ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2770/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 18 ianuarie 2004, SC Ș.N.C. SA a chemat în judecată D.G.F.P.C., solicitând anularea adresei din 12 ianuarie 2004 prin care s-a respins contestația împotriva procesului - verbal de compensare comunicat din 22 octombrie 2003 precum și obligarea pârâtei să-i restituie suma de 5.580.375.967 lei reprezentând TVA de rambursat. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că suma de 4.578.578.982 lei, cuprinsă în procesul - verbal din 23 decembrie 2002 reprezintă penalități și majorări calculate la data finalizării privatizării, fiind scutite la plată conform art. 11 din O.G. nr. 72/2002.

Referitor la suma de 773.579.030 lei reprezentând penalități și majorări de întârziere cuprinse în procesul - verbal din 17 octombrie 2003, aceasta este aferentă unor debite care s-au stins prin conversie în acțiuni la data finalizării privatizării, fiind greșit calculată după data stingerii obligației principale. Prin sentința civilă nr. 56 din 28 ianuarie 2005 Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca inadmisibilă, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 184 din 1 iulie 2005 a Curții de Apel Constanța prin care s-a respins recursul declarat de reclamantă ca nefondat. Contestația în anulare formulată de societate a fost admisă de aceeași Instanță prin Decizia nr. 345 din 17 noiembrie 2005, iar ulterior, prin Decizia nr. 335 din 15 decembrie 2005 a fost admis recursul și s-a dispus casarea sentinței civile nr. 56/2005 și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași Instanță.

Prin sentința civilă nr. 377 din 7 iunie 2006 Tribunalul Constanța și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța. Această din urmă Instanță a pronunțat sentința civilă nr. 877 din 28 decembrie 2006 prin care a admis acțiunea, a dispus anularea actelor nr. 26347 din 23 decembrie 2003 și nr. 18896 din 22 octombrie 2003 și obligarea pârâtei să restituie reclamantei suma de 457.858 RON și să-i plătească 375.625 RON dobândă calculată până la 18 decembrie 2006 și în continuare, precum și 1000 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Instanța a reținut că suma de 457.858 RON cuprinsă în procesul - verbal din 23 decembrie 2002 reprezintă majorări și penalități de întârziere calculate la data finalizării privatizării, conform certificatului fiscal din 7 ianuarie 2003 și care intră sub incidența art. 11 din O.G.

nr. 72/2002 și H.G. nr. 532/ 2001, fiind scutite la plată. Astfel, Instanța a constatat că pârâta a greșit procedând la compensarea între sumele considerate ca datorate și T.V.A. de primit, întrucât obligațiile bugetare restante s-au stins prin conversie în acțiuni la data intrării în vigoare a O.G. nr. 72/2002, respectiv la 31 august 2002, iar accesoriile datorate și neachitate până la data finalizării privatizării. Reținând ca fiind nelegală compensarea, Instanța a stabilit că reclamanta are dreptul la rambursarea T.V.A., motiv pentru care a dispus restituirea sumei de 457.858 RON, la care a adăugat și dobânda de 375.625 RON calculată până la 18 decembrie 2006 și în continuare până la plata sumei de restituit.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta D.G.F.P.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice. Un prim motiv de recurs vizează necompetența materială a Curții de Apel, în condițiile în care suma contestată fiind sub 500.000 RON, competența aparținea tribunalului, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004. Pârâta a mai arătat și faptul că Instanța a procedat la soluționarea cererii de dobânzi fără ca această solicitare, depusă în scris la 16 noiembrie 2006, să fie comunicată și pusă în discuția părților, încălcându-se astfel dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. S-a invocat și împrejurarea că în baza Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 343 din 25 martie 2005, anexa 2, reclamanta, ca persoană juridică mare contribuabil, a trecut în administrarea D.G.A.M.C., această instituție având în prezent calitate procesuală pasivă și nu D.G.F.P.C.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că între data finalizării privatizării 8 octombrie 2002 și cea a realizării conversiei în acțiuni 8 ianuarie 2004 debitul societății nu era stins, asupra acestuia putând fi calculate accesorii, astfel încât suma stabilită cu titlu de majorări și penalități de întârziere pentru acest interval este corectă, fiind legal datorată de societate. De altfel, a menționat pârâta, art. 11 din O.G. nr. 72/2002 la care a făcut referire Instanța, privește scutirea la plată a majorărilor și penalităților de întârziere calculate până la 8 octombrie 2002, data finalizării privatizării, ori în cauză se discută legalitatea stabilirii unor accesorii ulterior acestei date și până la realizarea conversiei, la 8 ianuarie 2004. Cât privește textul art. 11 1 din O.G.

nr. 72/2002, potrivit căruia sunt în mod expres scutite la plată accesoriile datorate de la data finalizării privatizării până la data conversiei, pârâta a precizat că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză, intrând în vigoare la 3 mai 2004, în urma adoptării O.U.G. nr. 26/2004. Examinând cauza în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel, Curtea de Apel Constanța a fost legal investită prin declinare de competență cu judecarea cauzei, suma ce s-a solicitat a fi restituită prin acțiune, depășind nivelul de 500.000 RON prevăzut de art. 10 din Legea nr. 554/2004, critica formulată privind necompetența materială fiind neîntemeiată.

Referitor la motivul de recurs privind calitatea procesuală pasivă a instituției financiare pârâte, respectiv citarea în cauză a D.G.A.M.C., s-a invocat împrejurarea că societatea reclamantă a fost transferate în administrarea acestei ultime autorități. Întrucât nu s-au depus la dosar nici anexa 2 în care ar figura societatea și nici protocolul de transmitere a creanței în litigiu de la pârâtă la D.G.A.M.C., Curtea constată că se impune rejudecarea cauzei de către prima Instanță, pentru ca hotărârea ce se va pronunța să fie opozabilă și instituției ce administrează în prezent obligațiile fiscale ale societății.

Trimiterea cauzei aceleiași Instanțe se impune și pentru ca solicitarea reclamantei de obligare la plata dobânzii la nivelul majorărilor și penalităților, începând cu data reținerii sumei și până la restituire, să fie pusă în discuția părților, în condițiile în care cererea a fost făcută după încheierea ședinței de judecată de la 16 noiembrie 2006, conform încheierii, iar cuantumul dobânzii a fost precizat de-abia la 18 decembrie 2006, când cauza rămăsese în pronunțare după dezbaterile din 7 decembrie 2006. Referitor la valoarea dobânzii și la modul de calcul al acesteia nu s-au făcut precizări, nu s-au administrat probe și nici nu s-a motivat în hotărârea atacată, pentru a se stabili dacă suma acordată cu acest titlu, de 375.625 RON are sau nu suport legal.

Având în vedere soluția dată recursului, Curtea nu va mai analiza și celelalte motive invocate în scris de pârâtă, vizând fondul litigiului, care urmează a fi avute în vedere ca apărări de Instanța de trimitere. În raport de cele expuse mai sus, Curtea, admițând recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași Instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P.C. împotriva sentinței civile nr. 877/ CA din 28 decembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2007