ÎCCJ, Decizia nr. 321/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 677/P/2004 din 27

octombrie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în

temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus

neînceperea urmăririi penale față de T.C., Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Galați, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art.

215 și 246 C. pen.

S-a reținut că petentul B.N.D. s-a

adresat Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, solicitând începerea urmăririi penale și trimiterea în judecată a

Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, pentru

săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și

înșelăciune, prevăzute de art. 246 și 215 C. pen.

Petentul a susținut că la data de 10

mai 2004 a primit comunicarea nr. 533/II/2/2004 din 28 aprilie 2004 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, prin care i s-a indicat de către

Procurorul general T.C., că împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale se poate adresa cu plângere, Curții de Apel Galați, instanță competentă

a judeca în fond cauza.

Petentul s-a adresat instanței

precizate.

La cel de al doilea termen de

judecată, Curtea de Apel Galați a declinat în favoarea Tribunalului Brăila,

competența soluționării în fond a plângerii formulate împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior.

Plângerea împotriva soluției de

netrimitere în judecată a fost respinsă, ca nefondată, de către această din

urmă instanță.

Petentul a susținut că Procurorul

general T.C. l-a îndrumat greșit, pentru a tergiversa soluționarea pe cale

judecătorească a plângerii formulate împotriva rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale.

Din analiza actelor premergătoare

efectuate în cauză, a rezultat că petentul a formulat plângere împotriva a doi

polițiști, pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor și tortură, prevăzute de art. 246 și 267

1

C. pen.

Faptele au fost comise la 20 iunie

și 30 iunie 2003 și au constat în emiterea unor citații incomplete, prin care

petentul a fost chemat în vederea audierii într-un dosar penal înființat urmare

a unei plângeri formulate chiar de el.

Prin rezoluția nr. 1/P/2004 din 16

martie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, sesizat prin

declinarea competenței de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, a

dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10

lit. a) C. proc. pen., față de fostul comisar șef S.Ș. și agentul de poliție

V.F.

Plângerea formulată de petent

împotriva acestei rezoluții a fost respinsă prin rezoluția nr. 533/II/2/2004, a

Procurorului general T.C.

Soluția menționată și calea de atac

au fost comunicate petentului.

Îndrumarea greșită, cu privire la

instanța competentă a soluționa în fond plângerea, nu are caracter penal,

eroarea fiind generată de succesiunea în timp a actelor normative.

Plângerea formulată de petent

împotriva acestei rezoluții a fost respinsă, ca nefondată, de către procurorul

ierarhic superior, prin rezoluția nr. 32369/2540/2004 din 10 decembrie 2004.

Împotriva acestei din urmă

rezoluții, petentul a formulat plângere.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin decizia nr. 259 din 4 aprilie 2005, a respins plângerea, ca

nefondată, reținând că în mod judicios, corespunzător probatoriului

administrat, s-a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunilor sesizate de petent.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul a declarat recurs, fără a indica nici unul din cazurile de casare

prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. Acesta a precizat că motivele

recursului vor fi formulate ulterior, printr-un memoriu separat.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

B.N.D. a sesizat organul de urmărire

penală, cu privire la T.C., solicitând efectuarea de cercetări față de acesta,

sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 215 C. pen., constând în

aceea că intimatul menționat, în calitatea sa de Procuror general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, a comunicat greșit petentului,

instanța căreia i se poate adresa cu plângerea formulată împotriva unei

rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic

superior.

Din examinarea dispozițiilor art.

215 și 246 C. pen., rezultă, sub aspectul laturii subiective, că ambele

infracțiuni, având obiect juridic diferit, au comun faptul că se săvârșesc cu

intenție.

Infracțiunea de înșelăciune, în

raport cu situația expusă de B.N.D., nu poate fi reținută, întrucât aceasta are

ca obiect juridic relațiile sociale privitoare la patrimoniu, or petentul nu

invocă inducerea sa în eroare, cu intenție, în vederea pricinuirii unei pagube

patrimoniale.

Cu referire la infracțiunea

prevăzută de art. 246 C. pen., urmează a se reține sub un prim aspect că, sub

aspectul laturii obiective, aceasta privește un act pe care făptuitorul era

ținut a-l îndeplini în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Or, din dispozițiile art. 278 alin. (4) C. proc.

pen., cu referire la art. 277 din același cod, atribuția de serviciu a

procurorului este circumscrisă limitativ la obligația de a comunica „de îndată

persoanei care a făcut plângerea, modul în care a fost rezolvată”.

Prin urmare, procurorul nu este

ținut, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu

,

să comunice

petentului, cu referire la art. 278

1

C. proc. pen., calea de atac

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în cadrul

procedurii reglementate de art. 275-278 și nici instanța, cu referire la art.

25-38 din același cod, competentă a soluționa plângerea împotriva soluției de

netrimitere în judecată.

Pe de altă parte, făcând abstracție

de neîntrunirea laturii obiective sub aspectul conținutului constitutiv al

infracțiunii de abuz în serviciu contra persoanelor, urmează a se observa că

trebuia să se facă dovada intenției, a prevederii că indicarea unei anume

instanțe este de natură a aduce atingere intereselor legale ale petentului.

Or, căile de atac și competența

instanțelor de judecată sunt stabilite riguros, prin norme imperative.

Prin urmare, fiind stabilite de

legiuitor, este lipsită de relevanță juridică sub cele două aspecte, date de la

lege, comunicarea corectă, comunicarea greșită sau necomunicarea căilor de

atac, precum și a instanței competente, întrucât un asemenea act nu are

aptitudinea de a adăuga la lege.

Cu alte cuvinte, o astfel de

comunicare nu poate stabili alte căi de atac și condiții de exercitare, decât

cele prevăzute de legea procesual-penală și nu poate atrage judecarea cauzei de

către o altă instanță, decât cea competentă potrivit legii.

Ca atare, chiar și în condițiile

existenței unei astfel de obligații în cadrul atribuțiilor de serviciu ale

procurorului, ipoteză ce nu este susținută de nici un text legal, comunicarea

pretins eronată invocată de petent nu ar fi de natură a produce efecte, cu

referire la interesele legitime ale acestuia din urmă, din motivele arătate.

Prin urmare, intenția afirmată de

petent nu poate fi dovedită în cauză, întrucât, în raport cu dispozițiile

imperative ale legii procesual-penale, interesele legitime nu ar putea fi

lezate prin fapta altuia, ci exclusiv prin fapta proprie a petentului, constând

în formularea de cereri și exercitarea de căi de atac în condiții neprevăzute

de lege.

În raport cu situația expusă, se

constată că în mod corect s-a dispus neînceperea urmării penale, pentru cazul

prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Cum petentul nu a probat existența

altei stări de fapt și nici nerespectarea normelor legale privind urmărirea

penală, în mod judicios prima instanță a respins plângerea formulată în temeiul

art. 278

1

C. proc. pen., ca nefondată, așa încât hotărârea atacată

nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

din

același cod.

Nici în această etapă procesuală nu

au apărut elemente noi, care să justifice admiterea recursului.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.N.D. împotriva

sentinței nr. 259 din 4 aprilie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul B.N.D. împotriva sentinței nr. 259 din

4 aprilie 2005, pronunțată în dosarul nr. 186/2005, al secției penale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Obligă recurentul

menționat să plătească statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei ROL) cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.