ÎCCJ, Decizia nr. 93/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 258 din 18

noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins

plângerea formulată de petentul B.T. împotriva referatului emis la data de 21

mai 2004, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică, în dosarul nr. 58121/02/755/2004.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că petentul a ales calea formulării unei plângeri

împotriva unui referat prin care i s-a comunicat acestuia că nu sunt motive

pentru declararea unui recurs în anulare într-o cauză civilă ce îl privește,

soluționată prin hotărâre irevocabilă.

Or, referatul menționat nu

face din categoria actelor procesuale determinate prin art. 278

1

C.

proc. pen.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul a declarat recurs, întemeiat pe art. 385

9

pct. 17

1

și 18 C. proc. pen.

S-a susținut că sentința

atacată este nelegală, în sensul că îngrădind accesul la justiție, este

contrară Deciziei nr. 486/1997, a Curții Constituționale.

În fine, recurentul a

invocat neconstituționalitatea art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., în raport cu art. 21 din Constituția României.

Examinând cauza, în raport cu

excepția invocată și criticile formulate, se constată următoarele:

În cauză, petentul a sesizat

instanța de judecată, cu plângere împotriva unui referat prin care procurorul

general a comunicat acestuia, că nu sunt motive pentru declararea unui recurs

în anulare. Memoriul adresat procurorului general viza retractarea hotărârilor

pronunțate într-o cauză civilă ce îl privea pe petent, soluționată irevocabil.

Acest referat nu privește,

însă, unul din actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C. proc.

civ.

Așadar, cum plângerea

prevăzută de textul menționat constituie temei numai pentru exercitarea controlului

judecătoresc al dispoziției de netrimitere în judecată, confirmată ca urmare a

respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate

în favoarea părții interesate prin art. 277 - 278 C. proc. pen., iar referatul

împotriva căruia a formulat plângere, petentul, nu face parte dintre actele

procesuale prevăzute de art. 278

1

din același cod, respingând

plângerea, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

.

Pe de altă parte, petentul

nu poate invoca, în raport cu dispozițiile art. 330 C. proc. civ., anterior

abrogării acestora prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003, existența unui

drept pentru care solicită protecția judiciară, ci a unei vocații.

Or, sub un prim aspect,

persoana care pretinzându-se titular al unui drept subiectiv, apelează la

protecția judiciară, trebuie să facă, în primul rând, dovada existenței

efective, reale a prerogativei ce derivă din normele juridice aplicabile

acestuia, ca subiect de drept determinat.

În acest sens, este de

reținut că, prin hotărârea din 27 iunie 2000, în cazul F. versus Franța, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că, pentru ca art. 6 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale să

își găsească aplicabilitatea „trebuie să existe un litigiu în legătură cu un

drept despre care se poate

afirma, chiar din motive discutabile, că este recunoscut în dreptul intern.

Litigiul trebuie să fie autentic și serios. El trebuie să se refere nu numai la

existența reală a dreptului, dar și la scopul și modul de exercitare al

acestuia. În plus, rezultatul procedurilor trebuie să fie în mod direct decisiv

pentru dreptul civil în cauză”.

Așadar, cu referire și la

dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 31/1954 și art. 723 C. proc. civ.,

petentul își exprimă o simplă nemulțumire personală, nesusținută de un drept

recunoscut de lege, așa încât cererea nu îndeplinea condițiile de

admisibilitate, chiar în condițiile examinării acesteia în temeiul

dispozițiilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

în ipoteza în care legea procesuală nu ar fi prevăzut o procedură, ceea ce nu

este cazul în speță.

Pe de altă parte, prin art. 29

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a stabilit că este competentă

Curtea Constituțională, să decidă asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești, privind neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare

„care are legătură cu

soluționarea cauzei”.

În raport cu obiectul

plângerii formulate de petent împotriva unui referat ce nu se încadrează în

actele procesuale prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.,

dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi stabilită în

contenciosul constituțional, se constată a nu avea legătură cu cauza.

Or, prin art. 29 alin. (6)

din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a stabilit: „dacă excepția este

inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța

respinge printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții

Constituționale”.

Așadar, textul legal invocat

neavând legătură cu cauza, excepția este inadmisibilă, fiind contrară

prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992,

republicată, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale,

iar conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul B.T., împotriva sentinței nr. 258,

pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de

18 noiembrie 2004.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare

a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., în raport cu

dispozițiile art. 21 din Constituția României.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul B.T., împotriva sentinței nr. 258 din 18

noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 3826/2004.

Obligă recurentul-petent să

plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2005.