ÎCCJ, Decizia nr. 209/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 240 din 23 martie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca tardivă, plângerea formulată de petentul C.D. împotriva rezoluției nr. 483/P/2004 din 13 septembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. S-a reținut că, la data de 29 martie 2004, Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus reținerea pe timp de 24 ore a inculpatului C.D., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. Măsura de reținere, întemeiată pe dispozițiile art. 143 și art. 148 lit. d) C. proc.

pen., a fost dispusă prin Ordonanța nr. 468/P, a organului de urmărire penală menționat. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin încheierea nr. 9 din 30 martie 2004, a admis propunerea Parchetului Național Anticorupție, a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe timp de 29 zile și a emis mandatul nr. 5/UP din 30 martie 2004. Inculpatul C.D. a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând efectuarea de cercetări față de procurorii V.G. și C.I. din cadrul Parchetului Național Anticorupție, precum și față de judecătorul C.M. de la Curtea de Apel București, sub aspectul infracțiunilor de arestare nelegală și cercetare abuzivă, instigare la arestare nelegală și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Prin rezoluția nr. 483/P/2004 din 13 septembrie 2004, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații C.M., C.I. și V.G., pentru infracțiunile prevăzute de art. 25, raportat la art. 266 alin. (1) și art. 246 C. pen., cu motivarea că din actele premergătoare efectuate a rezultat că faptele, cu a căror cercetare petentul C.D. a sesizat organul de urmărire penală competent, nu există. Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată de procurorul ierarhic superior, plângerea formulată împotriva acesteia de petentul C.D.

fiind respinsă prin rezoluția nr. 28493/2168/2004 din 2 februarie 2005. Împotriva soluției de netrimitere în judecată, petentul a formulat plângere, la data de 6 ianuarie 2005, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 240 din 23 martie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea formulată de petentul C.D. Instanța a reținut că petentul a formulat plângere, în condițiile art. 275-278 C. proc. pen., la data de 30 septembrie 2004. Plângerea nu a fost soluționată în termenul prevăzut de art. 277 C. proc. pen. Drept urmare, petentul putea să sesizeze instanța de judecată, în termen de cel mult 40 zile, începând cu data depunerii plângerii, adică cel mai târziu până la data de 10 noiembrie 2004. În consecință, plângerea formulată în temeiul art. 278 1 C. proc.

pen., numai la data de 6 ianuarie 2005, apare ca fiind tardivă. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Recurentul a susținut că la data de 30 septembrie 2004, a formulat plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. Ulterior, pentru a se informa asupra modului de soluționare a plângerii formulate împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, petentul s-a adresat în mai multe rânduri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Neprimind nici un răspuns, a considerat că plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmării penale a fost respinsă și, în consecință, a sesizat instanța de judecată competentă, în vederea controlului judecătoresc al rezoluției menționate.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite. Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor procesuale. Ilustrând acest formalism, între altele, vizând concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale neconforme, prin art. 185 C. proc.

pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”. Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia. Prin art. 278 1 C. proc. pen., a fost stabilit un termen de 20 zile pentru formularea plângerii împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată, momentul de la care acesta începe să curgă fiind cel al comunicării soluției de respingere a plângerii făcute potrivit art. 275-278 din același cod sau, după caz, în situația nesoluționării în termen a acestei din urmă plângeri, data expirării termenului de 20 zile în care procurorul ierarhic superior avea obligația a o rezolva. Or, petentul a sesizat instanța de judecată, cu depășirea termenului de 20 zile prevăzut de art. 278 1 C. proc.

pen. Astfel, plângerea împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale a fost formulată de petentul C.D., la data de 30 septembrie 2004. Cum plângerea nu a fost soluționată în termenul prevăzut de art. 277 C. proc. pen., petentul putea sesiza instanța de judecată, cel mai târziu la data de 10 noiembrie 2004, potrivit art. 278 1 alin. (2) din același cod. Petentul a sesizat instanța de judecată, cu plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen., numai la data de 6 ianuarie 2005. Prin urmare, admițând excepția și respingând plângerea, ca tardiv introdusă, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.D. împotriva sentinței nr. 240 din 23 martie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 361/2005. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent C.D. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge recursul declarat de petentul C.D. împotriva sentinței nr. 240 din 23 martie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 361/2005, ca nefondat. Obligă recurentul, la plata sumei de 1.200.000 lei vechi (120 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei vechi (20 lei noi), reprezentând onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2005.