ÎCCJ, Decizia nr. 103/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 906/P/2004 din 4 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., față de judecătorii G.B., F.G. și P.S., pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 C. pen., reținându-se că instanța s-a conformat regulilor procedurale în dosarul nr. 5111/2003, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Plângerea formulată de petent împotriva soluției de neîncepere a urmării penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 1055/18/N/2005 din 15 februarie 2005. Împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul A.I.

a formulat plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., criticile privind nelegalitatea rezoluțiilor atacate. Prin sentința penală nr. 273 din 14 aprilie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea, ca nefondată, reținând că în mod judicios, corespunzător materialului probator administrat în cauză, organul de urmărire penală a reținut că faptele reclamate nu există, magistrații menționați îndeplinindu-și legal atribuțiile de serviciu. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul A.I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Recursul a fost respins prin decizia nr. 184 din 4 iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 148/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, reținându-se următoarele: Sesizată cu plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc.

pen., instanța de judecată nu este învestită cu atribuții de urmărire penală, contrar principiului separației puterilor în stat, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale. Or, petentul nu a formulat critici sub acest aspect, unicul cenzurabil de către instanța de judecată sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., acesta tinzând a supune examinării, hotărârea judecătorească pronunțată de completul de judecată format din judecătorii menționați, în principal sub aspectul unor pretinse erori procedurale care ar fi influențat soluția procesului penal. Însă, o hotărâre judecătorească nu poate constitui, în sine, temei de angajare a răspunderii penale a magistratului care a pronunțat-o.

Astfel, în măsura în care în activitatea de judecată s-ar produce erori, constând fie în raționamente jurisdicționale greșite, fie în aplicarea greșită a legii, fie în nerespectarea normelor de desfășurare a procesului, stabilite de legea procesuală, acestea sunt supuse controlului judiciar provocat prin exercitarea căilor de atac. Prin urmare, în măsura în care în activitatea de judecată, prin exercitarea de către judecătorii cauzei, a atribuțiilor prevăzute de lege, fără intenția de a păgubi, s-ar produce erori, de natura celor menționate de petent, acestea nu constituie infracțiune. Or, când fapta nu constituie infracțiune, nu există răspundere penală. Mai mult, în cauză pretinsele încălcări ale normelor de procedură de către magistrații menționați, afirmate de petent, nu au fost confirmate de materialul probator administrat.

Instanța de fond, sesizată cu plângerea formulată de petent, în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., a examinat rezoluția atacată, sub aceste aspecte și a constatat neconfirmarea susținerilor acestuia. Astfel, petentul s-a adresat organului de urmărire, invocând săvârșirea de către magistrații menționați, a infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen., constând în aceea că în dosarul nr. 5111/2003 al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la termenul din 11 martie 2004, când au avut loc dezbaterile, completul de judecată, format din magistrații menționați, i-a cerut acestuia, și alte înscrisuri probatorii, deși se aflau la dosar, fiind atașate plângerii. Înscrisurile solicitate au fost expediate prin poștă și prin fax, la data de 12 martie 2003. Instanța s-a pronunțat, la data de 18 martie 2004, în lipsa petentului și nu a comunicat dispozitivul sentinței.

Examinând lucrările din dosarul menționat, s-a constatat că la termenul când au avut loc dezbaterile, petentul a fost prezent și a pus concluzii pentru admiterea plângerii. S-a reținut că instanța nu era obligată a cita petentul, pentru data de 18 martie 2004, la care s-a amânat pronunțarea. În fine, s-a mai reținut că nu exista obligația legală a comunicării dispozitivului, în raport cu împrejurarea că petentul a fost prezent la dezbateri. Drept urmare, dispozițiile procedurale au fost respectate de către instanța de judecată. Ca atare, în raport cu corecta îndeplinire de către magistrații menționați, a atribuțiilor prevăzute de lege, în mod legal procurorul a dispus, prin rezoluție, neînceperea urmăririi penale.

Neconstatându-se altă situație de fapt, care să justifice începerea urmăririi penale și, drept urmare, menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o soluție temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. O nouă plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen., formulată de petentul A.I. împotriva aceleiași rezoluții de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibilă, prin sentința nr. 494 din 23 septembrie 2005. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că plângerea penală împotriva magistraților menționați a parcurs integral un ciclu de judecată.

Ca atare, în cauză există autoritate de lucru judecat și, în raport cu principiul non bis in idem , petentul nu mai are deschisă calea unui nou demers juridic, având același obiect. Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul A,I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. La data de 20 februarie 2006, recurentul menționat a depus un memoriu, cuprinzând motivele de recurs, criticile privind greșita reținere a autorității de lucru judecat în cauză. Recursul este tardiv declarat. În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor procesuale. Ilustrând acest formalism, între altele, vizând concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului. Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia.

Potrivit art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., „hotărârea instanței pronunțată potrivit alin. (8) lit. a) și b) poate fi atacată cu recurs ...”. Cum prin textul menționat nu a fost stabilit un termen special pentru exercitarea recursului, calea de atac menționată privind sentința prin care s-a respins plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., este supusă termenului general de 10 zile prevăzut de art. 385 3 , cu distincțiile prevăzute de art. 363 - 365 din același cod. În cauză, petentul A.I., prezent la termenul din 23 septembrie 2005, când a fost pronunțată sentința atacată, a declarat recurs la data de 5 octombrie 2005, cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 385 3 alin. (1), raportat la art. 363 alin. (3) C. proc.

pen. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 494 din 23 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1288/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 494 din 23 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1288/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.