ÎCCJ, Decizia nr. 184/2005

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr.

906/P/2004 din 4 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea

urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc.

pen., față de judecătorii G.B., F.G. și P.S., pentru infracțiunea prevăzută de

art. 249 C. pen., reținându-se că instanța s-a conformat regulilor procedurale

în dosarul nr. 5111/2003, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală.

Plângerea formulată de

petent împotriva soluției de neîncepere a urmării penale a fost respinsă, ca

neîntemeiată, prin rezoluția nr. 1055/18/N/2005 din 15 februarie 2005.

Împotriva soluției de

neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior,

petentul A.I. a formulat plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc.

pen., criticile privind nelegalitatea rezoluțiilor atacate.

Prin sentința penală nr. 273

din 14 aprilie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

respins plângerea, ca nefondată, reținând că în mod judicios, corespunzător

materialului probator administrat în cauză, organul de urmărire penală a

reținut că faptele reclamate nu există, magistrații menționați îndeplinindu-și

legal atribuțiile de serviciu.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul A.I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Sesizată cu plângerea

prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., instanța de judecată nu este

învestită cu atribuții de urmărire penală, contrar principiului separației

puterilor în stat, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv

efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu

respectarea dispozițiilor legii procesuale.

Or, petentul nu a formulat

critici sub acest aspect, unicul cenzurabil de către instanța de judecată,

sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., acesta tinzând a

supune examinării, hotărârea judecătorească pronunțată de completul de judecată

format din judecătorii menționați, în principal sub aspectul unor pretinse

erori procedurale care ar fi influențat soluția procesului penal.

Însă, o hotărâre

judecătorească nu poate constitui, în sine, temei de angajare a răspunderii

penale a magistratului care a pronunțat-o.

Astfel, în măsura în care în

activitatea de judecată s-ar produce erori, constând fie în raționamente

jurisdicționale greșite, fie în aplicarea greșită a legii, fie în nerespectarea

normelor de desfășurare a procesului, stabilite de legea procesuală, acestea

sunt supuse controlului judiciar provocat, prin exercitarea căilor de atac.

Prin urmare, în măsura în

care în activitatea de judecată, prin exercitarea de către judecătorii cauzei,

a atribuțiilor prevăzute de lege, fără intenția de a păgubi, s-ar produce erori

de natura celor menționate de petent, acestea nu constituie infracțiune.

Or, când fapta nu constituie

infracțiune, nu există răspundere penală.

Mai mult, în cauză

pretinsele încălcări ale normelor de procedură de către magistrații menționați,

afirmate de petent, nu au fost confirmate de materialul probator administrat.

Instanța de fond, sesizată

cu plângerea formulată de petent, în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen., a examinat rezoluția atacată, sub aceste aspecte și a constatat

neconfirmarea susținerilor acestuia.

Astfel, petentul s-a adresat

organului de urmărire, invocând săvârșirea de către magistrații menționați, a

infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen., constând în aceea că în dosarul nr.

5111/2003 al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la termenul

din 11 martie 2004, când au avut loc dezbaterile, completul de judecată, format

din magistrații menționați, i-a cerut acestuia și alte înscrisuri probatorii,

deși se aflau la dosar, fiind atașate plângerii. Înscrisurile solicitate au

fost expediate prin poștă și prin fax, la data de 12 martie 2003. Instanța s-a

pronunțat, la data de 18 martie 2004, în lipsa petentului și nu a comunicat

dispozitivul sentinței.

Examinând lucrările din

dosarul menționat, s-a constatat că la termenul când au avut loc dezbaterile,

petentul a fost prezent și a pus concluzii pentru admiterea plângerii. S-a

reținut că instanța nu era obligată a cita petentul, pentru data de 18 martie

2004, la care s-a amânat pronunțarea. În fine, s-a mai reținut că nu exista

obligația legală a comunicării dispozitivului, în raport cu împrejurarea că

petentul a fost prezent la dezbateri. Drept urmare, dispozițiile procedurale au

fost respectate de către instanța de judecată.

Ca atare, în raport cu

corecta îndeplinire de către magistrații menționați, a atribuțiilor prevăzute

de lege, în mod legal procurorul a dispus, prin rezoluție, neînceperea

urmăririi penale.

Neconstatându-se altă

situație de fapt, care să justifice începerea urmăririi penale și, drept

urmare, menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o soluție

temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de

art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 273 din 14 aprilie

2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 1432/2005.

Obligă recurentul

menționat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iulie 2005.