespunzător dreptului fundamental

al persoanei, privitor la garantarea libertății individuale, dar și excepției

menționate, stabilite prin legea fundamentală și Convenție, C. proc. pen., prin

art. 5, a stabilit că „în tot cursul procesului penal este garantată libertatea

persoanei”.

Nici o persoană nu poate fi reținută,

arestată sau privată de libertate în alt mod și nici nu poate fi supusă vreunei

forme de restrângere a libertății, decât în cazurile și condițiile prevăzute de

lege”.

În cauză, ca urmare a rămânerii

definitive a hotărârii de condamnare, a fost pusă în executare pedeapsa

închisorii, conform art. 420 și urm. C. proc. pen., cu referire la art. 415 alin.

(1) și art. 418 din același cod.

Recurentul critică soluția de

respingere a plângerii formulate, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, adoptată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

sentința atacată, apreciind că, în mod greșit, instanța a considerat că este

legală deținerea sa, ulterior admiterii contestației în anulare și desființării

deciziei pronunțate în recurs, atacată pe această cale.

Or, este adevărat că, prin admiterea

contestației în anulare, cauza este repusă în stadiul de dezbatere a recursului

și, drept urmare, hotărârea atacată, în speță hotărârea instanței de apel,

pierde caracterul definitiv și executoriu.

Dar, în cauză, recursul a fost rejudecat

și respins, la același termen de judecată la care contestația în anulare a fost

admisă, iar decizia atacată a fost desființată.

Ca urmare, decizia penală nr. 295 din

18 septembrie 2000 a Tribunalului Giurgiu, în baza căreia a fost emis mandatul

de executare a pedepsei închisorii, a redevenit definitivă și executorie la

același termen de judecată.

Așa fiind, în raport de inexistența

unei perioade semnificative, efective, de timp, între data desființării

hotărârii atacate cu contestație în anulare, respectiv pierderii caracterului

definitiv și executoriu al deciziei pronunțate în apel și cea a rejudecării

recursului declarat împotriva acesteia, în mod judicios, s-a reținut de către

instanța sesizată cu soluționarea plângerii formulate, împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale, că nu s-a pus problema examinării legalității

privării de libertate a inculpatului și, ca atare, nu se poate reține existența

indiciilor săvârșirii infracțiunii reclamate de petent, care să justifice o

altă soluție, de admitere a plângerii și infirmării rezoluției atacate.

Ca atare, hotărârea atacată cu

recurs nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen., aceasta fiind temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de petentul D.F., ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul D.F., împotriva sentinței nr. 104 din 21 octombrie 2003 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul să plătească

statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 5 iulie 2004.