ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2770/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 18 ianuarie 2004,

SC Ș.N.C. SA a chemat în judecată D.G.F.P.C., solicitând anularea adresei din

12 ianuarie 2004 prin care s-a respins contestația împotriva procesului - verbal

de compensare comunicat din 22 octombrie 2003 precum și obligarea pârâtei să-i

restituie suma de 5.580.375.967 lei reprezentând TVA de rambursat.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că suma de 4.578.578.982 lei, cuprinsă în procesul - verbal

din 23 decembrie 2002 reprezintă penalități și majorări calculate la data

finalizării privatizării, fiind scutite la plată conform art. 11 din O.G. nr.

72/2002.

Referitor la suma de

773.579.030 lei reprezentând penalități și majorări de întârziere cuprinse în

procesul - verbal din 17 octombrie 2003, aceasta este aferentă unor debite care

s-au stins prin conversie în acțiuni la data finalizării privatizării, fiind

greșit calculată după data stingerii obligației principale.

Prin sentința civilă nr. 56

din 28 ianuarie 2005 Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca inadmisibilă,

hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 184 din 1 iulie 2005 a Curții de Apel Constanța prin care s-a respins recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

Contestația în anulare

formulată de societate a fost admisă de aceeași Instanță prin Decizia nr. 345

din 17 noiembrie 2005, iar ulterior, prin Decizia nr. 335 din 15 decembrie 2005 a fost admis recursul și s-a dispus casarea sentinței civile nr. 56/2005 și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași Instanță.

Prin sentința civilă nr. 377

din 7 iunie 2006 Tribunalul Constanța și-a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța.

Această din urmă Instanță a

pronunțat sentința civilă nr. 877 din 28 decembrie 2006 prin care a admis

acțiunea, a dispus anularea actelor nr. 26347 din 23 decembrie 2003 și nr. 18896

din 22 octombrie 2003 și obligarea pârâtei să restituie reclamantei suma de

457.858 RON și să-i plătească 375.625 RON dobândă calculată până la 18

decembrie 2006 și în continuare, precum și 1000 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Instanța a reținut că suma de 457.858 RON cuprinsă în procesul - verbal

din 23 decembrie 2002 reprezintă majorări și penalități de întârziere calculate

la data finalizării privatizării, conform certificatului fiscal din 7 ianuarie

2003 și care intră sub incidența art. 11 din O.G. nr. 72/2002 și H.G. nr. 532/

2001, fiind scutite la plată.

Astfel, Instanța a constatat

că pârâta a greșit procedând la compensarea între sumele considerate ca

datorate și T.V.A. de primit, întrucât obligațiile bugetare restante s-au stins

prin conversie în acțiuni la data intrării în vigoare a O.G. nr. 72/2002,

respectiv la 31 august 2002, iar accesoriile datorate și neachitate până la

data finalizării privatizării.

Reținând ca fiind nelegală

compensarea, Instanța a stabilit că reclamanta are dreptul la rambursarea

T.V.A., motiv pentru care a dispus restituirea sumei de 457.858 RON, la care a

adăugat și dobânda de 375.625 RON calculată până la 18 decembrie 2006 și în

continuare până la plata sumei de restituit.

Împotriva sentinței a

declarat recurs pârâta D.G.F.P.C., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinice.

Un prim motiv de recurs

vizează necompetența materială a Curții de Apel, în condițiile în care suma

contestată fiind sub 500.000 RON, competența aparținea tribunalului, potrivit

art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Pârâta a mai arătat și

faptul că Instanța a procedat la soluționarea cererii de dobânzi fără ca

această solicitare, depusă în scris la 16 noiembrie 2006, să fie comunicată și

pusă în discuția părților, încălcându-se astfel dispozițiile art. 105 alin. (2)

C. proc. civ.

S-a invocat și împrejurarea

că în baza Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 343 din 25 martie 2005,

anexa 2, reclamanta, ca persoană juridică mare contribuabil, a trecut în

administrarea D.G.A.M.C., această instituție având în prezent calitate

procesuală pasivă și nu D.G.F.P.C.

Pe fondul cauzei, pârâta a

arătat că între data finalizării privatizării 8 octombrie 2002 și cea a realizării

conversiei în acțiuni 8 ianuarie 2004 debitul societății nu era stins, asupra

acestuia putând fi calculate accesorii, astfel încât suma stabilită cu titlu de

majorări și penalități de întârziere pentru acest interval este corectă, fiind

legal datorată de societate.

De altfel, a menționat

pârâta, art. 11 din O.G. nr. 72/2002 la care a făcut referire Instanța,

privește scutirea la plată a majorărilor și penalităților de întârziere calculate

până la 8 octombrie 2002, data finalizării privatizării, ori în cauză se

discută legalitatea stabilirii unor accesorii ulterior acestei date și până la

realizarea conversiei, la 8 ianuarie 2004.

Cât privește textul art. 11

1

din O.G. nr. 72/2002, potrivit căruia sunt în mod expres scutite la plată

accesoriile datorate de la data finalizării privatizării până la data

conversiei, pârâta a precizat că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză,

intrând în vigoare la 3 mai 2004, în urma adoptării O.U.G. nr. 26/2004.

Examinând cauza în raport de

motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis și a se

dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, Curtea de Apel

Constanța a fost legal investită prin declinare de competență cu judecarea

cauzei, suma ce s-a solicitat a fi restituită prin acțiune, depășind nivelul de

500.000 RON prevăzut de art. 10 din Legea nr. 554/2004, critica formulată

privind necompetența materială fiind neîntemeiată.

Referitor la motivul de

recurs privind calitatea procesuală pasivă a instituției financiare pârâte,

respectiv citarea în cauză a D.G.A.M.C., s-a invocat împrejurarea că societatea

reclamantă a fost transferate în administrarea acestei ultime autorități.

Întrucât nu s-au depus la

dosar nici anexa 2 în care ar figura societatea și nici protocolul de

transmitere a creanței în litigiu de la pârâtă la D.G.A.M.C., Curtea constată că se impune rejudecarea cauzei de către prima Instanță, pentru

ca hotărârea ce se va pronunța să fie opozabilă și instituției ce administrează

în prezent obligațiile fiscale ale societății.

Trimiterea cauzei aceleiași Instanțe

se impune și pentru ca solicitarea reclamantei de obligare la plata dobânzii la

nivelul majorărilor și penalităților, începând cu data reținerii sumei și până

la restituire, să fie pusă în discuția părților, în condițiile în care cererea

a fost făcută după încheierea ședinței de judecată de la 16 noiembrie 2006,

conform încheierii, iar cuantumul dobânzii a fost precizat de-abia la 18

decembrie 2006, când cauza rămăsese în pronunțare după dezbaterile din 7

decembrie 2006.

Referitor la valoarea

dobânzii și la modul de calcul al acesteia nu s-au făcut precizări, nu s-au

administrat probe și nici nu s-a motivat în hotărârea atacată, pentru a se

stabili dacă suma acordată cu acest titlu, de 375.625 RON are sau nu suport

legal.

Având în vedere soluția dată

recursului, Curtea nu va mai analiza și celelalte motive invocate în scris de

pârâtă, vizând fondul litigiului, care urmează a fi avute în vedere ca apărări

de Instanța de trimitere.

În raport de cele expuse mai

sus, Curtea, admițând recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza

spre rejudecare la aceeași Instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

D.G.F.P.C. împotriva sentinței civile nr. 877/ CA din 28 decembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 mai 2007