ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4062/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4062/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

a primei instanțe

Prin cererea înregistrată

la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 221/59/2009, la data de 18 februarie 2009, reclamantul

Clubul Sportiv F.C.U.P. Timișoara a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Economiei

și Finanțelor - A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București,

A.F.P. Timișoara și D.G.F.P. Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o

va pronunța să dispună, după cum urmează:

- anularea deciziei

nr. 465 din 24 decembrie 2008 emisă de Ministerul Economiei și Finanțelor - A.N.A.F.

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București prin care s-a soluționat

contestația formulată de reclamantă și înregistrată în 10 septembrie 2008, împotriva

deciziei de impunere din 18 iulie 2008;

- anularea în parte a

deciziei de impunere din 18 iulie 2008 emisă de A.F.P. Timișoara - Activitatea de

Inspecție Fiscală, dată în baza raportului de inspecție fiscală din 17 iulie 2008

încheiat la data de 17 iulie 2008;

- să constate că suma

de 3.444.875 RON (diferența dintre suma de 3.462.271 RON reprezentând TVA înscris

pe facturile de achiziție și suma de 17.396 RON reprezentând TVA recunoscut ca fiind

deductibil de inspecția fiscală) reprezintă TVA deductibil; suma de 1.968.827 RON

(diferența dintre suma de 1.485.444 RON reprezentând TVA colectat și suma de 3.462.271

RON reprezentând TVA deductibil) reprezintă TVA de rambursat;

- să dispună exonerarea

reclamantei de la plata sumei de 1.468.049 RON stabilită suplimentar de plată prin

decizia atacată, sumă din care 1.221.244 RON reprezintă TVA colectată în perioada

01 februarie 2005-31 mai 2006, iar 246.804 RON reprezintă TVA colectată în perioada

01 august 2003-31 ianuarie 2005 și

- exonerarea reclamantei

de la plata sumei de 882.218 RON reprezentând accesorii aferente TVA stabilită suplimentar,

sumă compusă din suma de 840.810 RON reprezentând majorări/dobânzi de întârziere

și din suma de 41.408 RON reprezentând penalități de întârziere.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că în urma controlului efectuat de reprezentanți ai Ministerului

Finanțelor Publice - D.G.F.P. Timiș - A.F.P. Timișoara, Inspecția Fiscală, respectiv

A.F.P. pentru Contribuabili Mijlocii, Activitatea de Inspecție Fiscală, a fost întocmit

raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 29 iunie 2007, înregistrat în

02 iulie 2007 și în 20 iulie 2007, prin care au fost constatate neregularități cu

privire la taxa pe valoarea adăugată. În baza acestui act de control, a fost emisă

decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată, stabilite

de inspecția fiscală din 20 iulie 2007 de către D.G.F.P. Timiș - Activitatea de

Inspecție Fiscală.

Reclamantul a mai menționat

că a formulat contestație împotriva acestei decizii, iar prin decizia nr. 66

din 04 martie 2008 privind soluționarea contestației înregistrată la A.N.A.F. în

11 septembrie 2007, Direcția Națională de Soluționare a Contestațiilor din cadrul

A.N.A.F. a desființat decizia de impunere din 20 iulie 2007 emisă de către D.G.F.P.

Timiș - Activitatea de Inspecție Fiscală, în baza raportului de inspecție fiscală

din 02 iulie 2007, urmând ca organele de inspecție fiscală, printr-o altă echipă

decât cea care a întocmit decizia contestată, să reanalizeze situația de fapt pentru

aceleași obligații bugetare și aceeași perioadă.

Având în vedere această

decizie organele fiscale au efectuat o nouă inspecție fiscală, în urma căreia fost

întocmit raportul de inspecție fiscală din 17 iulie 2008 încheiat la data de 17

iulie 2008. În baza acestui act de control a fost emisă decizia de impunere privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 18

iulie 2007 emisă de A.F.P. Timișoara - Activitatea de Inspecție Fiscală.

Reclamantul a formulat

contestație și împotriva acestei decizii, iar prin decizia nr. 465 din 24

decembrie 2008, emisă de către Ministerul Economiei și Finanțelor - A.N.A.F. - Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor, a fost soluționată contestația, în sensul

respingerii acesteia, motiv pentru care a formulat prezenta acțiune în contencios

administrativ.

Reclamantul a susținut

că sunt lipsite de temei juridic constatările organului fiscal, întrucât nu există

nicio reglementare legală care să confere organului fiscal dreptul de a atribui

unei persoane juridice două coduri fiscale, unul pentru activități non-profit și

un altul pentru activități economice.

S-a mai arătat că întreaga

argumentație a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru a justifica neacordarea

dreptului de deducere s-a bazat, în esență, pe argumentul că reclamantul Clubul

Sportiv F.C.U.P. Timișoara avea în mod legal două coduri de identificare fiscală,

în același timp, unul pentru „activitatea non-profit”, iar celălalt pentru „activitatea

economică”, din perspectiva TVA și că pe facturile furnizorilor figura codul aferent

„activității non-profit” și nu cel aferent „activității economice”.

Reclamantul a precizat

că teza Ministerului Economiei și Finanțelor nu are suport legal nefiind, în niciun

material emanat de la administrația fiscală, indicat vreun temei legal pentru atribuirea

a două coduri diferite aceleiași entități (act de control, decizie de impunere,

soluționare contestație).

Reclamantul a mai învederat

că și-a îndeplinit obligația legală de a solicita, ulterior înființării, înregistrarea

ca plătitor de TVA și că urmare a solicitării sale de înregistrare ca plătitor de

TVA, din eroare, i-au fost acordate două coduri de înregistrare fiscală, respectiv

14770379/2002 și R17168301/2005, cu toate că atestarea unui contribuabil ca fiind

plătitor de TVA se face prin acordarea atributului fiscal „R” la codul de înregistrare

fiscală.

Din cuprinsul raportului

de inspecție fiscală se poate trage concluzia că inspectorii au reținut existența

a două coduri „unice” de înregistrare, primul cod de înregistrare - 14770379/2002

atribuit subscrisului pentru activități non-profit, iar cel de-al doilea - 17168301

atribuit pentru activități economice.

Reclamantul a solicitat

Ministerului Economiei și Finanțelor - A.N.A.F. - Direcția Generală de Gestiune

a Impozitelor și Contribuțiilor, lămuriri cu privire la corectitudinea acordării

celor două coduri de identificare fiscală, semnificația și modul de utilizare ale

acestora, la implicațiile pe care utilizarea celor două coduri le are din punct

de vedere al evidenței contabile și clarificări cu privire la T.V.A., având în vedere

faptul că furnizorii lor au emis facturi fiscale pe ambele coduri fiscale. Soluționarea

problemei privind atribuirea celor două coduri de înregistrare fiscală i-a fost

comunicată prin adresa din 19 iulie 2007 emisă de D.G.F.P. Timiș - Structura de

Administrare Fiscală - Activitatea de Metodologie și Administrare a Veniturilor

Statului.

Prin această adresă se

arată că, urmare a precizărilor primite de la A.N.A.F. - Direcția generală de proceduri

pentru administrarea veniturilor, se emite un nou certificat de înregistrare fiscală,

la data de 19 iulie 2007, în vederea corectării erorii materiale care a avut loc

la momentul emiterii celui de-al doilea cod de înregistrare fiscală de plătitor

de TVA la data de 01 februarie 2005.

S-a mai arătat că noul

cod de identificare fiscală atribuit reclamantului, pentru corectarea erorii materiale,

este, așa cum se impunea a fi, din chiar momentul înregistrării subscrisului ca

plătitor de TVA, codul atribuit la data înființării, respectiv 24 iulie 2002, cu

nr. 14770379, având atributul fiscal „RO”.

Reclamantul a menționat

că a fost pus, din culpa organelor fiscale, în situația de a nu putea în mod obiectiv

să corecteze toate facturile emise cu cod fiscal eronat, corectarea depinzând de

voința furnizorilor, iar numărul furnizorilor care trebuiau să refacă facturile

este foarte mare. În plus, în anumite cazuri valoarea facturilor relativ insignifiantă,

ar fi presupus un efort deosebit, de ordin financiar, tehnic și cu privire la resursele

umane, din partea angajaților săi, ce ar fi putut conduce la blocarea activității

și la înregistrarea unui prejudiciu și mai mare, ca urmare a nerecunoașterii deductibilității

TVA înscrisă pe facturile fiscale cu codul atribuit greșit, în condițiile în care

acest prejudiciu i-a fost cauzat prin culpa gravă a organelor fiscale, el dovedindu-și

buna-credință.

În fine, s-a mai susținut

că în C. fisc. se prevede posibilitatea corectării prin dispozițiile art. 159, a

informațiilor înscrise în facturi sau în alte documente, astfel că ar fi profund

ilogic să nu îi fie recunoscută deductibilitatea taxei pentru că nu este înscris

un anumit cod TVA, atribuit greșit de către organele abilitate.

Controlul la Asociația

F.C.N.2000 a vizat și verificarea facturii din 20 decembrie 2005 emisă de către

această asociație, factură care a fost înregistrată în jurnalul de cumpărări și

în evidența contabilă a clubului pe baza unei copii. În urma controlului a rezultat

faptul că factura seria din 20 decembrie 2005, având ca obiect transferul jucătorilor

P.M.V., O.A., C.G.G., C.G., C.O.G., în sumă totală de 4.247.215 RON, din care TVA

678.127 RON, aparține asociației sportive verificate, însă este anulată, toate cele

trei exemplare aflându-se în original în arhiva asociației. S-a constatat faptul

că veniturile și TVA aferentă nu au fost înregistrate în evidența contabilă a Asociației

F.C.N.2000 București și nu au fost declarate organului fiscal teritorial.

Așa cum rezultă din raportul

de inspecție fiscală, factura din 20 decembrie 2005 a fost înregistrată în jurnalul

de cumpărări din luna decembrie 2005 și în evidența contabilă a clubului, înregistrarea

fiind făcută în baza facturii transmise reclamantei prin fax de către Asociația

F.C.N.2000.

S-a arătat că Asociația

F.C.N.2000 nu și-a îndeplinit obligația de a remite originalul facturii, deși a

fost notificată în mod repetat, iar urmare a refuzului de a remite factura, reclamantul

s-a adresat Judecătoriei Sectorului 5 București cu o cerere prin care a solicitat

instanței să dispună obligarea acestei asociații la comunicarea facturii din 20

decembrie 2005 în original. La data de 29 iunie 2007 Judecătoria Sectorului 5 București

a soluționat cererea, și admițând-o, a dispus obligarea Asociației F.C.N.2000 la

comunicarea facturii din 20 decembrie 2005, sentință care a rămas definitivă și

irevocabilă.

În aceste condiții, reclamantul

a susținut că faptul că Asociația F.C.N.2000 nu și-a îndeplinit nici până în prezent

obligația de a remite factura nu îi poate fi imputat întrucât a depus toate diligențele

în vederea obținerii originalului facturii înregistrate în contabilitate.

În ceea ce privește analiza

TVA de plată stabilită pentru perioada 01 august 2003 la 31 mai 2006, reclamantul

a arătat că în raportul de inspecție fiscală au fost menționate o serie de sume

stabilite în sarcina sa ca reprezentând TVA suplimentar de plată, sume, de asemeni,

argumentat și amplu contestate.

Pârâta D.G.F.P. Timiș

a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca netemeinică

și, în consecință, menținerea deciziei nr. 465 din 24 decembrie 2008 emisă de A.N.A.F.

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor privind soluționarea contestației

prealabile și anularea deciziei de impunere din 18 iulie 2007 emisă de A.F.P. Timișoara,

respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În ședința din data de

27 aprilie 2009, Curtea de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

a D.G.F.P. Timiș, invocată de către această pârâtă prin întâmpinare, față de considerentul

că pârâta a emis acte care fac obiectul controlului în fața instanței de contencios

administrativ.

Prin sentința nr. 439

din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis

în parte acțiunea formulată de

reclamantul Clubul Sportiv

F.C.U.P. Timișoara și a anulat în parte decizia nr. 465 din 24 decembrie 2008 emisă

de Ministerul Economiei și Finanțelor - A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare

a Contestațiilor București și decizia de impunere din 18 iulie 2007 emisă de A.F.P.

Timișoara - Activitatea de Inspecție Fiscală.

Curtea de apel a constatat

astfel că reprezintă TVA care îndeplinește condițiile de deductibilitate cea aferentă

facturilor pe care a fost înscris codul de neplătitor de TVA, precum și cea aferentă

facturilor pe care a fost înscris inițial codul de neplătitor de TVA și care ulterior

au fost corectate prin tăierea codului și înscrierea codului de plătitor de TVA,

și anume R17168301, facturile respective fiind semnate și stampilate de către emitent.

A fost respinsă în rest

acțiunea formulată având ca obiect (I) constatarea împrejurării că suma de 3.444.875

RON (diferența dintre suma de 3.462.271 RON reprezentând TVA înscris pe facturile

de achiziție și suma de 17.396 RON reprezentând TVA recunoscut ca fiind deductibil

de inspecția fiscală) reprezintă TVA deductibil; (II) constatarea că suma de 1.968.827

RON (diferența dintre suma de 1.485.444 RON reprezentând TVA colectat și suma de

3.462.271 RON, reprezentând TVA deductibil) reprezintă TVA de rambursat; (III) exonerarea

reclamantei de la plata sumei de 1.468.049 RON stabilită suplimentar de plată prin

decizia atacată, sumă compusă din suma de 1.221.244 RON reprezentând TVA colectată

în perioada 01 februarie 2005-31 mai 2006 și din suma de 246.804 RON reprezentând

TVA colectată în perioada 01 august 2003-31 ianuarie 2005 și (IV) exonerarea reclamantei

de la plata sumei de 882.218 RON reprezentând accesorii aferente TVA stabilită suplimentar

de plată, sumă compusă din suma de 840.810 RON reprezentând majorări/dobânzi de

întârziere și din suma de 41.408 RON reprezentând penalități de întârziere.

Față de admiterea parțială

a acțiunii formulate, raportat la cele mai sus menționate, au fost obligate pârâtele

la plata către reclamantă a sumei de 8.500 RON reprezentând o parte din onorariul

de expertiză fiscală și taxă judiciară de timbru.

Pentru a hotărî astfel,

în esență, următoarele considerațiuni au fost reținute de prima instanță:

Curtea a constatat că

prin decontul lunii mai 2006, reclamantul Clubul

Sportiv

F.C.U.P. Timișoara

a solicitat la rambursare soldul sumei negative de TVA în cuantum de 1.415.318 RON,

aferent perioadei 01 februarie 2005-31 mai 2006.

Din ansamblul înscrisurilor

depuse la dosar, precum și din cuprinsul raportului de expertiză fiscală întocmit

în cauză Curtea a reținut că în fapt actele care fac obiectul analizei în prezentul

dosar au fost dresate ca urmare a verificării fiscale dispuse prin decizia nr.

66 din 04 martie 2008, emisă de către Ministerul Economiei și Finanțelor - A.N.A.F.

- Direcția de Soluționare a Contestațiilor prin care s-a dispus desființarea deciziei

de impunere din 20 iulie 2007 emisă în baza raportului de inspecție fiscală din

02 iulie 2007 de către D.G.F.P. Timiș și A.F.P. Timișoara. Prin decizia mai sus

menționată s-a dispus reanalizarea situației de fapt a rambursării soldului sumei

negative a TVA, solicitată la rambursare de către reclamantă prin decontul de TVA

cu opțiune de rambursare, din 26 iunie 2006 în sumă de 1.415.318 RON RON, aferent

perioadei februarie 2005-martie 2006, precum și a TVA de plată rezultat în urma

operațiunilor de facturare cu TVA pentru perioada august 2003-ianuarie 2005.

În

baza raportului de inspecție fiscală din data de 17 iulie 2008, a fost emisă d

ecizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare

de plată stabilite de inspecția fiscală din 18 iulie 2008

de

către A.F.P. Timișoara - Activitatea de Inspecție Fiscală pentru suma totală de

5.471.118 RON,

compusă

din suma de

4.588.900 RON

reprezentând

TVA stabilită suplimentar și suma de

882.218

RON

reprezentând majorări și penalități de întârziere

aferente TVA. Împotriva constatărilor organelor fiscale privind stabilirea obligațiilor

fiscale suplimentare, dispuse prin decizia de impunere din 18 iulie 2008 și raportul

de inspecție fiscală din data de 17 iulie 2008, ambele emise de A.F.P. Timișoara

- Activitatea de Inspecție Fiscală, contestatorul a exercitat căile de atac prevăzute

de O.G. nr. 92/2003, respectiv a formulat contestație, contestație care a fost respinsă

ca neîntemeiată pentru întreaga sumă contestată, prin d

ecizia nr. 465 din 21 decembrie 2008

emisă

de A.N.A.F. București.

S-a

arătat că în actele administrative enunțate, ce fac obiectul prezentului litigiu,

se reține că suma de

4.588.900

RON

reprezentând TVA stabilită suplimentar de inspecția

fiscală este compusă din următoarele:

-

suma de

3.444.875 RON

reprezentând

TVA, aferent perioadei 01 februarie 2005-31 mai 2006, care nu îndeplinește condițiile

de deductibilitate prevăzute de lege, întrucât reclamantul club sportiv a dedus

în mod nelegal TVA de pe facturi fiscale pe care a fost înscris codul fiscal aferent

activității fără scop patrimonial (neplătitor de TVA), a dedus TVA de pe facturi

fiscale înregistrate în contabilitate fără ca aceste documente să poată fi prezentate

cu ocazia inspecției fiscale, a dedus TVA de pe facturi fiscale în copie xerox,

fără a avea la baza exemplarul original;

-

suma de

246.804 RON

reprezentând

diferența de TVA neachitată din suma de TVA înscrisă în facturile emise de clubul

sportiv în perioada 01 august 2003-31 ianuarie 2005 în care nu avea calitatea de

plătitor de TVA, situație în care clubul sportiv trebuia să vireze la bugetul de

stat TVA încasată de la beneficiar. Suma totală a TVA înscrisă în facturile emise

în această perioadă a fost de 362.329 RON, din care a fost achitată doar o sumă

de 115.525 RON;

-

suma de

897.221 RON

reprezentând

diferența de TVA rezultată din corectarea eronată a fișei de evidență pe plătitor

editată la data de 10 iulie 2008, suma care figurează în fișa de evidență pe plătitor

cu drept de rambursare fără însă nicio justificare.

În concret, în urma desfășurării

controlului fiscal pentru soluționarea decontului de TVA cu sume negative cu opțiune

de rambursare s-a constatat că în perioada 01 februarie 2005-31 mai 2006 reclamantul

a înregistrat în evidența contabilă TVA deductibilă în sumă de 3.462.271 RON.

Din această sumă, organele

fiscale au acordat drept de deducere pentru TVA în cuantum de 17.396 RON și au stabilit

diferența de TVA nedeductibilă, față de evidența contabilă a clubului, în sumă de

3.444.875 RON, întrucât clubul a dedus TVA de pe facturi fiscale pe care a fost

înscris codul de identificare fiscală aferent activității fără scop patrimonial.

O parte din aceste facturi au fost corectate prin tăierea codului pentru activități

taxabile, respectiv au fost stampilate și semnate de emitent contrar prevederilor

art. 160 alin. (1) C. fisc., cu modificările și completările ulterioare. Totodată

organele fiscale au constatat că reclamantul a dedus TVA de pe facturi fiscale înregistrate

în evidența contabilă a societății, care nu au fost prezentate organelor de inspecție

fiscală, încălcând prevederile art. 145 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind

C. fisc., aplicabilă la data supusă verificării - 01 februarie 2005-31 mai 2006.

S-a statuat de către organele de inspecție fiscală că reclamantul a dedus TVA de

pe facturi în copie xerox, încălcând prevederile pct. 51 alin. (1) din H.G. nr.

44/2004 privind Normele de aplicare a C. fisc., art. 145 alin. (3) C. fisc.

Organele fiscale au reținut

că atâta timp cât cele 2.272 de facturi fiscale nu au fost completate potrivit prevederilor

legale, societatea nu a obținut dreptul de deducere pentru TVA aferentă acestora.

Raportat la situația de

fapt sumar expusă, la dispozițiile legale incidente în cauză, precum și la raportul

de expertiză fiscală întocmit în prezentul dosar, prima instanță a stabilit că TVA

aferent facturilor pe care era înscris codul de înregistrare pentru persoane non-profit

îndeplinește condițiile de deductibilitate, urmând să fie calculate ca atare de

către organele fiscale.

Prin urmare, Curtea de

apel a reținut că organele fiscale au invocat în susținerea opiniei lor în sensul

că nu se deduce TVA aferent facturilor pe care era înscris codul de înregistrare

pentru persoane non-profit, dispozițiile art. 145 alin. (3) din Legea nr. 571/2003,

conform cărora „Pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, orice persoană impozabilă

trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcție de felul operațiunii, cu unul

din următoarele documente: a) pentru TVA datorată sau achitată, aferentă bunurilor

care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, și pentru prestările de servicii

care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă,

cu factură fiscală, care cuprinde informațiile prevăzute la art. 155 alin. (8) și

este emisă pe numele persoanei de către o altă persoană impozabilă înregistrată

ca plătitor de TVA. Beneficiarii serviciilor prevăzute la art. 150 alin. (1)

lit. b) și art. 151 alin. (1) lit. b), care sunt înregistrați ca plătitori de TVA,

justifică taxa dedusă, cu factură fiscală, întocmită potrivit art. 155 alin.

(4)”.

Aceste prevederi legale

se coroborează cu art. 155 alin. (8) din același act normativ; „Factura fiscală

trebuie să cuprindă: seria și numărul facturii; data emiterii facturii; numele,

adresa și codul de identificare fiscală ale persoanei care emite factura; numele,

adresa și codul de identificare fiscală, după caz, ale beneficiarului de bunuri

sau servicii”.

Prin urmare, pentru exercitarea

dreptului de deducere a TVA, persoana impozabilă trebuie să justifice dreptul cu

factură fiscală, care cuprinde informațiile de la art. 155 alin. (8) mai sus menționat

și este emisă pe numele persoanei de către o altă persoană impozabilă înregistrată

ca plătitor de TVA.

Reclamantul a susținut

că la emiterea codului de plătitor TVA a fost realizată o eroare materială și că

„în vederea corectării erorii materiale care a avut loc la momentul emiterii celui

de-al doilea cod de înregistrare fiscală de plătitor de TVA la data de 01

ianaurie 2005 „i-a fost atribuit clubului sportiv un nou cod de identificare fiscală,

începând cu data de 19 iulie 2007 și că existența unei erori materiale la atribuirea

codului de identificare fiscală ca plătitor de TVA nu este imputabilă societății.

Astfel fiind, Curtea a

apreciat că în speță se impune analizarea dispozițiilor legale prin raportare la

situația de fapt concretă și la împrejurarea că reclamanta deținea două coduri de

înregistrare diferite, sens în care a stabilit că din înscrisurile depuse la dosarul

cauzei rezultă că doar începând cu data de 01 februarie 2005 clubul sportiv este

înregistrat la organul fiscal ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată. De la această

dată organul fiscal a atribuit clubului codul de identificare fiscală R 1768301.

Prima instanță a constatat că atribuirea a două coduri de identificare

fiscală la data de 28 ianuarie 2005 nu este culpa reclamantului, ci a fost o eroare

comisă de D.G.F.P. Timiș,

eroare recunoscută și

de Direcția Generală de Gestiune a Impozitelor și Contribuțiilor din cadrul A.N.A.F.

a Ministerului Finanțelor Publice prin adresa din 12 aprilie 2007 în care se spune:

„În

ceea ce privește corectarea erorii materiale care a avut loc la momentul

în care s-a emis cel de al doilea cod fiscal, ca urmare a cererii de înscriere ca

plătitor de TVA în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 48 din O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare, referitoare

la îndreptarea erorilor materiale, astfel că organul fiscal competent va emite un

nou cod de înregistrare în scopuri de TVA și va aduce la cunoștința contribuabilului

că a fost emis alt certificat de înregistrare în scopuri de TVA, cu mențiunea că

certificatul care a fost emis anterior, se retrage cu data emiterii noului cod de

înregistrare în scopuri de TVA”.

În

data de 19 iulie 2007, D.G.F.P. Timiș a emis un nou certificat de înregistrare fiscală

cu codul RO14770379 și a radiat codul fiscal R17168301, fiind, astfel corectată

greșeala comisă inițial de D.G.F.P. Timiș la 28 ianuarie 2005, prin eliberarea celui

de al doilea cod fiscal, fiind astfel

alăturat

atributului fiscal RO codului de înregistrare fiscal 14770379, cod pe care F.C.U.P.

Timișoara îl avea din 2002.

Concluzionând

pe acest aspect instanța a reținut că obligația de corectare a erorii materiale

incumbă organelor fiscale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 75 din O.G.

nr. 92/2003 care stabilesc că „datele din Registrul Contribuabililor pot fi modificate

din oficiu ori de câte ori se constată că acestea nu corespund stării de fapt reale

și vor fi comunicate contribuabililor”.

Din

ansamblul înscrisurilor a rezultat totodată că nu a existat intenția de fraudare

a organelor fiscale din partea reclamantei întrucât pe facturi nu a fost înscris

un cod fictiv, ci codul a fost atribuit reclamantului pentru activitățile nonprofit.

Atribuirea în litigiul de față a două coduri de identificare

fiscală diferite, în același timp, din care unul precedat de litera „R” a fost o

eroare materială corectată de organul fiscal în data de 19 iulie 2007.

În

ceea ce privește informațiile pe care trebuie să le conțină o factură, Curtea a

constatat că în acord cu prevederile art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003,

„factura cuprinde în mod obligatoriu următoarele informații: număr de ordine care

identifică factura în mod unic; data emiterii facturii; denumire/nume, adresa și

codul de înregistrare prevăzut la art. 153, după caz ale persoanei impozabile care

emite factura; denumire/nume, adresa și codul de înregistrare prevăzut la art. 153,

după caz ale cumpărătorului de bunuri sau servicii, după caz, etc.”, reținând

că legiuitorul a urmărit prin menționarea acestor elemente să

facă posibilă identificarea beneficiarului livrării.

În speța de față, Curtea a constatat că unele dintre facturile

emise având codul fiscal înscris eronat, cuprinzând însă celelalte elemente de identificare

nu sunt de natură să împiedice identificarea beneficiarului livrării întrucât acesta

poate fi stabilit după celelalte elemente și mai cu seamă după codul de înregistrare

de la Registrul Comerțului, acest aspect fiind de altfel reținut și de către consultantul

fiscal în raportul de expertiză întocmit în cauză și aflat la dosarul cauzei.

Reținând aprecierea organelor

fiscale în sensul că nu este corectă operațiunea de a tăia codul de înregistrare

eronat pe facturi și de a înscrie codul de plătitor TVA, respectiv semnarea și stampilarea

de către emitent al acestor facturi, și

constatând

că în speța de față îndreptarea erorii referitoare la codul fiscal s-a făcut chiar

prin tăierea cu o linie a codului de identificare fiscală 14770379, eronat înscris

pe factura, și înscrierea codului de identificare fiscală corect R17168301, cu semnarea

și datarea corecturii efectuate de către emitentul fiecărei facturi, prima instanță

a apreciat

ca fiind excesivă cerința amintită reclamantului

de a solicita partenerilor comerciali care au emis facturile respective să le modifice

prin menționarea codului corect al reclamantului, anulând facturile emise în mod

eronat.

Prin

urmare, Curtea a apreciat că toate tranzacțiile efectuate de F.C.U.P. Timișoara

în perioada 01 februarie 2005 și până la data inspecției fiscale de la 31 mai

2006 pentru care s-au emis facturi pe care a fost înscris codul fiscal eronat, precum

și cele care apoi au fost corectate în procedeul mai sus menționat sunt tranzacții

care dau drept de deducere.

Curtea

a constatat totodată că reclamantul club sportiv a dedus în mod nelegal TVA de pe

facturi fiscale înregistrate în contabilitate fără ca aceste documente să poată

fi prezentate cu ocazia inspecției fiscale, precum și de pe facturi fiscale în copie

xerox, fără a avea la bază exemplarul original.

În

ceea ce privește prima problemă și anume lipsa unor facturi și posibilitatea dreptului

de deducere cu privire la aceasta categorie, Curtea a reținut că î

n timpul inspecției fiscale s-a

constatat că o serie de facturi fiscale emise de diverși furnizori nu există la

sediul societății, deși apar înregistrate în jurnalele de cumpărări și în contabilitatea

societății. Cu adresa din 01 aprilie 2008, pârâta A.F.P. Timișoara a solicitat clubului

sportiv să pună la dispoziția organelor de inspecție fiscală, în vederea verificării,

documentele în original, sau corectate pentru erori, conform art. 159 din Legea

nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

Până la data finalizării controlului,

societatea nu a pus la dispoziția organelor de inspecție fiscală documentele solicitate.

Astfel

fiind, Curtea a constatat că susținerea reclamantului în sensul că ulterior controlului

efectuat de către organele fiscale, și anume cu ocazia efectuării expertizei încuviințate

în cauză a pus la dispoziția expertului o parte din facturile care lipseau cu ocazia

controlului și că aceste facturi trebuie luate în considerare, nu este susținută

de nicio prevedere legală.

În

mod corect organele fiscale au apreciat că nu se poate acorda dreptul de deducere

pentru facturi care nu au fost prezentate cu ocazia inspecției fiscale.

S-a

mai arătat că, pentru a analiza corectitudinea modului în care au fost emise actele

administrative ce fac obiectul litigiului, instanța are obligația de a avea în vedere

documentele existente la sediul societății la momentul efectuării controlului, prin

raportare la prevederile legale în vigoare în momentul în care,

prin decontul lunii mai

2006, clubul a solicitat la rambursare soldul sumei negative de TVA în cuantum de

1.415.318 RON, aferent perioadei 01 februarie 2005-31 mai 2006.

Prin raportare la aceste

considerente, conform cărora sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data

de 01 mai 2006, Curtea a constatat că în speță sunt incidente dispozițiile Legii

nr. 571/2003 și H.G. nr. 44/2004, iar nu prevederile Directivei

2006/112/CEE

invocate în apărare de

către reclamant.

Din această perspectivă

a fost analizată și posibilitatea de a se deduce TVA aferentă facturilor prezentate

în copie.

Astfel fiind, Curtea a

constatat că

exercitarea dreptului de deducere trebuie să îndeplinească

o serie de condiții, care sunt prezentate în art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 571/2003 potrivit căruia „pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor

care i-au fost sau urmează să îi fie livrate sau serviciilor prestate care i-au

fost sau urmează să îi fie prestate în beneficiul său să dețină o factură care să

cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5)”, dispoziții care trebuie

coroborate cu prevederile H.G. nr. 44/2004, precizând că normele comunitare invocate

în apărare, incluzând deciziile

Curții Europene de Justiție

,

nu sunt obligatorii pentru perioada anterioară

datei aderării României la U.E., reclamantul având obligația de a respecta legislația

în vigoare în materie de impozit pe profit și TVA din momentul solicitării

la rambursare a soldului

sumei negative de TVA, în cuantum de 1.415.318 RON, aferent perioadei 01

februarie 2005-31 mai 2006.

Prin urmare, în speța

de față, raportat la data cererii formulate de către reclamant prin care a solicitat

la rambursare soldul sumei negative de TVA în cuantum de 1.415.318 RON, aferent

perioadei 01 februarie 2005-31 mai 2006, s-a apreciat că o

rganul de control nu avea obligația

de a aplica normele comunitare menționate, ci de a face aplicarea dispozițiilor

legale în vigoare la momentul depunerii decontului aferent lunii mai 2006.

Referitor

la dreptul de deducere de TVA aferentă facturii din 20 decembrie 2005 emisă de către

Asociația F.C.N.2000 în sumă totală de 4.247.215 RON din care 678.127 RON reprezintă

TVA, Curtea a constatat că reclamantul deține doar o copie a facturii, iar nu originalul

acesteia.

Raportat la probele administrate pe acest aspect, incluzând

acțiunea promovată în justiție la Judecătoria Sectorului 5

București, secția a II-a civilă, finalizată prin sentința civilă nr. 4557,

rămasă definitivă și irevocabilă, prin care a fost obligată Asociația F.C.N.2000

să comunice reclamantei factura în original și întrucât,

până în prezent,

F.C.U.P. Timișoara nu a intrat în posesia originalului facturii ce vizează vânzarea

jucătorilor menționați, Curtea de apel a reținut că reclamantul nu poate deduce

TVA-ul aferent acestei facturi, prin raportare la dispozițiile legale, expres menționate,

care se regăsesc în H.G. nr. 44/2004.

În

analizarea actelor administrative ce fac obiectul litigiului, prima instanță a constatat

că organele fiscale în mod corect au statuat că pentru TVA aferent achizițiilor

înregistrate în contabilitate și în jurnalele de TVA, dar neînscrise în decontul

de TVA, se poate exercita dreptul de deducere numai dacă aceste sume se înscriu

în decontul de TVA al perioadei ulterioare la rândul de regularizări.

Astfel,

cu referire la suma de

246.804

RON

reprezentând diferența de TVA de plată, Curtea

constată că această sumă provine din facturile emise cu TVA de clubul sportiv în

perioada

01 august 2003-31 ianuarie

2005,

perioada în care reclamantul club sportiv nu avea

calitatea de plătitor de TVA. Astfel fiind, în mod corect organele fiscale au stabilit

ca reclamantul trebuia să vireze la bugetul de stat TVA încasată de la beneficiar

în baza acestor facturi. Suma totală a TVA înscrisă în facturile emise în această

perioadă a fost de 362.329 RON, din care a fost achitată doar o sumă de 115.525

RON, rezultând o diferența de TVA rămasă neachitată în cuantum de 246.804 RON.

Prima instanță a menționat că

reclamantul are posibilitatea ca pentru facturile pe care le va obține și care îndeplinesc

condițiile prevăzute de legiuitor pentru exercitarea dreptului de deducere s-a procedeze

la aceasta operațiune pentru TVA înscrisă în aceste facturi prin decontul perioadei

fiscale în care sunt îndeplinite condițiile de deducere, dar nu mai târziu de 5

ani consecutivi, conform prevederilor art.

147

1

alin. (2)

din Legea nr. 571/2003 privind

C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

În considerarea argumentelor prezentate,

prima instanță a respins petitul 1 din cererea de chemare în judecată prin care

se solicită să se stabilească că

suma de 3.444.875 RON (diferența dintre suma de 3.462.271 RON

TVA înscris pe facturile de achiziție și suma de 17.396 RON TVA recunoscut ca deductibil)

reprezintă TVA deductibilă.

Totodată, Curtea a constatat că suma de 1.968.827

RON nu reprezintă TVA de rambursat, câtă vreme aceasta sumă reprezintă diferența

dintre suma de 1.485.444 RON reprezentând TVA colectat și suma de 3.462.271 RON

reprezentând TVA deductibilă, în concepția reclamantului, iar instanța nu a putut

individualiza cu exactitate cuantumul TVA care întrunește condițiile de deductibilitate,

urmând ca organele fiscale să analizeze facturile prezentate de către reclamant

prin raportare la considerentele acestei sentințe și să statueze suma exactă.

Curtea a constatat că

reclamantul a solicitat prin acțiune ca instanța să dispună prin sentința pe care

o va pronunța exonerarea reclamantei de la plata sumei de 1.468.049 RON stabilită

suplimentar de plată (compusă din suma de 1.238.639 RON și suma de 246.804 RON).

Pe cale de consecință, Curtea a respins capătul

din cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea că suma de 882.218

RON, reprezentând accesorii aferente TVA stabilite suplimentar de plată, și suma

compusă din 840.810 RON reprezentând majorări/dobânzi de întârziere și 41.408 RON

penalități de întârziere nu ar fi datorate de către reclamant.

Sumele accesorii aferente TVA stabilite suplimentar de plată de către organul fiscal

au avut în vedere anularea dreptului de deducere a TVA aferente tranzacțiilor pentru

care F.C.U.P. Timișoara nu a putut face dovada că deține originalul facturilor sau

deține o factură fără codul de identificare fiscala Rl1168301, inclusiv pentru factura

din 20 decembrie 2005, emisă de Asociația F.C.N.2000. Câtă vreme nu se poate face

individualizarea cuantumului facturilor pentru care reclamantul nu deține exemplarul

original sau a celor care au codul fiscal eronat înscris și corectat, Curtea a respins

așadar acest petit.

în cauză

Împotriva sentinței pronunțate

de prima instanță, în termen legal, au declarat recurs în cauză atât reclamantul,

cât și pârâtele A.F.P. Timișoara și D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Ministerului

Finanțelor Publice.

3.1. Recursul reclamantului-recurent

Clubul Sportiv F.C.U.P. Timișoara

Invocând ca temei legal

al recursului promovat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant

a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii primei instanțe

în sensul admiterii dreptului de deducere a TVA aferentă facturilor fiscale prezentate

în copie xerox, admiterea dreptului de deducere a TVA aferentă facturii din 20 decembrie

2005, emisă de Asociația F.C.N.2000, în sumă de 4.247.215 RON, din care 678.127

RON reprezintă TVA și admiterea dreptului de deducere a TVA aferentă facturilor

fiscale înregistrate în contabilitate care nu au putut fi prezentate cu ocazia inspecției

fiscale, ca și menținerea în rest a dispozițiilor sentinței recurate.

În esență, prin motivele

de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant, reținând argumentele instanței de fond

în sensul admiterii în parte a acțiunii sale, a susținut următoarele critici față

de hotărârea primei instanțe:

- în mod eronat instanța

de fond, ca și organul de inspecție fiscală, a apreciat că TVA aferentă unor facturi

care nu au fost găsite la sediul societății nu ar fi deductibil, în condițiile în

care exista posibilitatea efectuării unui control încrucișat la clienți și furnizori

în măsura în care se dorea clarificarea asupra realității și existenței operațiunilor

economice înscrise în contabilitate, astfel cum un control de acest tip s-a realizat

în cazul facturii emisă de Asociația F.C.N.2000;

- în mod greșit instanța

a reținut că aceste facturi nu pot fi luate în considerare, fiind incidente prevederile

art. 145 C. fisc., în condițiile în care recurentul a făcut toate demersurile pentru

a intra în posesia facturilor, iar operațiunile erau înscrise în contabilitatea

sa;

- cu privire la facturile

fiscale de achiziție ce nu au putut fi prezentate în original, instanța de fond

în mod greșit a reținut apărările pârâtelor în sensul că exercitarea dreptului de

deducere a TVA se realizează numai în baza documentului original al facturii, câtă

vreme art. 21 alin. (4) lit. (f) din Legea nr. 571/2003 nu prevede expres necesitatea

existenței originalului facturii fiscale pentru a se naște dreptul la deducere,

în același sens fiind și jurisprudența comunitară invocată; norma comunitară dă

posibilitatea persoanelor impozabile să prezinte și alte mijloace de probă decât

factura în original, dând astfel eficiență principiului prevalenței fondului asupra

formei;

- normele dreptului comunitar

sunt de imediată, directă și prioritară aplicare și organul de control avea obligația

de a respecta aceste norme în vigoare la momentul efectuării controlului, indiferent

de perioada vizată la efectuarea acestuia;

- cu referire la dreptul

de deducere de TVA aferent facturii din 20 decembrie 2005, emisă de către Asociația

F.C.N.2000, în sumă de 4.247.215 RON, din care 678.127 RON reprezintă TVA, instanța

de asemenea a constatat că recurentul-reclamant deține doar o copie a facturii,

ignorând însă că această din urmă parte nu și-a îndeplinit obligația de a remite

originalul facturii, deși a fost în mod repetat notificată în acest sens;

- faptul că această asociație

nu și-a îndeplinit până în prezent obligația de a remite factura nu-i poate fi imputat

reclamantului, care a și acționat în instanță, astfel că în mod greșit i-a fost

respins dreptul la deducere.

3.2. Recursul recurentei-pârâte

A.F.P. Timișoara

Recurenta-pârâtă, invocând

în drept motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire

la prevederile art. 304

1

C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului

și în principal casarea sentinței civile nr. 439/CA din 14 decembrie 2009 cu trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar modificarea în parte

a acestei sentințe, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului

și în ceea ce privește TVA aferentă facturilor fiscale pe care a fost înscris codul

fiscal de neplătitor de TVA (14770379) și în ceea ce privește TVA aferentă facturilor

corectare prin înscrierea codului fiscal de plătitor de TVA (R17168301).

Recurenta, prin motivele

de recurs dezvoltate, în esență, a susținut următoarele:

- instanța de fond a dispus

anularea în parte a deciziei nr. 465 din 21 decembrie 2008, fără a menționa expres

pentru ce sume, astfel că dispozitivul este ambiguu și incert, putând crea serioase

probleme în faza de executare, motiv pentru care se impune casarea cu trimiterea

cauzei spre rejudecare pentru completarea raportului de expertiză cu un supliment

prin care să se determine clar și exact sumele de TVA aferente fiecărei categorii

de facturi discutate în speță;

- în subsidiar, se solicită

respingerea în întregime a acțiunii reclamantului, cu precizarea că sunt menținute

punctele de vedere expuse pe larg în decizia A.N.A.F. nr. 465/2008;

- nu este corectă constatarea

instanței de fond în sensul că îndeplinesc condițiile de deductibilitate TVA facturile

fiscale pe care a fost înscris codul fiscal de neplătitor de TVA ca și facturile

fiscale corectate prin tăierea cu o linie a codului fiscal de neplătitor de TVA

și înscrierea codului fiscal de plătitor de TVA (R17168301), în condițiile în care

nu au fost avute în vedere condițiile stabilite de art. 145 alin. (8) lit. a) din

Legea nr. 517/2003, referitoare la dreptul de deducere a TVA;

- începând cu data de

01 februarie 2005, codul de înregistrare fiscală de plătitor de TVA era R17168301

și în această situație se află un număr de 2272 facturi fiscale;

- în fine, referitor la

faptul că o parte dintre furnizori au corectat ulterior facturile emise pe codul

de neplătitor de TVA (14770379) prin rectificarea unui număr de 151 de facturi fiscale,

prin tăierea acestui cod și înscrierea codului de plătitor de TVA și nu prin emiterea

unei noi facturi, se arată că o astfel de manieră de „corectare” a documentelor

de achiziție a încălcat prevederile art. 160 alin. (1) lit. b) C. fisc.

3.3. Recursul recurentei-pârâte

D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, în baza mandatului

acordat

Această recurentă-pârâtă

care, la rândul său, a criticat sentința instanței de fond a solicitat, în principal,

modificarea acesteia în respingerii a integrale a acțiunii reclamantului, iar în

subsidiar casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recurenta-pârâtă a susținut,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea primei instanțe a fost dată

cu greșita aplicare a legii.

Reluând succint prezentarea

situației de fapt ca și a conținutului actelor de control fiscal, recurenta-pârâtă

D.G.F.P. Timiș a arătat că în mod corect, cu respectarea prevederilor legale, nu

i-a fost acordat reclamantului dreptul de deducere al TVA pentru cele 2272 de facturi

fiscale care nu au fost completate potrivit prevederilor legale, după cum corect

nu au acordat drept de deducere pentru un număr de 151 de facturi fiscale, ulterior

corectate necorespunzător.

Casarea cu trimiterea

cauzei spre rejudecare s-a solicitat pe motiv că prin sentința atacată nu se lămurește

în niciun fel suma totală ce reprezintă TVA corespunzător facturilor pentru care

instanța consideră că sunt îndeplinite condițiile de deductibilitate, fiind lăsat

organul fiscal să facă această determinare. S-a solicitat totodată înlăturarea obligației

de plată a cheltuielilor de judecată.

instanței de control judiciar

Recursurile nu sunt fondate.

Analizând sentința atacată,

precum și materialul probator administrat în cauză în raport de prevederile legale

incidente în cauză, față de criticile, dar și de apărările părților și potrivit

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză

niciun motiv de nelegalitate de natură a atrage, fie modificarea, fie casarea hotărârii

pronunțate de prima instanță, în considerarea celor în continuare arătate:

Cu titlu prealabil, Înalta

Curte menționează că va răspunde criticilor celor trei recurenți și prin argumente

comune, dată fiind similitudinea motivelor de recurs formulate, după cum este cazul

recurentelor-pârâte.

Înalta Curte apreciază

că soluția primei instanțe este legală și temeinică, fiind amplu și convingător

motivată, astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor, de mai

sus, prin valorificarea probelor administrate și urmare a unei corecte interpretări

și aplicări a prevederilor legale aplicabile.

4.1. Cu privire la motivele

de recurs înfățișate de recurentul-reclamant

4.1.1. Un prim motiv de

recurs prezentat de recurentul-reclamant vizează aprecierea instanței de fond, în

concordanță cu cea a organului fiscal, în sensul că TVA aferentă unor facturi care

nu au fost găsite la sediul societății cu ocazia controlului, nu este deductibilă.

Înalta Curte reține că

judecătorul fondului în mod corect a reținut că numai pe baza înregistrărilor în

evidența contabilă a reclamantului a unui număr de facturi (203 facturi potrivit

raportului de inspecție fiscală), fără prezentarea efectivă a facturilor, nici în

original și nici reconstituite, nu se poate acorda dreptul de deducere a TVA-ului.

În regulă generală, pentru

a putea fi luată în considerare la calculul TVA-ului de plată, orice sumă aferentă

TVA-ului colectat sau deductibil trebuie să fie înscris pe o factură fiscală, emisă

în conformitate cu dispozițiile art. 155 C. fisc.

Totodată, reținând prevederile

art. 145 alin. (8) C. fisc. coroborate cu dispozițiile pct. 51 alin. (1) și

alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, potrivit cu care dreptul de deducere se realizează

numai în baza documentului original al facturii, sau, în situații extraordinare,

în baza documentului reconstituit, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite susținerile

recurentului-reclamant în sensul că acordarea deductibilității se putea realiza

urmare a unui control încrucișat efectuat de organele fiscale la clienții și furnizorii

respectivi, pentru a se lămuri asupra existenței operațiunii economice înscrisă

în contabilitate, câtă vreme o astfel de procedură, chiar dacă ipotetic posibilă,

excede cadrului legal arătat și oricum nu este de natură a satisface exigența prevederilor

de lege aplicabile în cauză ce menționează expres tipul de document solicitat.

4.1.2. Referitor la TVA

aferentă facturilor fiscale prezentate în copie xerox, Înalta Curte în acord cu

cele reținute de prima instanță, apreciază că în mod corect organele fiscale nu

au acordat recurentului-reclamant drept de deducere pentru TVA înscrisă în facturile

prezentate inspecției fiscale în copie xerox, raportat la prevederile cuprinse în

H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.

571/2003 [pct. 51 alin. (1) Titlul VI Capitolul 10] deplin incidente.

Textul arătat stipulează

necesitatea prezentării exemplarului original sau, în cazuri excepționale, a celui

reconstituit potrivit legii (conform Ordinului Ministrului Finanțelor Publice

nr. 1850/2004).

Date fiind perioada supusă

controlului și norma legală la care s-au raportat organele de inspecție fiscală,

potrivit principiului tempus regit actum, Înalta Curte apreciază că în mod corect

a reținut prima instanță că nu sunt incidente în cauză normele comunitare invocate

de reclamant în apărare. Astfel, aceste susțineri reluate și prin motivele de recurs,

cu referire expresă la Directiva 2006/112/CEE și la jurisprudența Curții Europene

de Justiție în materie de deductibilitate a TVA urmează a fi respinse ca neîntemeiate.

Actul juridic (în speță

facturile în discuție) se supune formelor prevăzute de legea în vigoare la momentul

întocmirii lui, astfel că organul fiscal nu putea acorda recurentului-reclamant

un regim diferit de apreciere, astfel cum susține recurenta, numai în considerarea

datei la care s-a realizat controlul fiscal propriu-zis.

4.1.3. În considerarea

celor mai sus expuse, nefondate sunt și criticile recurentului-reclamant vizând

modalitatea în care prima instanță s-a pronunțat în ceea ce privește factura

din 20 decembrie 2005 emisă de Asociația F.C.N.2000, înregistrată în evidența recurentului-reclamant

pe baza unei simple copii, în condițiile în care clubul sportiv nu se afla în posesia

facturii fiscale în original și nici reconstituite potrivit legii.

Judecătorul fondului a

făcut, în legătură cu această factură, o analiză a tuturor probelor administrate,

reținând ca argument esențial incidența prevederilor legale cuprinse în H.G.

nr. 44/2004.

Relevanță prezintă și

împrejurarea că în legătură cu această factură, verificarea încrucișată efectuată

la Asociația F.C.N.2000, a stabilit că factura din 20 decembrie 2005, având ca obiect

un transfer de jucători, în sumă totală de 4.247.215 RON, din care TVA în sumă de

678.127 RON, este anulată.

În fine, Înalta Curte

menționează că semnificativ pentru recurentul-reclamant este și faptul că în măsura

în care va intra în posesia facturii menționate, în original, urmare a procesului

derulat, își va putea exercita dreptul de deducere, în intervalul de timp expres

indicat în art. 147

1

alin. (2) C. fisc. (varianta în vigoare în prezent)

și în condițiile arătate, cu atât mai mult cu cât este și beneficiara unei hotărâri

judecătorești prin care s-a dispus obligarea la predarea originalului facturii respective.

4.2. Cu privire la motivele

de recurs înfățișate de ambele recurente-pârâte

4.2.1. Înalta Curte apreciază

că nu este întemeiată critica formulată distinct de fiecare dintre recurentele-pârâte

în sensul că se impune casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre

rejudecare, în vederea suplimentării raportului de expertiză și a cuantificării,

cu exactitate, a sumelor reținute cu titlu de deductibilitate de TVA.

Înalta Curte apreciază

că în ciuda faptului că prin hotărârea primei instanțe, în ade