ÎCCJ, Decizia nr. 155/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 156/P/2004

din 22 aprilie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi

penale față de A.V., S.D., M.A., F.D., B.G., T.N. și J.M., sub aspectul

infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 264 C. pen., respectiv față de H.I.,

sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții,

petentul a formulat plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 288 din 15

decembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins

plângerea, ca inadmisibilă, reținând că petentul nu a urmat procedura prevăzută

de art. 275-278 C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul B.I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278,

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței, date de

procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane, ale căror interese

legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data

comunicării de către procuror, a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278,

la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță”.

Această normă legală, vizând

controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată dispusă de

organul de urmărire penală, are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 alin.

(1) din Constituția României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană se

poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a

intereselor sale legitime”, corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din

legea fundamentală, prin care s-a stabilit că „justiția se realizează prin

Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești

stabilite de lege”,

precum și Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că „orice

persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție, au

fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale,

chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în

exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului

menționat rezultă, însă, cu evidență, că este supusă controlului judecătoresc,

în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv dispoziția de

neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii

formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții

interesate prin art. 275-278 din același cod și excede controlului judecătoresc,

potrivit procedurii reglementate de textul menționat, orice alt act procesual

sau procedural al organului de urmărire penală, inclusiv rezoluția primară de

neîncepere a urmăririi penale, cenzurabilă în cadrul Ministerului Public, în

condițiile procedurii menționate.

Ca atare, are aptitudinea

declanșării controlului judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul

procesual prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen., formulată de persoana

care își justifică calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea

procedurii prevăzute de art. 278 C. proc. pen., constituie un fine de neprimire

a plângerii de către instanța competentă să judece în fond cauza.

Este exclusă orice altă

interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele

legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea au fost

prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât

încălcarea acestora duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre

judecătorească care le-ar nesocoti.

Aceeași concluzie este

impusă și de aplicarea întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1)

din Constituția României.

Ca atare, revine părții

interesate, obligația de a exercita în condițiile legii, drepturile procesuale

stabilite în Codul de procedură penală.

Or, petentul a sesizat secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, fără a urma procedura prevăzută de

art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze,

în cadrul Ministerului Public, verificarea de către procurorul ierarhic

superior, a dispoziției primare de neîncepere a urmăririi penale.

Așa fiind, în mod legal

instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, așa încât hotărârea

atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, petentul B.I. va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul B.I. împotriva sentinței nr. 288 din 15 decembrie

2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 4102/2004.

Obligă pe recurentul

menționat să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2005.