ÎCCJ, Decizia nr. 153/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 364/P/2005 din 13 aprilie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmării penale împotriva

judecătorilor G.A., G.V., V.L. și G.L., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art.

246 C. pen., la sesizarea petentului D.M.G.

Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat

plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 420 din 18 iulie 2005, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca inadmisibilă,

reținând că petentul nu a urmat procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul D.M.G.

a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de

atac. Ulterior, petentul a depus motivele recursului declarat în cauză,

criticile privind nesesizarea din oficiu cu privire la infracțiunile reclamate.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de procuror, persoana

vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt

vătămate, pot face plângere, în termen de 20 zile de la data comunicării de

către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă

instanță”.

Această normă legală, vizând controlul judecătoresc

al soluției de netrimitere în judecată dispusă de organul de urmărire penală,

are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituția

României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană se poate adresa justiției,

pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”,

corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, prin

care s-a stabilit că „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și

Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”,

precum

și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că „orice persoană, ale cărei

drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție, au fost încălcate, are

dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când

încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea

atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului menționat rezultă, însă, cu

evidență, că este supusă controlului judecătoresc, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca

urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale

reglementate în favoarea părții interesate, prin art. 275 - 278 din același cod

și excede controlului judecătoresc, potrivit procedurii reglementate de textul

menționat, orice alt act procesual sau procedural al organului de urmărire

penală, inclusiv rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale, cenzurabilă

în cadrul Ministerului Public, în condițiile procedurii menționate.

Ca atare, are aptitudinea declanșării controlului

judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul procesual prevăzut de art.

278

1

C. proc. pen., formulată de persoana care își justifică

calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea procedurii prevăzute de art.

278 C. proc. pen., constituie un fine de neprimire a plângerii de către

instanța competentă să judece în fond cauza.

Este exclusă orice altă interpretare a textului legal

menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea

procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea procesual-penală,

sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor duce la nulitatea oricărui act

procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.

Aceeași concluzie este impusă și de aplicarea

întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1) din Constituția

României.

Ca atare, revine părții interesate, obligația de a

exercita în condițiile legii, drepturile procesuale stabilite în Codul de

procedură penală.

Or, petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva rezoluției primare de

neîncepere a urmăririi penale, fără a urma procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze, în cadrul Ministerului

Public, verificarea de către procurorul ierarhic superior a acesteia.

Așa fiind, în mod legal instanța sesizată a respins

plângerea, ca inadmisibilă, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici

unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

petentul D.M.G. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.M.G.

împotriva sentinței nr. 420 din 18 iulie 2005, pronunțată de secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2636/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.