ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 996/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 996/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13 iulie

2006 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta SC T. SRL Timișoara a solicitat, în

contradictoriu cu Administrația Finanțelor Publice Timișoara, Direcția Generală

a Finanțelor Publice a județului Timiș și Agenția Națională de Administrare Fiscală,

anularea parțială a deciziei de impunere nr. 6505 din 28 octombrie 2005 și a raportului

de inspecție fiscală din 28 octombrie 2005, ambele emise de pârâta II, precum și

a deciziei de rambursare din 8 noiembrie 2005, emisă de pârâta I, referitoare la

suma de 41.594 RON reprezentând TVA aferent facturilor de servicii.

S-a solicitat de asemenea

rambursarea sumei de 563.443 RON, conform decontului din 22 aprilie 2005, întocmit

de societatea reclamantă, precum și constatarea faptului că decizia nr. 102 din

23 iunie 2006, emisă pe pârâta III, nu produce efecte juridice fiind emisă în afara

termenului de decădere de 45 de zile prevăzut de art. 68

1

C. proc. fisc.

Reclamanta și-a precizat

ulterior acțiunea solicitând și anularea deciziei nr. 224/2006 emisă de Agenția

Națională de Administrare Fiscală.

Tribunalul Timiș, secția

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 705/PI din 5 decembrie 2006,

a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu,

și a declinat competența de soluționare a pricinii la Curtea de Apel Timișoara,

cu motivarea că, solicitându-se și anularea unor decizii emise de Agenția Națională

de Administrare Fiscală, precum și a unor acte administrative a căror valoare depășește

500.000 RON, în conformitate cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența

de soluționare revine curților de apel.

S-a reținut de asemenea

că cererea reclamantului de disjungere a capătului de cerere privind anularea deciziei

nr. 102 din 23 iunie 2006 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, este

neîntemeiată întrucât dispozitivul acesteia face referire la celelalte acte administrative

fiscale a căror anulare se solicită, în cauză nefiind îndeplinite cerințele

art. 165 C. proc. civ.

Curtea de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 38 din 20 februarie

2007 a respins acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, reținând

cu privire la situația de fapt că, potrivit probelor dosarului reclamanta a formulat

o cerere de rambursare TVA, urmare căreia, pârâta D.G.F.P., Timiș a dispus efectuarea

unui control cu privire la decontul de TVA întocmi de reclamantă din 22 aprilie

2005, privind suma de 563.443 RON – TVA aferent perioadei iulie 2004–martie 2005,

control al cărui rezultat l-a reprezentat raportul de inspecție fiscală din 28 octombrie

2005.

S-a mai reținut că, în

baza acestui raport fiscal, s-a emis, de către pârâtă, decizia de impunere cu același

număr, precum și decizia de rambursare TVA din 8 noiembrie 2005, acte de control

fiscal ce au fost contestate de reclamantă în procedura prealabilă prevăzută de

codul de procedură fiscală, cu consecința emiterii de către Agenția Națională

de Administrare Fiscală a deciziei nr. 102 din 23 iunie 2006 prin care, admițându-se

contestația s-au anulat parțial ambele decizii, iar privitor la suma de 45.501 RON,

TVA respins la rambursare, s-a dispus valorificarea raportului de inspecție fiscală

din data de 27 octombrie 2005,

În consecință, s-a emis

de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, decizia de impunere

nr. 378 din 7 iulie 2006, comunicată reclamantului cu adresa din 13 iulie 2006,

cu mențiunea că înlocuiește celelalte titluri de creanță ambalate prin decizia nr.

102 din 23 iunie 2006.

Întrucât reclamanta a

contestat și această nouă decizie, pentru suma de 1.594 RON TVA respins la rambursare,

din totalul de 40.501 RON, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a emis

ca răspuns decizia nr. 224 din 21 noiembrie 2006, prin care a admis contestația

reclamantei pentru suma de 1.118 RON TVA, dispunând refacerea inspecției fiscale

de către altă echipă.

În raport de această situație

de fapt, instanța a apreciat că cererile reclamantei referitoare la anularea deciziilor

din anul 2005 au rămas fără obiect, urmare a anulării acestora prin decizia Agenției

Naționale de Administrare Fiscală nr. 102/2006.

Cu privire la respingerea

cererii de anulare a deciziei nr. 102/2006, emisă de pârâta Agenția Națională

de Administrare Fiscală, instanța a reținut că termenul pentru soluționarea plângerii

în procedură prealabilă, la care reclamantul face referire prin invocarea art. 68

1

C. proc. fisc. și art. 2, 8 și 11 din Legea nr. 554/2004 este un termen de recomandare

și nu atrag nelegalitatea actului administrativ fiscal.

Privitor la cererea de

anulare a deciziei nr. 224 din 21 noiembrie 2006 instanța de fond a constatat, de

asemenea că, sub aspectul pct. 1, privind TVA solicitat la rambursare în sumă de

1.118 RON, este de asemenea lipsită de obiect, întrucât, prin acest punct, a fost

desființată parțial decizia de impunere nr. 378/2006, pentru suma sus-menționată,

titlul de creanță fiind, astfel lipsit de efecte juridice.

În ceea ce privește

pct. 2 al deciziei nr. 224 din 21 noiembrie 2006, referitor la suma de 40.476 RON,

reprezentând TVA aferent serviciilor facturate de către SC T. SNC, instanța a apreciat

că reclamanta nu a depus la dosar probe din care să rezulte natura serviciilor prestate,

pentru a se putea verifica realitatea acestora în raport cu obligațiile stabilite

în contractul dintre părți, ceea ce contravine dispozițiilor art. 145 C. fisc.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC T. SRL Timișoara, solicitând admiterea

acestuia cu consecința, în principal, a casării sentinței atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., iar în subsidiar modificarea acesteia și admiterea acțiunii așa cum a fost

formulată, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 304

1

C. proc. civ.

A arătat recurentul că

instanța de fond nu a pus în discuția părților Probatoriul solicitat, în scris,

prin acțiune, respectiv proba cu înscrisuri și expertiza contabilă.

A susținut de asemenea

că instanța nu a respectat prevederilor art. 179 C. proc. fisc. și, pe cale de consecință,

în mod greșit a constatat că Agenția Națională de Administrare Fiscală era competentă

să emită deciziile nr. 102/2006, nr. 3787/2007 și nr. 224/2006, competența emiterii

acestora, aparținând, potrivit dispoziției legale sus-menționate, Direcției Generale

a Finanțelor Publice, a județului Timiș.

A mai susținut recurentul,

în motivele sale, că termenul de 45 de zile reglementat de art. 68

1

C. proc. fisc. este un termen de decădere, asemenea termenelor reglementate de legea

contenciosului administrativ, astfel că, în mod greșit, instanța de fond a respins

capătul de cerere din acțiunea sa privind anularea deciziilor pentru nerespectarea,

de către autoritatea pârâtă, a termenului de soluționare.

S-a criticat hotărârea

instanței de fond și sub aspectul necompetenței materiale a Curții de Apel Timișoara,

susținân-du-se de către recurent că, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea

nr. 554/2004, competența de soluționare în primă instanță a pricinii, revine Tribunalului

Timiș, întrucât suma contestată, nu depășește 500.000 RON.

Recurentul a criticat

de asemenea limitarea dreptului de deducere a TVA-ului aferent facturilor de servicii

susținând că atâta timp cât niciuna dintre părțile contractante nu contestă serviciile

prestate, acestea nu pot fi, în niciun fel, cenzurate sub aspectul conținutului

lor, legea necondiționând dreptul de deducere a TVA de existența unor documente

suplimentare; s-au invocat în acest sens dispozițiile art. 145 C. fisc.

La termenul de judecată

din 28 noiembrie 2007 recurenta-reclamantă, prin apărător, a solicitat suspendarea

judecării cauzei în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu motivarea

că a formulat acțiune în anularea pct. 5.4 din Ordinul nr. 519/2005 privind aprobarea

Instrucțiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc., dispoziție legală în conformitate cu care s-a susținut, de către pârâte,

competența Agenției Naționale de Administrare Fiscală în soluționarea contestațiilor

formulate (în procedură prealabilă) de către recurent, precum și competența curții

de apel, de a soluționa fondul pricinii.

Cererea de suspendare

este neîntemeiată.

Potrivit art. 244

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata atunci când dezlegarea

pricinii atârnă în totul sau în parte de existența sau inexistența unui drept care

face obiectul altei judecăți.

Potrivit art. 1709

alin. (1) lit. c) Titlul IX din O.G. nr. 92/2003, „contestațiile care au ca obiect

impozite, taxe, contribuții, datorii vamale și accesoriile acestora, al căror cuantum

este de 500.000 RON sau mai mare, precum și cele formulate împotriva actelor emise

de organe centrale, se soluționează de către organe competente de soluționare constituite

la nivel central”.

În sfârșit, în conformitate

cu pct. 5.4 din Ordinul nr. 519/2005, privind aprobarea Instrucțiunilor de aplicare

a Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, „competența de soluționare este dată de cuantumul

total al sumelor contestate, reprezentând impozite, taxe, contribuții stabilite

de plată, de către organul fiscal, precum și accesorii ale acestora sau de cuantumul

total al taxelor, impozitelor, aprobate la rambursare, respectiv restituire, după

caz (…), b) dacă, urmare a soluționării deconturilor cu sume negative de TVA cu

opțiune de rambursare, rezultă diferențe care diminuează suma solicitată la rambursare,

dar care nu determină stabilirea TVA de plată, competența de soluționare a contestației

este dată de cuantumul taxei pe valoarea adăugată aprobată la rambursare prin decizia

de rambursare”.

Ori, astfel cum rezultă

din acțiunea reclamantei, TVA-ul solicitat la rambursare în baza decontului de TVA

din 22 aprilie 2005, însumează 563.443 RON, sumă diminuată cu 45.501 RON, ca urmare

a controlului efectuat de organelor fiscale și finalizat prin decizia de impunere

nr. 6505 din 28 octombrie 2005.

Pe cale de consecință,

cum TVA-ul aprobat la rambursare de către organele fiscale, reprezintă diferența

de 517.942 RON, rezultă, în baza dispozițiilor legale mai sus menționate, că în

mod legal contestația reclamantei a fost soluționată de către organul competent

la nivel central, în speță Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În acest context rezultă

cu evidență că, indiferent de soluția ce se va pronunța în cauza având ca obiect

acțiunea în anularea pct. 5.4 din Ordinul nr. 519/2005, formulată de reclamant,

competența de soluționare a contestației în procedură prealabilă formulată împotriva

deciziei de impunere nr. 6505/2005 emisă de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș și a actelor fiscale subsecvente, aparține Agenției Naționale de Administrare

Fiscală, ca organ competent la nivel central, nefiind prin urmare îndeplinite cerințele

art. 244 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Având în vedere cele menționate,

precum și împrejurarea că recurenta a contestat prin acțiunea sa, astfel cum a fost

precizată, inclusiv deciziile emise de un organ al administrației publice centrale,

respectiv de Agenția Națională de Administrare Fiscală, rezultă că în speță sunt

aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) teza a II potrivit cărora litigiile privind

acte administrative emise sau încheiate de autorități publice centrale, precum și

cele care privesc taxe, impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel.

Pe fondul recursului,

cu privire la primul motiv invocat, instanța constată că, potrivit art. 112 C.

proc. civ. „cererea de chemare în judecată cuprinde (…), 5) arătarea dovezilor pe

care se sprijină fiecare capăt de cerere” , iar „când dovada se face prin înscrisuri

se vor alătura la cerere atâtea copii câți pârâți sunt, mai mult câte o copie de

pe fiecare înscris pentru instanță”.

Analizând lucrările dosarului

se constată, nu numai că reclamanta nu a îndeplinit aceste cerințe legale, dar și

că pe tot parcursul judecării pricinii la instanța de fond, deși a făcut mai multe

precizări de acțiune și a fost asistată pe tot parcursul judecării, nu a făcut precizări

privind probele solicitat, iar înainte de acordarea cuvântului pe fond, a declarat

că nu mai are cereri de formulat.

Referitor la susținerea

recurentei potrivit căreia decizia nr. 102 din 23 iunie 2006 a Agenției

Naționale de Administrare Fiscală nu produce efecte juridice întrucât termenul de

45 de zile prevăzut de art. 68

1

C. proc. fisc. este un termen de decădere,

Curtea constată că, în mod corect, instanța de fond a respins acest capăt de cerere

întrucât termenul sus-menționat este un termen de recomandare, astfel cum rezultă

și din economia textului care prevede că „cererile depuse de către contribuabili

potrivit prezentului cod se soluționează de către organele fiscale în termen de

45 de zile de la înregistrare”, cu posibilitate de prelungire, în cazul în care

sunt necesare informații suplimentare „cu perioada cuprinsă între data solicitării

și data primirii informațiilor solicitate”.

De asemenea, nu există

similitudini între acest termen, pentru care textul O.G. nr. 92/2003 nu prevede

nicio sancțiune în caz de nerespectare și termenele reglementate în legea contenciosului

administrativ pentru care se prevede expres care anume sunt termene de prescripție

și care sunt termene de decădere, cu sancțiunile ce decurg din aceasta, în caz de

nerespectare.

Referitor la critica adusă

de recurentă limitării dreptului de deducere al TVA-ului aferent facturilor de servicii

Curtea constată că, potrivit art. 145 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., deducerea

TVA-ului, datorată sau achitată, aferentă bunurilor livrate, sau care urmează a

fi livrate, ori pentru prestările de servicii prestate sau ce urmează a fi prestate

se poate face numai „dacă bunurile și serviciile achiziționate sunt destinate utilizării

în folosul operațiunilor taxabile” efectuate de persoana impozabilă înregistrată

ca plătitor de TVA.

Ori recurenta nu a făcut

dovada îndeplinirii acestei condiții nefiind în măsură să depună la dosarul cauzei

acte din care să rezulte în mod concret, în ce anume a constat consultanța primită

pentru a se putea aprecia dacă era necesară operațiunilor taxabile.

Pentru aceste considerente,

constatând că, potrivit art. 304 și 304

1

nu există motive de casare sau

modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge, ca nefondat,

prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendarea

cauzei în baza art. 244 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Respinge recursul declarat

de SC T. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 38 din 20 februarie 2007 a

Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 12 martie 2008.