ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1218/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 21

din 8 martie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

dosarul nr. 3371/2003 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul D.F. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rezoluția 1843/P/2003

din data de 11 septembrie 2003 a parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii C.P. și

S.N., procurorii D.V., M.M., S.M. și B.D., agenții de poliție S.N. și M.L. și

numitul N.C., față de care s-au efectuat acte premergătoare sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

prevăzute de art. 246 C. pen., abuz în serviciu contra intereselor publice,

prevăzute de art. 248 C. pen., denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259

alin. (2) C. pen. și disjungerea actelor de cercetare privind infracțiunea de

mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 C. pen. și declinarea la Parchetul

de pe lângă Judecătoria Giurgiu pentru continuarea cercetărilor privind pe

numitul N.C.

Prin această rezoluție s-au

constatat următoarele:

D.F. a formulat plângere

împotriva persoanelor arătate mai sus, susținând că în anul 1998 a fost

cercetat de subofițerii M.L. și S.N. și prin neîndeplinirea cu știință a

atribuțiunilor de serviciu și producerea unor probe mincinoase a fost învinuit

pe nedrept de săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale,

uz de fals și conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat

și cu număr fals. A mai arătat că, după primirea dosarului, procedând în

același mod, procurorul S.M. l-a inculpat și în mod neîntemeiat și a sesizat

Judecătoria Giurgiu.

Prin sentința penală nr.

1015 din 19 octombrie 1999, în dosarul nr. 5097/1998, Judecătoria Giurgiu a

dispus în baza art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului

pentru infracțiunea de conducere a unui autovehicul neînmatriculat și cu număr

fals și în baza art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen., achitarea

pentru infracțiunea prevăzută de art. 288 și art. 291 C. pen. și aplicarea unei

amenzi de 1.000.000 lei.

Petentul a arătat că, urmare

a modului abuziv în care procurorul M.M. a formulat motivele de apel declarat

de Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu împotriva sentinței penale nr.

1015/1999, judecătorii C.P. și S.N., cu participarea procurorului D.V. au

pronunțat decizia penală 295 din 18 septembrie 2000, prin care a fost admis

apelul și, în mod neîntemeiat a fost condamnat la mai multe pedepse cu

închisoare între 6 luni și un an.

După respingerea recursului

declarat de inculpat, prin decizia penală nr. 1960 din 24 noiembrie 2000 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală, petentul D.F. a fost

încarcerat.

Prin rezoluția 1843/P/2003

s-a reținut că, atât în perioada de cercetare penală, cât și în cea de

judecată, inculpatului i-a fost asigurat dreptul la apărare, fiind asistat de

avocați aleși și a recunoscut că a săvârșit faptele de care a fost învinuit,

însă a fost nemulțumit de hotărârea instanței de apel.

S-a constatat că activitatea

de soluționare a cauzei s-a circumscris codului procesual penal instituit de

legiuitor, nerezultând aspecte de natură penală.

În legătură cu fapta de

mărturie mincinoasă s-a dispus disjungerea actelor de cercetare penală și

declinarea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu.

Împotriva rezoluției din 11

septembrie 2003 a formulat plângere petentul D.F., criticând-o sub aspectul

nelegalității și netemeiniciei.

Prin rezoluția 2811/P/2003

din data de 26 octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii. S-a constatat

că inculpatul D.F. i-au fost respectate toate drepturile procesuale. Plângerea formulată

împotriva agenților de poliție și a magistraților a fost determinată de

nemulțumirea petentului față de condamnarea sa prin hotărâre penală definitivă.

S-a apreciat că orice argument în favoarea dovedirii nevinovăției petentului nu

mai poate fi invocat decât în cadrul căilor extraordinare de atac prevăzute de

lege.

Împotriva acestei rezoluții,

petentul D.F. a formulat plângere la Curtea de Apel București.

În motivarea plângerii,

petentul a arătat că a fost condamnat pe nedrept, datorită faptului că nu au

fost corect analizate probele dosarului de către persoanele împotriva cărora a

formulat plângere penală. Astfel, la dosar există adresa 6852 din 20 iulie 2003

de la R.A.R. care reprezintă o probă zdrobitoare și incontestabilă a

nevinovăției sale. A mai arătat că, în rezoluția atacată s-a susținut că

faptele există, dar nu sunt prevăzute de legea penală și că în mod greșit s-a

dispus neînceperea urmăririi penale.

În continuarea plângerii,

petentul a susținut nevinovăția sa privind infracțiunile pentru care a fost

condamnat definitiv.

În concluziile scrise,

petentul a arătat că motivarea cuprinsă în rezoluțiile atacate cu plângere

reprezintă o imensă prostie debitată de un „personaj ridicol”, iar persoanele

care l-au cercetat sunt „maimuțoi cu epoleți”, concluziile reprezintă „tâmpenii

scoase din glagoriile lor găunoase”, pentru a impune neadevăruri unor

„procurori și judecători repetenți”, care trebuie „dați afară”.

Verificând rezoluția atacată

pe baza materialului și lucrărilor dosarului cauzei, instanța de fond a

constatat plângerea nefondată.

În verificarea plângerii,

prima instanță nu a analizat vinovăția sau temeinicia condamnării petentului în

cauza soluționată definitiv, deoarece obiectul plângerii este reprezentat de

temeinicia și legalitatea soluției de neîncepere a urmăririi penale. Nici

respectarea drepturilor procesuale în cadrul aceluiași proces penal nu fac

obiectul plângerii de față, în măsura în care acestea nu sunt rezultatul

comiterii unor fapte penale de către persoanele care aveau aceste obligații.

Petentul a depus plângere

penală împotriva tuturor persoanelor care l-au condamnat sau care au solicitat

condamnarea sa, mai puțin împotriva judecătorului instanței de fond, unde a

fost achitat, deși s-a reținut că „faptele au fost săvârșite de inculpat,

acesta le-a recunoscut, regretând comiterea lor”, constatând lipsa pericolului

social al faptelor prevăzute de art. 288 alin. (1) și art. 291 C. pen. și a

aplicat amenda administrativă.

Din analiza lucrărilor

dosarului nu a reieșit faptul că organele de poliție sau magistrații care au

instrumentat și judecat cauza în care petentul a fost condamnat definitiv au

comis fapte de natură penală, astfel că, în mod corect s-a dispus neînceperea

urmăririi penale împotriva acestora, motiv pentru care a respins, ca nefondată,

plângerea formulată și a obligat petentului la cheltuieli judiciare statului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat, în termen legal, recurs petiționarul D.F., fără a arăta în scris

motivele.

Examinând recursul declarat

de petiționarul D.F. împotriva sentinței instanței de fond, din oficiu potrivit

art. 385

6

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul

petiționarului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă

că în mod judicios și temeinic motivat prima instanță a respins, ca nefondată,

plângerea petiționarului D.F.

Înalta Curte consideră că în

cauză a fost făcută o evaluare justă asupra actelor efectuate de procuror care

au condus la soluția de neîncepere a urmăririi penale față de judecătorii C.P.

și S.N., procurorii D.V., M.M., S.M. și B.D., agenții de poliție S.N. și M.L.

și numitul N.C., față de care s-au efectuat acte premergătoare sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

prevăzute de art. 246 C. pen., abuz în serviciu contra intereselor publice

prevăzute de art. 248 C. pen., denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259

alin. (2) C. pen.

Așa cum rezultă din cauză au

fost examinate criticile formulate de petiționar, în raport cu persoanele și faptele

pretins a fi săvârșite de către acestea, constatându-se că nu pot fi avute în

vedere, deoarece petiționarului i-au fost respectate toate drepturile

procesuale atât în faza urmăririi penale, cât și în aceea a judecății, iar

hotărârea prin care acesta a fost condamnat a rămas definitivă, nerezultând

elemente care să conducă la concluzia că organele de poliție sau magistrații

care au instrumentat și judecat cauza ar fi comis vreun act de natură a fi

calificat drept o îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu și de

denunțare calomnioasă.

Înalta Curte apreciază că

instanța de fond a făcut o corectă și obiectivă evaluare a materialului

probator administrat, astfel că rezoluția dată de către parchet este legală și

temeinică, în cauză nefiind săvârșite infracțiunile menționate, de către

judecătorii C.P. și S.N., procurorii D.V., M.M., S.M. și B.D., agenții de

poliție S.N. și M.L. și numitul N.C.

În consecință, Înalta Curte

apreciază că hotărârea instanței de fond a fost dată cu respectarea dispozițiilor

legale.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul D.F. împotriva

sentinței penale nr. 21 din 8 martie 2004 a Curții de Apel București, secția I

penală.

În conformitate cu art. 192

alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul petiționar la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul D.F. împotriva sentinței penale nr. 21 din 8

martie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul petiționar

la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 februarie 2005.