ÎCCJ, Decizia nr. 219/2005

Asupra contestației în

anulare de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 38 din 14

februarie 2005, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva

sentinței nr. 238 din 21 octombrie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4366/2004.

S-a reținut că prin

plângerea formulată, petentul menționat a vizat în fapt retractarea deciziei

penale pronunțată în soluționarea apelului declarat într-o altă cauză penală.

Or, plângerea întemeiată pe

art. 278

1

C. proc. pen., privind controlul judecătoresc al soluției

de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, are

exclusiv aptitudinea examinării rezoluției atacate, sub raportul legalității și

temeiniciei acesteia, în raport cu actele premergătoare sau de urmărire penală

efectuate în cauză.

Ca atare, în mod judicios,

prima instanță a reținut că acest control nu privește legalitatea și temeinicia

hotărârii judecătorești pronunțate într-o altă cauză penală, cu prilejul judecării

căreia, în acea etapă procesuală, ar fi fost săvârșite infracțiunile reclamate.

În consecință, respingând

plângerea, instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Împotriva acestei din urmă

decizii, petentul a formulat contestație în anulare, susținând că au fost

încălcate dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 47

alin. (2), art. 62, art. 304 și art. 306 C. proc. pen., precum și ale art. 5

din Legea nr. 303/2004.

Contestatorul a susținut că,

prin abuz, acestuia i-a fost încălcat dreptul la revizuirea unei hotărâri

penale, recunoscut de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea nr.

63 din 5 mai 2003, pronunțată de Completul de 9 judecători, în dosarul nr.

15/2003.

Contestația în anulare

urmează a fi respinsă, ca tardiv introdusă, pentru următoarele considerente:

Petentul A.I. a formulat

contestația în anulare, la data de 12 mai 2005, împotriva unei decizii

pronunțate de Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, la data de 14 februarie 2005, cu depășirea termenului prevăzut de

legea procesual-penală.

Astfel, potrivit art. 388

alin. (1) C. proc. pen., „contestația în anulare pentru motivele arătate în

art. 386 lit. a) - c), poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se

face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de

către celelalte părți, în termen de 30 zile de la data pronunțării hotărârii a

cărei anulare se cere”.

Or, activitatea de judecată,

finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată

prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter

formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării drepturilor

procesuale.

Ilustrând acest formalism,

între altele, prin art. 185 C. proc. pen., vizând concomitent dinamizarea

procesului penal și sancționarea conduitei procesuale neconforme, legiuitorul a

stabilit următoarele:

„

când pentru exercitarea unui drept procesual,

legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din

exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Exercitarea în termen a

contestației în anulare constituie prima condiție de admisibilitate, dintre

cele ce se cer a fi întrunite cumulativ, prevăzută în art. 391 alin. (2) C.

proc. pen., prin care sub denumirea marginală „admiterea în principiu”,

legiuitorul

a prevăzut următoarele: „instanța, constatând că cererea de contestație este

făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină

contestația, este din cele prevăzute în art. 386 și că în spijinul contestației

se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite, în principiu,

contestația și dispune citarea părților interesate”.

Din dispozițiile legale

menționate rezultă, însă și că, deși termenul de declarare a contestației în

anulare este prevăzut prin normă imperativă, sancțiunea decăderii din

exercițiul acestui drept nu intervine automat, ci trebuie constatată de

instanță.

În regulă generală, această

constatare privește examinarea și stabilirea întrunirii cerințelor decăderii,

reieșite din art. 185 C. proc. pen., privitoare la existența unui termen

imperativ care să impună exercitarea dreptului înlăuntrul acestuia,

neexercitarea dreptului în limitele termenului prevăzut de lege și inexistența

unei derogări de la sancțiunea decăderii.

Or, în cauză aceste cerințe

se constată a fi îndeplinite, în sensul că prin art. 388 C. proc. pen., a fost

stabilit termenul de exercitare a contestației în anulare și momentul de la

care acesta începe să curgă, iar din actele dosarului rezultă că sesizarea

instanței, cu această cale de atac, a avut loc cu depășirea termenului prevăzut

de legea procesual-penală. Totodată, cu referire la hotărârea atacată pe calea

contestației în anulare nu se constată existența unei derogări de la sancțiunea

decăderii și nici nu se invocă caracterul neimputabil părții decăzute din

termen, în sensul că petentul nu a supus examinării, împrejurări în raport cu

care instanța să constate că întârzierea a fost determinată de o cauză

temeinică de împiedicare.

Ca atare, excepția de

tardivitate a introducerii contestației în anulare se constată a fi întemeiată.

Drept urmare, constatându-se

neîndeplinită prima condiție, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ,

pentru admiterea în principiu a contestației în anulare, instanța nu mai are a

cerceta îndeplinirea celorlalte condiții, stabilite prin art. 391 C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va

respinge, ca tardivă, contestația în anulare formulată de petentul A.I. care,

potrivit dispozitivului, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardivă,

contestația în anulare formulată de petentul A.I. împotriva deciziei nr. 38 din

14 februarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul

de 9 judecători, în dosarul nr. 292/2004.

Obligă contestatorul, la

plata sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli

judiciare.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 septembrie 2005.