ÎCCJ, Decizia nr. 206/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 633 din 16 noiembrie 2005, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea formulată de petentul P.N.

împotriva rezoluțiilor nr. 338/P/2004 din 22 iunie 2004 și nr. 461/P/2004 din

20 august 2004, ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că plângerea împotriva rezoluției nr. 338/P/2004 a fost formulată

de petent, numai la data de 15 aprilie 2005, cu depășirea termenului prevăzut

de legea procesual-penală, așa încât aceasta urmează a fi respinsă ca tardiv

introdusă.

Cu privire la rezoluția nr. 461/P/2004

s-a constatat că petentul nu a formulat plângerea la procurorul ierarhic

superior, așa încât plângerea întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen., este inadmisibilă.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petenții A.E., T.C., G.G. și S.I., prin P.N., au declarat recurs.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de

apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca titulari de

drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată

prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul

de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil

asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor procesuale.

Ilustrând acest formalism, între

altele, vizând concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea

conduitei procesuale neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual,

legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din

exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având

caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul

dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16

din legea fundamentală și ca rațiune satisfacerea imperativului disciplinării

activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata

rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform dispozițiilor art.

6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în

termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul

dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a

unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea

acestuia.

Prin art. 278

1

C. proc. pen., a fost stabilit un termen de 20 zile pentru formularea plângerii

împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată, momentul de la care

acesta începe să curgă, fiind cel al comunicării soluției de respingere a

plângerii făcute potrivit art. 275 - 278 din același cod sau, după caz, în

situația nesoluționării în termen a acestei din urmă plângeri, data expirării

termenului de 20 zile în care procurorul ierarhic superior avea obligația a o

rezolva.

Or, petentul a sesizat instanța de

judecată, cu depășirea termenului de 20 zile prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Astfel, împotriva rezoluției nr. 338/P/2004

din 22 iunie 2004, petentul a formulat plângere numai la data de 15 aprilie

2005.

Prin urmare, admițând excepția și

respingând plângerea, ca tardiv introdusă, prima instanță a pronunțat o

hotărâre legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, potrivit art. 278

1

C. proc. pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de procuror, persoana

vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt

vătămate, pot face plângere, în termen de 20 zile de la data comunicării de

către procuror, a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă

instanță”.

Această normă legală, vizând

controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată dispusă de

organul de urmărire penală, are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 alin.

(1) din Constituția României, revizuită, potrivit cărora: „orice persoană se

poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a

intereselor sale legitime”,

corespunzător dispozițiilor art. 126 alin.

(1) din legea fundamentală, prin care s-a stabilit că „justiția se realizează

prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe

judecătorești stabilite de lege”,

precum și Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 13, prin care s-a

stabilit că „orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de

prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei

instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane

care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului menționat

rezultă, însă, cu evidență, că este supusă controlului judecătoresc, în temeiul

art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate

corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții interesate,

prin art. 275 - 278 din același cod și excede controlului judecătoresc, potrivit

procedurii reglementate de textul menționat, orice alt act procesual sau

procedural al organului de urmărire penală, inclusiv rezoluția primară de

neîncepere a urmăririi penale, cenzurabilă în cadrul Ministerului Public, în

condițiile procedurii menționate.

Ca atare, are aptitudinea

declanșării controlului judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul

procesual prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen., formulată de persoana

care își justifică calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea

procedurii prevăzute de art. 278 C. proc. pen., constituie un fine de neprimire

a plângerii de către instanța competentă să judece în fond cauza.

Este exclusă orice altă interpretare

a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind

desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea

procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor duce la

nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar

nesocoti.

Aceeași concluzie este impusă și de

aplicarea întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1) din

Constituția României.

Ca atare, revine părții interesate,

obligația de a exercita în condițiile legii, drepturile procesuale stabilite în

Codul de procedură penală.

Or, petentul a sesizat secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva

rezoluției nr. 461/P/2004 din 20 august 2004, de neîncepere a urmăririi penale,

fără a urma procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze, în cadrul Ministerului Public, verificarea

de către procurorul ierarhic superior, a dispoziției primare de neîncepere a

urmăririi penale.

Așa fiind, în mod legal instanța

sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, așa încât hotărârea atacată nu

este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

și (4) din același cod, petenții vor fi obligați la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenții P.N. și

A.E., T.C., G.G., S.I., prin P.N.G., împotriva sentinței nr. 633 din 16

noiembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 2331/2005.

Obligă recurenții menționați, să plătească statului, câte

260 lei (2.600.000 ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2006.