ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1218/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 21 din 8 martie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 3371/2003 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.F. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Prin rezoluția 1843/P/2003 din data de 11 septembrie 2003 a parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii C.P. și S.N., procurorii D.V., M.M., S.M. și B.D., agenții de poliție S.N. și M.L.

și numitul N.C., față de care s-au efectuat acte premergătoare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen., abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 248 C. pen., denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 alin. (2) C. pen. și disjungerea actelor de cercetare privind infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 C. pen. și declinarea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu pentru continuarea cercetărilor privind pe numitul N.C. Prin această rezoluție s-au constatat următoarele: D.F. a formulat plângere împotriva persoanelor arătate mai sus, susținând că în anul 1998 a fost cercetat de subofițerii M.L.

și S.N. și prin neîndeplinirea cu știință a atribuțiunilor de serviciu și producerea unor probe mincinoase a fost învinuit pe nedrept de săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals și conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat și cu număr fals. A mai arătat că, după primirea dosarului, procedând în același mod, procurorul S.M. l-a inculpat și în mod neîntemeiat și a sesizat Judecătoria Giurgiu. Prin sentința penală nr. 1015 din 19 octombrie 1999, în dosarul nr. 5097/1998, Judecătoria Giurgiu a dispus în baza art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru infracțiunea de conducere a unui autovehicul neînmatriculat și cu număr fals și în baza art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc.

pen., achitarea pentru infracțiunea prevăzută de art. 288 și art. 291 C. pen. și aplicarea unei amenzi de 1.000.000 lei. Petentul a arătat că, urmare a modului abuziv în care procurorul M.M. a formulat motivele de apel declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu împotriva sentinței penale nr. 1015/1999, judecătorii C.P. și S.N., cu participarea procurorului D.V. au pronunțat decizia penală 295 din 18 septembrie 2000, prin care a fost admis apelul și, în mod neîntemeiat a fost condamnat la mai multe pedepse cu închisoare între 6 luni și un an. După respingerea recursului declarat de inculpat, prin decizia penală nr. 1960 din 24 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, petentul D.F.

a fost încarcerat. Prin rezoluția 1843/P/2003 s-a reținut că, atât în perioada de cercetare penală, cât și în cea de judecată, inculpatului i-a fost asigurat dreptul la apărare, fiind asistat de avocați aleși și a recunoscut că a săvârșit faptele de care a fost învinuit, însă a fost nemulțumit de hotărârea instanței de apel. S-a constatat că activitatea de soluționare a cauzei s-a circumscris codului procesual penal instituit de legiuitor, nerezultând aspecte de natură penală. În legătură cu fapta de mărturie mincinoasă s-a dispus disjungerea actelor de cercetare penală și declinarea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu. Împotriva rezoluției din 11 septembrie 2003 a formulat plângere petentul D.F., criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.

Prin rezoluția 2811/P/2003 din data de 26 octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii. S-a constatat că inculpatul D.F. i-au fost respectate toate drepturile procesuale. Plângerea formulată împotriva agenților de poliție și a magistraților a fost determinată de nemulțumirea petentului față de condamnarea sa prin hotărâre penală definitivă. S-a apreciat că orice argument în favoarea dovedirii nevinovăției petentului nu mai poate fi invocat decât în cadrul căilor extraordinare de atac prevăzute de lege. Împotriva acestei rezoluții, petentul D.F. a formulat plângere la Curtea de Apel București. În motivarea plângerii, petentul a arătat că a fost condamnat pe nedrept, datorită faptului că nu au fost corect analizate probele dosarului de către persoanele împotriva cărora a formulat plângere penală.

Astfel, la dosar există adresa 6852 din 20 iulie 2003 de la R.A.R. care reprezintă o probă zdrobitoare și incontestabilă a nevinovăției sale. A mai arătat că, în rezoluția atacată s-a susținut că faptele există, dar nu sunt prevăzute de legea penală și că în mod greșit s-a dispus neînceperea urmăririi penale. În continuarea plângerii, petentul a susținut nevinovăția sa privind infracțiunile pentru care a fost condamnat definitiv. În concluziile scrise, petentul a arătat că motivarea cuprinsă în rezoluțiile atacate cu plângere reprezintă o imensă prostie debitată de un „personaj ridicol”, iar persoanele care l-au cercetat sunt „maimuțoi cu epoleți”, concluziile reprezintă „tâmpenii scoase din glagoriile lor găunoase”, pentru a impune neadevăruri unor „procurori și judecători repetenți”, care trebuie „dați afară”.

Verificând rezoluția atacată pe baza materialului și lucrărilor dosarului cauzei, instanța de fond a constatat plângerea nefondată. În verificarea plângerii, prima instanță nu a analizat vinovăția sau temeinicia condamnării petentului în cauza soluționată definitiv, deoarece obiectul plângerii este reprezentat de temeinicia și legalitatea soluției de neîncepere a urmăririi penale. Nici respectarea drepturilor procesuale în cadrul aceluiași proces penal nu fac obiectul plângerii de față, în măsura în care acestea nu sunt rezultatul comiterii unor fapte penale de către persoanele care aveau aceste obligații.

Petentul a depus plângere penală împotriva tuturor persoanelor care l-au condamnat sau care au solicitat condamnarea sa, mai puțin împotriva judecătorului instanței de fond, unde a fost achitat, deși s-a reținut că „faptele au fost săvârșite de inculpat, acesta le-a recunoscut, regretând comiterea lor”, constatând lipsa pericolului social al faptelor prevăzute de art. 288 alin. (1) și art. 291 C. pen. și a aplicat amenda administrativă. Din analiza lucrărilor dosarului nu a reieșit faptul că organele de poliție sau magistrații care au instrumentat și judecat cauza în care petentul a fost condamnat definitiv au comis fapte de natură penală, astfel că, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva acestora, motiv pentru care a respins, ca nefondată, plângerea formulată și a obligat petentului la cheltuieli judiciare statului.

Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, recurs petiționarul D.F., fără a arăta în scris motivele. Examinând recursul declarat de petiționarul D.F. împotriva sentinței instanței de fond, din oficiu potrivit art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul petiționarului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios și temeinic motivat prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea petiționarului D.F. Înalta Curte consideră că în cauză a fost făcută o evaluare justă asupra actelor efectuate de procuror care au condus la soluția de neîncepere a urmăririi penale față de judecătorii C.P. și S.N., procurorii D.V., M.M., S.M.

și B.D., agenții de poliție S.N. și M.L. și numitul N.C., față de care s-au efectuat acte premergătoare sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen., abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzute de art. 248 C. pen., denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 alin. (2) C. pen.

Așa cum rezultă din cauză au fost examinate criticile formulate de petiționar, în raport cu persoanele și faptele pretins a fi săvârșite de către acestea, constatându-se că nu pot fi avute în vedere, deoarece petiționarului i-au fost respectate toate drepturile procesuale atât în faza urmăririi penale, cât și în aceea a judecății, iar hotărârea prin care acesta a fost condamnat a rămas definitivă, nerezultând elemente care să conducă la concluzia că organele de poliție sau magistrații care au instrumentat și judecat cauza ar fi comis vreun act de natură a fi calificat drept o îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu și de denunțare calomnioasă. Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o corectă și obiectivă evaluare a materialului probator administrat, astfel că rezoluția dată de către parchet este legală și temeinică, în cauză nefiind săvârșite infracțiunile menționate, de către judecătorii C.P.

și S.N., procurorii D.V., M.M., S.M. și B.D., agenții de poliție S.N. și M.L. și numitul N.C. În consecință, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond a fost dată cu respectarea dispozițiilor legale. Față de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul D.F. împotriva sentinței penale nr. 21 din 8 martie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul D.F. împotriva sentinței penale nr. 21 din 8 martie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 februarie 2005.