ÎCCJ, Decizia nr. 219/2005

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 38 din 14 februarie 2005, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 238 din 21 octombrie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4366/2004. S-a reținut că prin plângerea formulată, petentul menționat a vizat în fapt retractarea deciziei penale pronunțată în soluționarea apelului declarat într-o altă cauză penală. Or, plângerea întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen., privind controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, are exclusiv aptitudinea examinării rezoluției atacate, sub raportul legalității și temeiniciei acesteia, în raport cu actele premergătoare sau de urmărire penală efectuate în cauză.

Ca atare, în mod judicios, prima instanță a reținut că acest control nu privește legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești pronunțate într-o altă cauză penală, cu prilejul judecării căreia, în acea etapă procesuală, ar fi fost săvârșite infracțiunile reclamate. În consecință, respingând plângerea, instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Împotriva acestei din urmă decizii, petentul a formulat contestație în anulare, susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 47 alin. (2), art. 62, art. 304 și art. 306 C. proc. pen., precum și ale art. 5 din Legea nr. 303/2004. Contestatorul a susținut că, prin abuz, acestuia i-a fost încălcat dreptul la revizuirea unei hotărâri penale, recunoscut de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 63 din 5 mai 2003, pronunțată de Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 15/2003.

Contestația în anulare urmează a fi respinsă, ca tardiv introdusă, pentru următoarele considerente: Petentul A.I. a formulat contestația în anulare, la data de 12 mai 2005, împotriva unei decizii pronunțate de Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 14 februarie 2005, cu depășirea termenului prevăzut de legea procesual-penală. Astfel, potrivit art. 388 alin. (1) C. proc. pen., „contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c), poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părți, în termen de 30 zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere”.

Or, activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării drepturilor procesuale. Ilustrând acest formalism, între altele, prin art. 185 C. proc. pen., vizând concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale neconforme, legiuitorul a stabilit următoarele: „ când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”. Exercitarea în termen a contestației în anulare constituie prima condiție de admisibilitate, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ, prevăzută în art. 391 alin. (2) C. proc.

pen., prin care sub denumirea marginală „admiterea în principiu”, legiuitorul a prevăzut următoarele: „instanța, constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația, este din cele prevăzute în art. 386 și că în spijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite, în principiu, contestația și dispune citarea părților interesate”. Din dispozițiile legale menționate rezultă, însă și că, deși termenul de declarare a contestației în anulare este prevăzut prin normă imperativă, sancțiunea decăderii din exercițiul acestui drept nu intervine automat, ci trebuie constatată de instanță. În regulă generală, această constatare privește examinarea și stabilirea întrunirii cerințelor decăderii, reieșite din art. 185 C. proc.

pen., privitoare la existența unui termen imperativ care să impună exercitarea dreptului înlăuntrul acestuia, neexercitarea dreptului în limitele termenului prevăzut de lege și inexistența unei derogări de la sancțiunea decăderii. Or, în cauză aceste cerințe se constată a fi îndeplinite, în sensul că prin art. 388 C. proc. pen., a fost stabilit termenul de exercitare a contestației în anulare și momentul de la care acesta începe să curgă, iar din actele dosarului rezultă că sesizarea instanței, cu această cale de atac, a avut loc cu depășirea termenului prevăzut de legea procesual-penală. Totodată, cu referire la hotărârea atacată pe calea contestației în anulare nu se constată existența unei derogări de la sancțiunea decăderii și nici nu se invocă caracterul neimputabil părții decăzute din termen, în sensul că petentul nu a supus examinării, împrejurări în raport cu care instanța să constate că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.

Ca atare, excepția de tardivitate a introducerii contestației în anulare se constată a fi întemeiată. Drept urmare, constatându-se neîndeplinită prima condiție, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru admiterea în principiu a contestației în anulare, instanța nu mai are a cerceta îndeplinirea celorlalte condiții, stabilite prin art. 391 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge, ca tardivă, contestația în anulare formulată de petentul A.I. care, potrivit dispozitivului, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardivă, contestația în anulare formulată de petentul A.I. împotriva deciziei nr. 38 din 14 februarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 292/2004. Obligă contestatorul, la plata sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2005.