ÎCCJ, Decizia nr. 93/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 258 din 18 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea formulată de petentul B.T. împotriva referatului emis la data de 21 mai 2004, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în dosarul nr. 58121/02/755/2004. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că petentul a ales calea formulării unei plângeri împotriva unui referat prin care i s-a comunicat acestuia că nu sunt motive pentru declararea unui recurs în anulare într-o cauză civilă ce îl privește, soluționată prin hotărâre irevocabilă.

Or, referatul menționat nu face din categoria actelor procesuale determinate prin art. 278 1 C. proc. pen. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, întemeiat pe art. 385 9 pct. 17 1 și 18 C. proc. pen. S-a susținut că sentința atacată este nelegală, în sensul că îngrădind accesul la justiție, este contrară Deciziei nr. 486/1997, a Curții Constituționale. În fine, recurentul a invocat neconstituționalitatea art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., în raport cu art. 21 din Constituția României. Examinând cauza, în raport cu excepția invocată și criticile formulate, se constată următoarele: În cauză, petentul a sesizat instanța de judecată, cu plângere împotriva unui referat prin care procurorul general a comunicat acestuia, că nu sunt motive pentru declararea unui recurs în anulare.

Memoriul adresat procurorului general viza retractarea hotărârilor pronunțate într-o cauză civilă ce îl privea pe petent, soluționată irevocabil. Acest referat nu privește, însă, unul din actele procesuale prevăzute de art. 278 1 C. proc. civ. Așadar, cum plângerea prevăzută de textul menționat constituie temei numai pentru exercitarea controlului judecătoresc al dispoziției de netrimitere în judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții interesate prin art. 277 - 278 C. proc. pen., iar referatul împotriva căruia a formulat plângere, petentul, nu face parte dintre actele procesuale prevăzute de art. 278 1 din același cod, respingând plângerea, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 . Pe de altă parte, petentul nu poate invoca, în raport cu dispozițiile art. 330 C. proc.

civ., anterior abrogării acestora prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003, existența unui drept pentru care solicită protecția judiciară, ci a unei vocații. Or, sub un prim aspect, persoana care pretinzându-se titular al unui drept subiectiv, apelează la protecția judiciară, trebuie să facă, în primul rând, dovada existenței efective, reale a prerogativei ce derivă din normele juridice aplicabile acestuia, ca subiect de drept determinat. În acest sens, este de reținut că, prin hotărârea din 27 iunie 2000, în cazul F. versus Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că, pentru ca art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale să își găsească aplicabilitatea „trebuie să existe un litigiu în legătură cu un drept despre care se poate afirma, chiar din motive discutabile, că este recunoscut în dreptul intern.

Litigiul trebuie să fie autentic și serios. El trebuie să se refere nu numai la existența reală a dreptului, dar și la scopul și modul de exercitare al acestuia. În plus, rezultatul procedurilor trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul civil în cauză”. Așadar, cu referire și la dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 31/1954 și art. 723 C. proc. civ., petentul își exprimă o simplă nemulțumire personală, nesusținută de un drept recunoscut de lege, așa încât cererea nu îndeplinea condițiile de admisibilitate, chiar în condițiile examinării acesteia în temeiul dispozițiilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în ipoteza în care legea procesuală nu ar fi prevăzut o procedură, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe de altă parte, prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a stabilit că este competentă Curtea Constituțională, să decidă asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare „care are legătură cu soluționarea cauzei”. În raport cu obiectul plângerii formulate de petent împotriva unui referat ce nu se încadrează în actele procesuale prevăzute de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi stabilită în contenciosul constituțional, se constată a nu avea legătură cu cauza. Or, prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a stabilit: „dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale”.

Așadar, textul legal invocat neavând legătură cu cauza, excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, iar conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.T., împotriva sentinței nr. 258, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 18 noiembrie 2004. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., în raport cu dispozițiile art. 21 din Constituția României. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.T., împotriva sentinței nr. 258 din 18 noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3826/2004. Obligă recurentul-petent să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.