ÎCCJ, Decizia nr. 103/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 906/P/2004 din 4 ianuarie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul

art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., față de judecătorii G.B.,

F.G. și P.S., pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 C. pen., reținându-se

că instanța s-a conformat regulilor procedurale în dosarul nr. 5111/2003, al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Plângerea formulată de petent împotriva soluției de

neîncepere a urmării penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția

nr. 1055/18/N/2005 din 15 februarie 2005.

Împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale,

confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul A.I. a formulat plângere,

în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., criticile privind nelegalitatea

rezoluțiilor atacate.

Prin sentința penală nr. 273 din 14 aprilie 2005,

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea, ca

nefondată, reținând că în mod judicios, corespunzător materialului probator

administrat în cauză, organul de urmărire penală a reținut că faptele reclamate

nu există, magistrații menționați îndeplinindu-și legal atribuțiile de

serviciu.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul A.I. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul a fost respins prin decizia nr. 184 din 4

iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 148/2005, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, completul de 9 judecători, reținându-se următoarele:

Sesizată cu plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., instanța de judecată nu este învestită cu atribuții de urmărire

penală, contrar principiului separației puterilor în stat, așa încât controlul

judecătoresc privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz,

a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale.

Or, petentul nu a formulat critici sub acest aspect,

unicul cenzurabil de către instanța de judecată sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., acesta tinzând a supune examinării, hotărârea judecătorească

pronunțată de completul de judecată format din judecătorii menționați, în

principal sub aspectul unor pretinse erori procedurale care ar fi influențat

soluția procesului penal.

Însă, o hotărâre judecătorească nu poate constitui,

în sine, temei de angajare a răspunderii penale a magistratului care a

pronunțat-o.

Astfel, în măsura în care în activitatea de judecată

s-ar produce erori, constând fie în raționamente jurisdicționale greșite, fie

în aplicarea greșită a legii, fie în nerespectarea normelor de desfășurare a

procesului, stabilite de legea procesuală, acestea sunt supuse controlului

judiciar provocat prin exercitarea căilor de atac.

Prin urmare, în măsura în care în activitatea de

judecată, prin exercitarea de către judecătorii cauzei, a atribuțiilor

prevăzute de lege, fără intenția de a păgubi, s-ar produce erori, de natura

celor menționate de petent, acestea nu constituie infracțiune.

Or, când fapta nu constituie infracțiune, nu există

răspundere penală.

Mai mult, în cauză pretinsele încălcări ale normelor

de procedură de către magistrații menționați, afirmate de petent, nu au fost

confirmate de materialul probator administrat.

Instanța de fond, sesizată cu plângerea formulată de petent,

în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., a examinat rezoluția atacată,

sub aceste aspecte și a constatat neconfirmarea susținerilor acestuia.

Astfel, petentul s-a adresat organului de urmărire,

invocând săvârșirea de către magistrații menționați, a infracțiunii prevăzută

de art. 249 C. pen., constând în aceea că în dosarul nr. 5111/2003 al secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la termenul din 11 martie 2004,

când au avut loc dezbaterile, completul de judecată, format din magistrații menționați,

i-a cerut acestuia, și alte înscrisuri probatorii, deși se aflau la dosar,

fiind atașate plângerii. Înscrisurile solicitate au fost expediate prin poștă

și prin fax, la data de 12 martie 2003. Instanța s-a pronunțat, la data de 18

martie 2004, în lipsa petentului și nu a comunicat dispozitivul sentinței.

Examinând lucrările din dosarul menționat, s-a

constatat că la termenul când au avut loc dezbaterile, petentul a fost prezent

și a pus concluzii pentru admiterea plângerii. S-a reținut că instanța nu era

obligată a cita petentul, pentru data de 18 martie 2004, la care s-a amânat

pronunțarea. În fine, s-a mai reținut că nu exista obligația legală a

comunicării dispozitivului, în raport cu împrejurarea că petentul a fost

prezent la dezbateri. Drept urmare, dispozițiile procedurale au fost respectate

de către instanța de judecată.

Ca atare, în raport cu corecta îndeplinire de către

magistrații menționați, a atribuțiilor prevăzute de lege, în mod legal

procurorul a dispus, prin rezoluție, neînceperea urmăririi penale.

Neconstatându-se altă situație de fapt, care să

justifice începerea urmăririi penale și, drept urmare, menținând rezoluția

atacată, prima instanță a pronunțat o soluție temeinică și legală, nesupusă

nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc.

pen.

O nouă plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen., formulată de petentul A.I. împotriva aceleiași rezoluții de

neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă de secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca inadmisibilă, prin sentința nr. 494 din 23

septembrie 2005.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

plângerea penală împotriva magistraților menționați a parcurs integral un ciclu

de judecată.

Ca atare, în cauză există autoritate de lucru judecat

și, în raport cu principiul

non bis in idem

, petentul nu mai are

deschisă calea unui nou demers juridic, având același obiect.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul A,I. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

La data de 20 februarie 2006, recurentul menționat a

depus un memoriu, cuprinzând motivele de recurs, criticile privind greșita

reținere a autorității de lucru judecat în cauză.

Recursul este tardiv declarat.

În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu

referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de

apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca titulari de

drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea

unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură

penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil

asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor procesuale.

Ilustrând acest formalism, între altele, vizând

concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale

neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele:

„când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen,

nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea

actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii

procesual-penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile

interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită,

cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea

imperativului disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor

termene peremptorii, vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a

cauzei penale, conform dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin textul menționat a fost

impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea

decăderii din exercițiul dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept

procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia.

Potrivit art. 278

1

alin. (10) C. proc.

pen., „hotărârea instanței pronunțată potrivit alin. (8) lit. a) și b) poate fi

atacată cu recurs ...”.

Cum prin textul menționat nu a fost stabilit un

termen special pentru exercitarea recursului, calea de atac menționată privind

sentința prin care s-a respins plângerea prevăzută de art. 278

1

C.

proc. pen., este supusă termenului general de 10 zile prevăzut de art. 385

3

,

cu distincțiile prevăzute de art. 363 - 365 din același cod.

În cauză, petentul A.I., prezent la termenul din 23

septembrie 2005, când a fost pronunțată sentința atacată, a declarat recurs la

data de 5 octombrie 2005, cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de art.

385

3

alin. (1), raportat la art. 363 alin. (3) C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul A.I.

împotriva sentinței nr. 494 din 23 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr.

1288/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

tardiv, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 494 din 23

septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1288/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.