ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Prin decizia nr. 134 din 23 februarie 2009 Înalta Curte de

Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, a admis recursurile declarate

de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

și intimații N.T., C.N., C.G., D.S.P., D.E., D.P., M.G., S.C. și T.E. împotriva

sentinței nr. 1022 din 28 mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 7755/1/2007 pe care le-a extins și cu

privire la intimații T.I. și M.Ș.P..

A casat

sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Secția penală a Înaltei

Curte de Casație și Justiție numai cu privire la intimatul N.T.

A constatat că fată

de intimații C.N., C.G., D.S.P., D.E., D.P., M.G., S.C., T.E., T.I. și M.Ș.P.

nu s-a pronunțat o soluție de netrimitere în judecată.

A obligat

intimatul petent G.I. la plata sumelor de câte 1500 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către intimații S.C., D.E. și N.T.

Pe rolul Înaltei

Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a format dosarul nr. 2186/1/2009

având ca obiect plângerea formulată de petiționarul G.I. împotriva rezoluției

din 20 iunie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, dispusă în dosarul nr. 1415/P/2006.

Prin rezoluția mai

sus-menționată s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) și art.

10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunile de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.

și fals intelectual, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., față de N.T.

- judecător la Curtea de Apel Ploiești.

Pentru a se pronunța

această rezoluție s-au reținut următoarele :

În cursul anului

1999, petenții G.I. și G.C. s-au adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție cu patru plângeri penale împotriva magistraților care au

soluționat litigiul civil privind revendicarea imobilului situat în Sinaia, județul

Prahova respectiv C.S.I.T. și E.D. – judecători la Curtea de Apel Ploiești, G.C.

și infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen., art. 246 C. pen. și art. 248

1

C. pen.

Aceste plângeri au

fost înregistrate sub nr. 10163/2681/999, la Secția de urmărire penală și

criminalistică, fiind respinse prin referate cu motivarea că simpla nemulțumire

a petiționarilor în legătură cu soluția pronunțată și cu modul de apreciere a

probelor nu constituie indicii privind săvârșirea unor fapte penale de către

magistrați.

Este de menționat că

aspectele semnalate de petenți nu se refereau la abuzurile magistraților, ci la

soluții ale acestora de natură să-i nemulțumească, în contextul unei practici

neunitare la nivelul Curții de Apel Ploiești în ceea ce privește retrocedarea

imobilelor naționalizate.

La data de 13 martie

2003, petentul G.I. a dresat un memoriu Parchetului Național Anticorupție care

a fost remis Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în

care solicita, pe lângă cercetarea judecătorilor sus-amintiți si a judecătorul N.T.

de la Tribunalul Prahova care ar fi falsificat sentința civilă nr. 750/2002

(dosarul nr. 9410/2001).

Apreciind că memoriul

- înregistrat sub nr. 21281/3921/2003- constituie o revenire la plângerile

anterioare, prin referatul nr. 21281/3921/2003 din 16 septembrie 2003, întocmit

de procurorul A.M.S., acesta a fost conexat la lucrarea nr. 10163/2681/1999.

Sub semnătura

procurorului șef adjunct al Secției de urmărire penală și criminalistică, O.P.,

s-a comunicat petentului că instituția își menține punctul de vedere exprimat

în adresele anterioare.

Petenții G.I. și G.C.

au formulat plângere penală împotriva procurorului șef adjunct O.P.,

considerând că prin semnarea comunicării mai sus-menționate, acesta a comis

infracțiunile prevăzute de art. 215 C. pen., art. 291 C. pen. și art. 264 C.

pen.

Prin rezoluția emisă

la data de 28 iunie 2004 în dosarul nr. 383/P/2004, Secția de urmărire penală

și criminalistică a dispus, întemeiat pe dispozițiile art. 10 lit. b) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorul O.P., soluția fiind

comunicată petentului la data de 29 iunie 2004.

La data de 06 mai 2004

(deci înainte de a se dispune soluția în dosarul nr. 383/P/2004), petenții s-au

adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție cu o plângere împotriva actelor

procurorului.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 285 din 10 decembrie 2004,

pronunțată în dosarul nr. 2529/2004, a scos de pe rol cauza având ca obiect

plângerea formulată de petenți și a trimis-o Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție pentru a se pronunța printr-o rezoluția, conform

dispozițiilor art. 278 C. proc. pen.

Prin rezoluția nr. 10466/204/N/2005

din 04 iulie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus respingerea ca tardivă

și neîntemeiată a plângerii împotriva soluției adoptată de procuror în dosarul

nr. 383/P/2004, deși aceasta era îndreptată împotriva actelor procurorului,

respectiv ale celor înregistrate sub nr. 10163/2681/1999 din 30 martie 1999.

Urmare unei noi

plângeri formulate de petenți, prin rezoluția nr. 14106/3149/2006 din 16 iunie 2006,

conducerea secției de urmărire penală și criminalistică a apreciat că soluțiile

dispuse în lucrarea nr. 10163/2681/1999 sunt legale și temeinice, respingând

plângerea ca neîntemeiată.

La data de 7

noiembrie 2006, petentul G.I. s-a adresat din nou Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, fiind nemulțumit și de rezoluția nr.

14106/3149/2006 a conducerii Secției de urmărire penală și criminalistică, în

sensul că nu s-a pronunțat cu privire la plângerea penală adresată Parchetului

Național anticorupție la 13 martie 2003, ci cu privire la plângerile penale

formulate în cursul anului 1999.

În urma examinării

plângerii adresate Parchetului Național Anticorupție s-a constatat că

într-adevăr, petentul viza și alte fapte și alte persoane decât cele care au

format obiectul plângerilor

anterioare, fiind astfel în mod greșit

conexată la lucrarea nr. 10163/2681/1999.

Pentru acest

motiv, în temeiul dispozițiilor art. 278 C. proc. pen. și art. 220 C. proc.

pen., prin rezoluția nr. 13791/5949/2006 din 06 decembrie 2006, procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

plângerea formulată de G.I., dispunând infirmarea referatului nr. 21281/3921/2003

din 16 septembrie 2003 și înregistrarea plângerii împotriva judecătorului N.T.

în evidențele cauzelor penale, formându-se astfel dosarul nr. 1415/P/2006 al

Secției de urmărire penală și criminalistică.

Plângerea penală

înregistrată inițial la Parchetul Național Anticorupție sub nr. 337/VI

11/1/2003 din 13 martie 2003 reiterează aspectele referitoare la

SC C. SA reprezentând, totodată, o critică

vehementă la adresa tuturor persoanelor cu răspunderi în domeniu. De această

critică nu este ocolit nici judecătorul C.B. de la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, care a făcut parte dintr-un „comitet" ce a respins o cerere

formulată de petentul G.I.

Cu privire la N.T. -

judecător la Secția civilă a Tribunalului Prahova, petentul consideră că prin

pronunțarea sentinței civile nr. 750 din 06 decembrie 2002 acesta se face

„vinovat de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen. și fals intelectual, prevăzut de art. 289

C. pen., atât sub forma comisivă cât și omisivă", solicitând cercetarea

penală a magistratului.

Acestuia i se impută

că prin modul în care a condus ședințele de judecată a contribuit la

tergiversarea soluționării cauzei, deși, în continuarea acuzațiilor, petentul

precizează că „blocarea soluționării cererii s-a datorat și formulării cu

rea-credință de către SC C. SA a unei cereri reconvenționale". De

asemenea, se susține de către petent că „prin îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu și prin înșelăciune îmbrăcând forma tot a abuzului de

serviciu, la termenul din 29 noiembrie 2002, N.T. a respins probele propuse a

fi încuviințate, atât de noi cât și de C. SA, declarând că este lămurit în

privința cauzei și a rămas în pronunțare ..."

În fine, se apreciază

că sentința nr. 750 din 06 decembrie 2002 este „produsul falsului intelectual

săvârșit de N.T., pentru a favoriza pe acționarii majoritari din SC C. SA și

autorii privatizării frauduloase".

Examinând dosarul nr.

9410/2001 al Tribunalului Prahova, secția civilă, s-a constatat de către

procuror că acesta a avut ca obiect cererea formulată la 05 octombrie 2001 de G.I.

și G.C. prin care reclamanții au chemat în judecată, potrivit dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 pe „SC C. SA Sinaia, A.P.A.P.S. București, Societatea de

Investiții financiare „T." Brașov și Guvernul României, pentru a fi

obligată SC C. SA să le restituie imobilul situat în orașul Sinaia, județul

Prahova ..."

Prin sentința

civilă nr. 750 din 06 decembrie 2002, instanța de judecată a Tribunalului

Prahova, judecător T.N. - „a respins ca nefondată acțiunea principală de

restituire imobil, daune morale: formulate de reclamanții G.I. și G.C. și, pe

cale de consecință, a respins și cererea reconvențională formulată de SC C. SA..."

Ulterior, prin

decizia nr. 150 din 19 iunie 2003, pronunțată în dosarul nr. 2163/2003, Curtea

de Apel Ploiești a admis apelul declarat de G.I. și G.C. și, pe cale de

consecință, a anulat sentința nr. 750 din 06 decembrie 2002 a Tribunalului

Prahova, reținând cauza spre rejudecare.

Din conținutul

actelor premergătoare efectuate nu a rezultat indicii de comitere de către

magistratul reclamat, a unor fapte de natură penală.

Astfel, s-a constatat

de către procuror că petentul G.I. nu indicat vreo faptă penală concreta comisă

de judecătorul T.N., și nici vreun mijloc de probă în sensul dispozițiilor art.

222 C. proc. pen., afirmațiile din cuprinsul plângerii neavând vreun suport

probator, ele reprezentând expresia nemulțumirii de natură subiectivă a unei

persoane care nu a primit satisfacția dorită în fața autorităților judiciare.

Împotriva

acestei rezoluții petiționarul G.I. a formulat plângere la procurorul ierarhic

superior.

Procurorul șef

de secție prin rezoluția din 24 iulie 2007 dată în dosarul nr. 9139/3593/2007,

a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petiționar confirmând astfel

rezoluția dată în dosarul nr. 1415/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Nemulțumit și de

această rezoluție, petiționarul G.I. a formulat plângere la instanță în temeiul

art. 278

1

C. proc. pen.

Examinând plângerea

formulată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, Curtea constată că

aceasta este nefondată.

Potrivit art. 246 C.

pen., constituie infracțiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu,

cu știință nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin

aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

În ce privește

activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu

soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și

aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial

și ale celui procedural.

Eventualele erori

apărute în acest proces de interpretare și,

aplicare

a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor

de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării

căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de

altfel-și justificarea existenței lor.

În acest context,

nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de

soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele

recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de

jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului

(magistraților) care au soluționat cauza.

Instanțele

judecătorești ca și parchetele de pe lângă acestea sunt suverane în a aprecia

atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile,

dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluțiile

pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce

le revin potrivit legii magistraților și prin urmare nu pot conduce, prin ele

însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu.

Răspunderea penală a

magistraților poate fi pusă în discuție cu referire la infracțiunea analizată,

numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință,

adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmând sau

acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În speță petentul a

formulat plângere penală împotriva magistratului care a soluționat dosarul nr.

9410/2001 al Tribunalului Prahova, secția civilă, având ca obiect cererea

formulată la 05 octombrie 2001 de G.I. și G.C. prin care reclamanții au chemat

în judecată, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pe „SC C. SA

Sinaia", A.P.A.P.S. București, Societatea de Investiții financiare „T."

Brașov și Guvernul României, pentru a fi obligată SC C. SA să le restituie

imobilul situat în orașul Sinaia, județul Prahova.

Prin sentința civilă

nr. 750 din 6 decembrie 2002 instanța de judecată a Tribunalului Prahova -

judecător T.N. - a respins ca nefondată acțiunea principală de restituire

imobil, daune materiale și morale formulate de reclamanții G.I. și G.C. și pe

cale de consecință a respins și cererea reconventională formulată de SC C. SA.

Ulterior, prin decizia nr. 150 din 19 iunie 2003 pronunțată în dosarul

nr. 2163/2003, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de G.I. și G.C. și

pe cale de consecință a casat sentința nr. 750 din 6 decembrie 2002 a

Tribunalului Prahova, reținând cauza spre judecare.

Așa cum rezultă și

din conținutul actelor premergătoare efectuate afirmațiile petiționarului nu au

suport probator, ele fiind doar expresia subiectivă a unei persoane care nu a

primit satisfacția dorită în fața autorităților judiciare.

Se constată că

judecătorul N.T. a soluționat litigiul pronunțând sentința civilă nr. 750 din 6

decembrie 2002, pe baza probelor administrate în cauză și în condițiile

respectării dispozițiilor legale în materie.

De altfel, așa cum o

atestă decizia civilă nr. 150/19 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești în dosarul nr. 2163/2003, petenții au avut la îndemână și au uzat de

calea ordinară de atac a apelului, instanța de control judiciar anulând actul

procesual civil (sentința civilă nr. 750 din 6 decembrie 2002) criticat în

prezenta cauză penală. Altfel spus, eventualele greșeli de judecată au fost

remediate în cursul procesului civil.

În mod corect s-a

reținut atât de procurorul care a instrumentat plângerea cât și de către

procurorul ierarhic superior acestuia că soluția pronunțată nu se circumscrie

nici infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută

de art. 246 alin. (1) C. pen. și nici infracțiunii de fals intelectual

prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., astfel încât plângerea de față este

nefondată și urmează a fi respinsă conform art. 278

1

alin. (8) lit.

a) C. proc. pen., cu obligarea petiționarului la plata cheltuielilor judiciare

către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU  ACESTE  MOTIVE

ÎN  NUMELE  LEGII

H O

T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petiționarul G.I. împotriva rezoluției din 20

iunie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

d

e

Urmărire Penală și Criminalistică, dispusă în dosarul nr. 415/P/2006.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționarul

la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Respinge cererea de

acordare a cheltuielilor judiciare formulată de intimatul N.T. prin apărător.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai 2009.