ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1794/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

16 august 2006, la Curtea de Apel București, D.G.F.P. Timiș a declarat recurs împotriva

sentinței nr. 911 din 18 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București,

solicitând modificarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în

judecată ca neîntemeiată.

În susținerea recursului,

recurenta a cerut să se constate că în mod greșit instanța de fond a admis

cererea reclamantei SC I.R. SA Timișoara și a dispus obligarea D.G.F.P. Timiș

la rambursarea T.V.A. deductibil de 3.712.598,7135 RON precum și la plata sumei

de 1.779.051,4367 RON reprezentând dobândă legală sumelor acordate cu titlu de

T.V.A. precum și cheltuieli de judecată.

Sub acest aspect recurenta a

considerat că instanța nu se putea pronunța decât în raport de decizia nr. 343

din 29 octombrie 2004, precizarea de acțiune neavând nici o relevanță pentru

instanță.

S-a mai susținut că

intimata-reclamantă nu a dovedit că ar fi realizat o operațiune taxabilă de la

înființare până la data controlului și deci nu avea dreptul de deducere conform

alin. (4) al art. 22 din Legea nr. 345/2002, iar pentru viitor recurenta

precizează că reclamanta va avea dreptul la deducere a cheltuielilor numai dacă

va notifica organele fiscale în acest sens.

S-a mai susținut că

vătămarea atacată nu este motivată, necuprinzând motivele pe care se sprijină.

A.N.A.F. din cadrul M.F. a

formulat și la recurs împotriva sentinței nr. 911 din 18 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, susținând că

în mod greșit instanța de fond nu și-a motivat în drept și în fapt admiterea

acțiunii făcând numai referire la expertiza contabilă administrată în cauză.

A mai susținut recurenta că

hotărârea atacată „este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii”, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub acest aspect se critică

preluarea de instanță a concluziilor expertului privind reținerea întocmirii de

facturi fiscale corecte privind obligațiile pentru perioada 26 iulie 2002 – 29

februarie 2004.

Se mai consideră că în mod

greșit instanța de fond a reținut ca corectă opinia expertului că societatea

are drept de deducere și respectiv la rambursarea T.V.A. aferent facturilor:

prin care au fost achiziționate imprimate tipizate, ștampile, articole

papetărie, de asemenea privind factura emisă de SC M. SRL la 24 februarie 2004

în legătură cu achiziționarea unui teren.

S-a mai învederat de

recurentă că în mod greșit instanța de fond a reținut conform opiniei expertului

că este deductibilă suma de 57 miliarde lei, T.V.A. aferent facturi, emisă de

SC E. SRL la 24 octombrie 2003, reprezentând cesiune de creanță, drept de

cumpărare-promisiuni de vânzare-cumpărare, în sumă de 1.104.945.000 lei (ROL).

În aceeași situație este și factura din 24 octombrie 2003 emisă de SC M. SRL

reprezentând avans conform promisiune de vânzare-cumpărare autentificate, în

valoare de 1.000.000 lei (ROL) precum și privind suma de 9.188.182.598 lei ce

provine din facturile de achiziție înregistrate și achitate integral de

societate în perioada 1 decembrie 2003 – 29 februarie 2004.

Recurenta a solicitat a se

avea în vedere că promisiunea de vânzare-cumpărare nu reprezintă un transfer

cert și absolut al dreptului de proprietate, nu are efect translativ de

proprietate imediat și că promisiunea de vânzare-cumpărare nu este o operațiune

impozabilă întrucât transferul dreptului de proprietate se face doar la

împlinirea celor 10 ani de interdicție impuși de Legea nr. 18/1991 și nu se

aplică art. 1 lit. a) și art. 3 din Legea nr. 345/2002 privind T.V.A.

Consideră recurenta că

intimata nu a optat pentru aplicarea regimului de taxare pentru operațiunile de

închiriere nedepunând o notificare la organul fiscal în acest sens și că

intimata-reclamantă a desfășurat activități destinate exclusiv realizării de

operațiunii scutite de T.V.A., respectiv închirierea și subînchirierea de

bunuri imobile proprii și închiriate.

Consideră recurenta că nu

trebuia obligată la plata de cheltuieli de judecată, nefiind în culpă procesuală

întrucât ea a soluționat contestația formulată de reclamantă emițând și decizia

nr. 343 din 29 octombrie 2004 în acest sens.

Din actele cauzei, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința civilă nr. 911 din 18

aprilie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de SC I.R. SA

Timișoara în contradictoriu cu D.G.F.P. Timiș și M.F.P. – A.N.A.F. – D.G.S.C.

S-a anulat decizia nr. 343 din

29 octombrie 2004 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. s-au anulat procesele-verbale de

control înregistrate la reclamantă la 28 iunie 2004 și la 26 iulie 2004.

S-a obligat pârâta D.G.F.P. –

D.C.F.T. la rambursarea către reclamantă a sumei de 3.712.598,7135 RON

(37.125.987.135 ROL) reprezentând T.V.A. deductibil.

Pârâta D.G.F.P. – D.C.F.T. a

fost obligată către reclamant la plata sumei de 1.779.051,4367 RON

(11.790.514.367 ROL) reprezentând dobânda legală aferentă sumelor achitate cu

titlu T.V.A., datorată până la 14 martie 2006.

Pârâtele au mai fost

obligate către reclamantă la 68.702.5804 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Curtea de Apel a apreciat că

acțiunea reclamantei este întemeiată, raportul de expertiză efectuat în cauză,

confirmând susținerile reclamantei, actele normative aplicabile în cauză fiind

arătate și de expert.

Sub acest aspect s-a reținut

că toate achizițiile efectuate de reclamantă în perioada 26 iulie 2002 – 29

februarie 2004 au fost făcute pe bază de facturi fiscale, corect întocmite,

respectându-se prevederile art. 24, art. 29 B 1 din Legea nr. 345/2002,

respectiv art. 155 alin. (1) C. fis., fiind înregistrate în contabilitate.

Instanța de fond a indicat

că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 345/2002 republicată, societatea

reclamantă are dreptul de deducere și implicit la rambursarea T.V.A. pentru

toate cererile formulate și cuprinse de altfel și în contestația depusă.

Recursul declarat în cauză

este neîntemeiat și va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.

Din cuprinsul hotărârii

rezultă că instanța de fond a avut în vedere la soluționarea cauzei, toate

actele normative aplicabile în speță, respectiv dispozițiile legale ce dau

dreptul unei persoane juridice să recupereze T.V.A. deductibil, Legea nr. 345/2002

privind T.V.A., H.G. nr. 598/2002 pentru aprobarea normelor legale de aplicare

a Legii nr. 345/2002 privind T.V.A., Legea nr. 571/2003 privind C. fis., H.G. nr.

44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003

privind Codul fiscal.

Intimata-reclamantă este

titulara dreptului de a deduce T.V.A. - ul aferent facturilor, înregistrate în

contabilitatea societății și care au și fost prezentate organelor fiscale.

Cât privește deducerea T.V.A.

privind factura emisă de SC M. SRL (conform art. 22 alin. (5) lit. a), art. 2481)

lit. a) și art. 25 alin. (3) din Legea nr. 345/2002 este de precizat că

anterior emiterii facturii D.G.F.P. Timiș a comunicat cu adresa din 24

octombrie 2003 că SC I.R. SA are dreptul la deducerea T.V.A. indicând și textul

de lege aplicabil. Expertiza efectuată în cauză a precizat dreptul societății

la deducerea T.V.A. Recurentele nu au solicitat o contraexpertiză în cauză și

nici nu au prezentat justificarea legală a poziției lor.

Împrejurarea că sentința

atacată a preluat în hotărâre concluziile expertizei nu este o greșeală și nici

nu reprezintă o nemotivare așa cum susțin recurentele cu atât mai mult cu cât

expertiza se coroborează cu actele depuse de intimata-reclamantă și era

necesară relevarea concluziilor expertizei avându-se în vedere obiectul extrem de

tehnic al acțiunii.

Opinia recurentelor și care

de altfel a fost cuprinsă în actele administrative atacate în cauză, a fost

infirmată de proba științifică a expertizei dispusă în cauză.

Recurentele nu au solicitat

o contraexpertiză astfel încât este greșită opinia acestora că instanța, în

lipsa oricărei alte probe trebuia să adopte punctul de vedere al

recurentelor-pârâte.

Cât privește obligarea de

cheltuieli de judecată, împrejurarea că recurentele au soluționat contestația

împotriva actelor administrative nu este relevantă sub aspectul culpei

procesuale, relevant fiind abuzul de drept în soluționarea unei contestații împotriva

unui act administrativ, iar nu soluționarea formală a unei cereri.

Așa fiind, recursurile

declarate urmează a fi respinse, hotărârea atacată fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de D.G.F.P. Timiș și M.F.P. – A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr.

911 din 18 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2007.