ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2141/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 247/ P.I. din 5 septembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC M. SRL Ghiroda, Județul Timiș în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. și D.G.F.P.T., a anulat Decizia nr. 182 din 07 octombrie 2005 emisă de A.N.A.F., Decizia D.G.F.P.T. de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de Inspecția fiscală nr. 3187 din 18 mai 2005 întocmită în baza raportului de inspecție fiscală, precum și decizia de rambursare a T.V.A. emisă de aceeași pârâtă la data de 02 iunie 2005. Totodată, Curtea de Apel a obligat A.N.A.F. să soluționeze pe fond contestația reclamantei împotriva deciziilor de impunere și de rambursare susmenționate.

În motivarea sentinței civile pronunțate, Curtea de Apel a reținut, în esență, aspectele ce vor fi arătate în continuare.

Prin acțiune, reclamanta SC M. SRL Ghiroda a solicitat anularea Deciziei nr. 182 din 07 octombrie 2005 emisă de pârâta A.N.A.F. în soluționarea contestației reclamantei împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale nr. 3187 din 18 mai 2005, referitoare la T.V.A. nedeductibilă în sumă de 680.866 RON, emisă de pârâta D.G.F.P.T. precum și anularea deciziei de rambursare dată de aceeași pârâtă, necomunicată. Totodată, reclamanta a mai solicitat obligarea A.N.A.F. să se pronunțe asupra fondului contestației sale.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că s-a adresat organului fiscal teritorial pentru rambursarea soldului sumei negative a T.V.A. în cuantum de 680.866 RON și, drept urmare, s-a procedat la verificarea actelor justificative, materializată în raportul de inspecție fiscală încheiat la 17 mai 2005 și înregistrat la D.G.F.P.T. sub nr. 3187 din 18 mai 2005. Concluzia raportului a fost că societatea nu are drept de deducere de T.V.A., emițându-se în acest sens decizie de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr. 3187 din 18 mai 2005, acte pe care recurenta le consideră nelegale și netemeinice.

Împotriva celor două acte susmenționate, în temeiul art. 175 și următoarele C. proc. fisc., reclamanta a formulat contestație la A.N.A.F., care, prin Decizia nr. 182 din 07 octombrie 2005 a desființat Decizia de impunere nr. 3187 din 18 mai 2005, cu dispoziția ca organele de specialitate să procedeze la emiterea unei decizii de rambursare în locul deciziei de impunere și cu motivarea că titlul de creanță în speță este decizia de rambursare, conform Metodologiei aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 338/2004 și dispozițiilor art. 182 alin. (5) din C. proc. fisc.

Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P.T. a solicitat respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, având în vedere că la data de 02 iunie 2005 a emis o decizie prin care nu s-a aprobat rambursarea sumei de 680.866 RON către reclamantă și susține că societatea nu trebuia să atace decizia de impunere, ci, în condițiile C. proc. fisc., să formuleze contestație împotriva acestui nou act emis de D.G.F.P.

Curtea de Apel a reținut că A.N.A.F. a soluționat contestația reclamantei în limitele dispozițiilor art. 186 C. proc. fisc., prin desființarea actului administrativ contestat și obligarea emiterii unui nou act administrativ fiscal care să țină seama strict de considerentele deciziei de soluționare, reținându-se că organele de inspecție fiscală au emis greșit decizia de impunere în loc să emită decizia de rambursare, așa cum prevede Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 338/2004 și, de aceea, contestația nu poate fi soluționată pe fond.

Instanța de Fond a reținut că, față de prevederile art. 85 lit. a) (actualmente art. 86) C. proc. fisc., Decizia 182 din 07 octombrie 2005 apare ca fiind de un formalism excesiv. În acest sens, a mai reținut Curtea de Apel că, prin aducerea la îndeplinire a dispozitivului Deciziei nr. 182 din 07 octombrie 2005, decizia de rambursare care urma să fie emisă trebuia să respecte strict considerentele deciziei emise în soluționarea contestației, potrivit prevederilor art. 186 C. proc. fisc., prin aceasta A.N.A.F. pronunțându-se implicit asupra fondului cererii. În realitate, înaintea pronunțării Deciziei nr. 182 din 7 octombrie 2005, noul act administrativ, decizia de rambursare a T.V.A. a și fost emisă la data de 02 iunie 2005. Această decizie a fost depusă în prezenta cauză ca probă, pentru susținerea faptului că acțiunea ar fi rămas fără obiect.

Față de aspectele arătate, în consecință, Curtea de Apel a reținut că decizia de impunere și decizia de rambursare prezintă identitate și că, în mod greșit, D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F. nu s-a pronunțat pe fondul cererii contestatoarei.

Împotriva sentinței civile nr. 247/ P.I. din 5 septembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a declarat recurs D.G.F.P.T. în numele M.F.P. – A.N.A.F., solicitând modificarea sentinței și, în principal, respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, iar, în subsidiar, respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Recurenta arată într-un prim motiv de recurs, că decizia de rambursare a T.V.A. emisă de D.G.F.P.T. la 2 iunie 2005 nu a fost atacată de intimată în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 176 pct. 1 din O.G. nr. 92/2003. A fost atacată în schimb Decizia de impunere nr. 3187/2005, care nu mai exista, fiind desființată prin Decizia nr. 182 din 7 octombrie 2005 emisă de M.F.P. – A.N.A.F.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează modul eronat în care Instanța de Fond a interpretat prevederile art. 86 lit. a) din O.G. nr. 92/2003, în sensul că au fost ignorate deosebirile de esență care există între deciziile de impunere și deciziile privind rambursările de T.V.A., relevate de art. 107 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003.

Prin întâmpinarea formulată în recurs, intimata - reclamantă SC M. SRL Ghiroda a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Arată că obiectul acțiunii în contencios administrativ privește tocmai legalitatea soluției date în calea administrativă de atac, de desființare a deciziei de impunere și de emitere a deciziei de rambursare, ce a avut drept consecință nesoluționarea pe fond a contestației. Susține că nu se poate invoca lipsa de obiect a acțiunii atât timp cât nu s-a lămurit dacă decizia atacată este legală sau nu.

Cu privire la diferențele care există între cele două acte administrativ fiscale, menționate în cel de-al doilea motiv de recurs, intimata consideră că legea, respectiv art. 85 și art. 86 din O.G. nr. 92/2003, le declară similare.

În același sens sunt și prevederile O.M.F.P. nr. 972/2006 privind aprobarea formularului „Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală”, care recunosc identitatea de natură și regim juridic care există între decizia de impunere și decizia de rambursare.

Examinând sentința atacată prin prisma celor două motive de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum și potrivit prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală și temeinică.

Obiectul cererii de chemare în judecată, expus în preambulul considerentelor, vizează inclusiv decizia de rambursare a T.V.A. emisă de D.G.F.P.T. la data de 2 iunie 2005. Instanța de Fond a anulat-o, constatând că a fost emisă anterior Deciziei nr. 182 din 7 octombrie 2005, privind soluționarea contestației societății împotriva deciziei de impunere, fără a o rezolva pe fond.

Fie și numai din această perspectivă formală recurenții nu au nici un temei pentru a considera că acțiunea a rămas fără obiect.

Această excepție apare însă ca fiind vădit nefondată prin raportare la fondul cauzei.

Astfel, intimata - reclamantă a cerut recunoașterea dreptului său de deducere a T.V.A. în cuantum de 680.866 RON și, pe cale de consecință, rambursarea efectivă a acestei sume. Deși aparent prin Decizia nr. 182 din 7 octombrie 3005 i se admite contestația, de fapt, din considerente rezultă că motivul reținut a fost unul pur formal: trebuia emisă o decizie de rambursare, conform metodologiei de soluționare a deconturilor cu sume negative de T.V.A. La rândul ei, decizia de rambursare a T.V.A. emisă la 2 iunie 2005, la rubrica „T.V.A. aprobată la rambursare” indică „0 lei”.

Prin urmare, în lipsa unui act administrativ fiscal care să satisfacă cererea intimatei – reclamante, acțiunea are un obiect, fiind justă soluția Instanței cu privire la această excepție.

Teza susținută de recurenți în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs vizează faptul că numai statul, reprezentat de organele fiscale (în speță D.G.F.P.T.), poate fi titularul creanțelor fiscale, nu și contribuabilii. Concluzia recurenților ar fi că decizia de impunere este titlu de creanță, pe când decizia de rambursare nu are acest caracter.

Această interpretare este contrazisă de prevederile art. 21 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, conform cărora, creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale ce se regăsesc în conținutul raporturilor de drept material fiscal și privesc dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea T.V.A., dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite creanțe fiscale principale.

Chiar dispozițiile art. 86 lit. a) din același act normativ, indicate de recurenți în susținerea acestui motiv de recurs, asimilează decizia privind rambursarea T.V.A. cu decizia de impunere.

La fel, prevederile art. 107 pct.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a C. proc. fisc., aprobate prin H.G. nr. 1050/2004, menționate de recurenți, nu pot conduce la o concluzie diferită de cea dedusă din textele anterior menționate, cuprinse într-un act normativ cu forță superioară, întrucât doar definesc noțiunea de titlu de creanță și indică, cu titlu enumerativ, actele care pot fi considerate astfel.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat și argumentul confirmativ, expus de intimata - reclamantă în întâmpinare, în sensul că prin O.M.F.P. nr. 972/2006 se recunoaște identitatea de natură și regim juridic care există între decizia de impunere și decizia de rambursare, stabilindu-se că se completează același formular (cel prevăzut în anexa 1).

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.G.F.P.T. în numele M.F.P. – A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 247/ P.I. din 5 septembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2007.