ÎCCJ, Decizia nr. 321/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 677/P/2004 din 27 octombrie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de T.C., Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 215 și 246 C. pen. S-a reținut că petentul B.N.D. s-a adresat Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând începerea urmăririi penale și trimiterea în judecată a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și înșelăciune, prevăzute de art. 246 și 215 C. pen.

Petentul a susținut că la data de 10 mai 2004 a primit comunicarea nr. 533/II/2/2004 din 28 aprilie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, prin care i s-a indicat de către Procurorul general T.C., că împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale se poate adresa cu plângere, Curții de Apel Galați, instanță competentă a judeca în fond cauza. Petentul s-a adresat instanței precizate. La cel de al doilea termen de judecată, Curtea de Apel Galați a declinat în favoarea Tribunalului Brăila, competența soluționării în fond a plângerii formulate împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior. Plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecată a fost respinsă, ca nefondată, de către această din urmă instanță.

Petentul a susținut că Procurorul general T.C. l-a îndrumat greșit, pentru a tergiversa soluționarea pe cale judecătorească a plângerii formulate împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. Din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că petentul a formulat plângere împotriva a doi polițiști, pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și tortură, prevăzute de art. 246 și 267 1 C. pen. Faptele au fost comise la 20 iunie și 30 iunie 2003 și au constat în emiterea unor citații incomplete, prin care petentul a fost chemat în vederea audierii într-un dosar penal înființat urmare a unei plângeri formulate chiar de el. Prin rezoluția nr. 1/P/2004 din 16 martie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, sesizat prin declinarea competenței de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc.

pen., față de fostul comisar șef S.Ș. și agentul de poliție V.F. Plângerea formulată de petent împotriva acestei rezoluții a fost respinsă prin rezoluția nr. 533/II/2/2004, a Procurorului general T.C. Soluția menționată și calea de atac au fost comunicate petentului. Îndrumarea greșită, cu privire la instanța competentă a soluționa în fond plângerea, nu are caracter penal, eroarea fiind generată de succesiunea în timp a actelor normative. Plângerea formulată de petent împotriva acestei rezoluții a fost respinsă, ca nefondată, de către procurorul ierarhic superior, prin rezoluția nr. 32369/2540/2004 din 10 decembrie 2004. Împotriva acestei din urmă rezoluții, petentul a formulat plângere.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 259 din 4 aprilie 2005, a respins plângerea, ca nefondată, reținând că în mod judicios, corespunzător probatoriului administrat, s-a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor sesizate de petent. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, fără a indica nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Acesta a precizat că motivele recursului vor fi formulate ulterior, printr-un memoriu separat. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: B.N.D.

a sesizat organul de urmărire penală, cu privire la T.C., solicitând efectuarea de cercetări față de acesta, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 215 C. pen., constând în aceea că intimatul menționat, în calitatea sa de Procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, a comunicat greșit petentului, instanța căreia i se poate adresa cu plângerea formulată împotriva unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior. Din examinarea dispozițiilor art. 215 și 246 C. pen., rezultă, sub aspectul laturii subiective, că ambele infracțiuni, având obiect juridic diferit, au comun faptul că se săvârșesc cu intenție. Infracțiunea de înșelăciune, în raport cu situația expusă de B.N.D., nu poate fi reținută, întrucât aceasta are ca obiect juridic relațiile sociale privitoare la patrimoniu, or petentul nu invocă inducerea sa în eroare, cu intenție, în vederea pricinuirii unei pagube patrimoniale.

Cu referire la infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., urmează a se reține sub un prim aspect că, sub aspectul laturii obiective, aceasta privește un act pe care făptuitorul era ținut a-l îndeplini în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Or, din dispozițiile art. 278 alin. (4) C. proc. pen., cu referire la art. 277 din același cod, atribuția de serviciu a procurorului este circumscrisă limitativ la obligația de a comunica „de îndată persoanei care a făcut plângerea, modul în care a fost rezolvată”. Prin urmare, procurorul nu este ținut, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu , să comunice petentului, cu referire la art. 278 1 C. proc. pen., calea de atac împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în cadrul procedurii reglementate de art. 275-278 și nici instanța, cu referire la art. 25-38 din același cod, competentă a soluționa plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecată.

Pe de altă parte, făcând abstracție de neîntrunirea laturii obiective sub aspectul conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu contra persoanelor, urmează a se observa că trebuia să se facă dovada intenției, a prevederii că indicarea unei anume instanțe este de natură a aduce atingere intereselor legale ale petentului. Or, căile de atac și competența instanțelor de judecată sunt stabilite riguros, prin norme imperative. Prin urmare, fiind stabilite de legiuitor, este lipsită de relevanță juridică sub cele două aspecte, date de la lege, comunicarea corectă, comunicarea greșită sau necomunicarea căilor de atac, precum și a instanței competente, întrucât un asemenea act nu are aptitudinea de a adăuga la lege.

Cu alte cuvinte, o astfel de comunicare nu poate stabili alte căi de atac și condiții de exercitare, decât cele prevăzute de legea procesual-penală și nu poate atrage judecarea cauzei de către o altă instanță, decât cea competentă potrivit legii. Ca atare, chiar și în condițiile existenței unei astfel de obligații în cadrul atribuțiilor de serviciu ale procurorului, ipoteză ce nu este susținută de nici un text legal, comunicarea pretins eronată invocată de petent nu ar fi de natură a produce efecte, cu referire la interesele legitime ale acestuia din urmă, din motivele arătate. Prin urmare, intenția afirmată de petent nu poate fi dovedită în cauză, întrucât, în raport cu dispozițiile imperative ale legii procesual-penale, interesele legitime nu ar putea fi lezate prin fapta altuia, ci exclusiv prin fapta proprie a petentului, constând în formularea de cereri și exercitarea de căi de atac în condiții neprevăzute de lege.

În raport cu situația expusă, se constată că în mod corect s-a dispus neînceperea urmării penale, pentru cazul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen. Cum petentul nu a probat existența altei stări de fapt și nici nerespectarea normelor legale privind urmărirea penală, în mod judicios prima instanță a respins plângerea formulată în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., ca nefondată, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 din același cod. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, care să justifice admiterea recursului. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.N.D.

împotriva sentinței nr. 259 din 4 aprilie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.N.D. împotriva sentinței nr. 259 din 4 aprilie 2005, pronunțată în dosarul nr. 186/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei ROL) cu titlu de cheltuieli de judecată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.