ÎCCJ, Decizia nr. 283/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 321 din 19 mai 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva intimatei B.G. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că plângerea formulată de petentul A.I. nu privește unul din actele procesuale prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen. Astfel, petentul a formulat plângere împotriva intimatei B.G., susținând că aceasta se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, constând în aceea că, în calitate de procuror de ședință, abdicând de la obligația de a constata încălcările de lege în dosarul nr. 4366/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a solicitat în mod greșit respingerea plângerii, ca tardivă.

Anexat acestei plângeri, petentul a depus înscrisul denumit „contestație”, din care rezultă că s-a adresat Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la soluția ce i-a fost comunicată, cu nr. 22466/3055/2004, la plângerea sa inițială împotriva procurorului menționat și trei judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Așa cum rezultă din adresa nr. 1055/18/N/6.05.2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația petentului nu a fost considerată de natură penală, astfel că nu s-a adoptat nici una din soluțiile determinate prin art. 278 1 C. proc. pen. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul A.I. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen. Petentul a precizat că va motiva recursul, după redactarea și comunicarea sentinței atacate. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare, constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal. Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penale Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiții determinate. Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale. Or, în cauză organul de urmărire penală nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat printr-o plângere, de către petentul A.I., privind o hotărâre judecătorească. Prin referatul nr. 22466/3055/2004 din 18 ianuarie 2005, secția de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că sentința nr. 238/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, vizată prin plângerea adresată parchetului, este susceptibilă de recurs. Drept urmare, sesizarea a fost respinsă, în raport cu situația expusă, situație comunicată petentului. Împotriva acestei comunicări, petentul a formulat contestație. Ca atare, recursul se constată a fi nefondat, plângerea formulată de petent privind, într-adevăr, un referat, și nu unul din actele procesuale prevăzute de art. 278 1 C. proc.

pen. În fine, din economia dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., rezultă cu evidență că este supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv dispoziția de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate, corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții vătămate, prin art. 275-278 din același cod. Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.

Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a altera voința reală a acestuia. Or, în cauză petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278 1 C. proc. pen. Așa fiind, în mod corect instanța sesizată a respins plângerea, ca nefondată, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 321 din 19 mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1433/2005. Obligă petentul A.I. să plătească statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2005.