ÎCCJ, Decizia nr. 67/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 67/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față,

Din actele dosarului constată

următoarele:

Prin

Încheierea din 4 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, conform art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpatului V.C. și a fost menținută această măsură.

A fost admisă cererea formulată de

inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., revocată măsura

obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea

nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea

formulată de inculpatul C.C., de îndreptare a erorilor materiale strecurate în

cuprinsul încheierilor din 9 februarie 2011 și din 16 februarie 2011 pronunțate

în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală.

A fost respinsă, ca nefondată,

plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva Ordonanței nr. 310/P/2009 din

6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

D.N.A., prin care s-a instituit poprirea asupra sumei de 200.000 euro

aparținând inculpatului C.C. A fost obligat inculpatul C.C. la plata sumei de

100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

A fost admisă cererea privind copierea

și punerea la dispoziția inculpatului V.C. a înregistrărilor tuturor

convorbirilor telefonice și/ sau a celor din mediul ambiental care-l privesc pe

acest inculpat; a fost admisă cererea privind copierea și punerea la dispoziția

inculpatului C.F. a înregistrărilor convorbirilor telefonice din datele de 15

iulie 2009, 11 septembrie 2009, 12 octombrie 2009 și 14 octombrie 2009, precum

și a celei din mediul ambiental din data de 17 septembrie 2009 care-l privesc

pe acest inculpat.

S-a dispus revenirea cu adresă către

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, pentru a se comunica dacă a fost soluționată lucrarea

penală din 31 iulie 2009 având ca obiect plângerea formulată de numitul T.E.F.

împotriva numitului L.M. cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune, și în caz afirmativ soluția adoptată în cauză, precum și

efectuarea unei adrese la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - D.N.A în sensul celor solicitate de Institutul Național de Expertize

Criminalistice prin adresa din 23 februarie 2011.

S-a dispus emiterea unei adrese către

Institutul Național de Expertize Criminalistice pentru ca expertul să se

prezinte la sediul D.N.A pentru a intra în posesia suporților originali și a

echipamentelor tehnice, menționate în adresa din 23 februarie 2011, apreciate

ca fiind necesare pentru efectuarea expertizei dispusă în cauză.

Cauza a fost amânată la 4 aprilie

2011, cu citarea inculpatului V.C. și a martorilor B.C.E., B.H.P., P.J., V.E.Ș.,

M.S.C., F.M.C., V.D.I., B.L., C.L., C.M. și I.A.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut, în esență, referitor la legalitatea și temeinicia arestării

preventive a inculpatului V.C., că prin Încheierea nr. 529 din 3 martie 2010

pronunțată de aceeași instanță în Camera de Consiliu, inculpatul V.C. a fost

arestat preventiv pentru o perioadă de 30 de zile începând cu data de 30 martie

2010 până la 28 aprilie 2010 inclusiv, urmare propunerii de arestare preventivă

formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției.

Temeiurile de drept ale luării măsurii

arestării preventive a susnumitului inculpat le-au constituit dispozițiile art.

148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul fondului, reținând, pe de-o parte,

că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct aflarea

adevărului prin influențarea martorului Floarea Dan Radu și, pe de altă parte,

că există probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că

inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică.

Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a rămas

definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 pronunțată de aceeași

instanță, Completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010.

Ulterior, măsura arestării preventive

luate împotriva inculpatului V.C. a fost prelungită de instanța de fond, în

conformitate cu prevederile art. 155 și urm. C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009

întocmit la data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției,

a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C.,

alături de alți trei inculpați pentru comiterea infracțiunilor de:

- trafic de influență în formă

continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6

din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în

mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins de la

inculpatul C.C. - trimis și el în judecată în prezenta cauză -, sume de bani

totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i

acestuia că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F.,

pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal de la Înalta

Curte de Casație și Justiție, investiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009,

având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei

administrator este inculpatul C.C. și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să

pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C.

S-a mai reținut că, în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale

diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul

V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale

constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul „I.P." aparținând lui

L.M., a unor articole cu conținut electoral; a pretins și primit de la

inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă

polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună

împotriva acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de

neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul București; în Dosarul nr. 2166/P/2009,

inculpatul L.M. era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe

deosebit de grave);

- fals în înscrisuri sub semnătură

privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290

C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu

modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală

din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de Avocat V.C." către SC L.I. SRL,

precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca

părți „Cabinetul de Avocat V.C." și SC L.I. SRL, activitate urmată de

înregistrarea în evidența „Cabinetului de Avocat V.C." a acestor

înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele

de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul

de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul

termen de judecată fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.

Prin încheierea din data de 25 mai

2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, verificând din oficiu, în Camera de Consiliu,

legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în

conformitate cu dispozițiile art. 300

1

C. proc. pen., menținerea

măsurii.

Ulterior, măsura arestării preventive

a fost menținută de către instanța de fond potrivit dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Instanța a constatat, contrar celor

susținute de inculpat prin apărători, că temeiurile care au determinat

arestarea preventivă nu au încetat ci, dimpotrivă, subzistă și impun în

continuare privarea de libertate a inculpatului, cerință prevăzută de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. la care trimite art. 300

2

din același cod.

Cât privește incidența în cauză a

temeiului prevăzut de art. 148 alin. (1) llt. f) C. proc. pen., care a stat la

baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., s-a constatat că

sunt îndeplinite și subzistă, și la acest moment procesual, cerințele prevăzute

de acest text de lege și anume, infracțiunile pentru care inculpatul a fost

trimis în judecată sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani și

există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică. Referitor la acest din urmă aspect s-a apreciat că pericolul

pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură

esențială a infracțiunilor și în aprecierea pericolului pentru ordinea publică

nu trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei, existența pericolului public

putând rezulta, între altele, și din însuși pericolul social al infracțiunilor

de săvârșirea cărora este învinuit inculpatul, de reacția publică la comiterea

unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte

asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei

bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte, la stabilirea pericolului pentru

ordinea publică neputându-se avea în vedere numai date legate de persoana

inculpatului, ci și datele referitoare la faptele deduse judecății, nu de puține

ori, acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de

insecuritate, credința că justiția, cei care contribuie la înfăptuirea ei nu

acționează îndeajuns împotriva infracționalității.

Astfel, s-a reținut că natura

infracțiunilor deduse judecății, modalitatea în care se reține că au fost

săvârșite, în mod repetat, la intervale de timp și în realizarea aceleiași

rezoluții infracționale, inculpatul folosindu-se, atât de calitatea sa de înalt

demnitar al statului român - senator în Parlamentul României și vicepreședinte

al Comisiei de apărare, ordine publică și siguranță națională din Senat, - cât

și de influența de care dispunea în exercitarea acestor funcții, antrenând în

activitățile sale, magistrați, polițiști, funcționari, pentru a-i determina ca

în schimbul unor sume de bani sau al altor foloase, să pronunțe soluții

favorabile în cauzele aflate pe rol sau în curs de cercetare, cauze în care era

interesat, utilizând în discuțiile telefonice un limbaj disimulat, justifică pe

deplin menținerea în stare de arest preventiv a inculpatului. S-a apreciat că

noțiunea de pericol social concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă

lăsarea în libertate a inculpatului, nu trebuie analizată în mod generic și

abstract, trebuind raportată și la datele ce caracterizează persoana

inculpatului, cu atât mai mult cu cât, calitatea sa socială și profesională îl

situa pe acesta într-o poziție din care, într-o ordine socială normală, se

impunea a fi exclusă recurgerea la comiterea de acte și fapte de corupție.

Funcțiile pe care inculpatul Ie-a

deținut și exigențele cărora acesta se impunea a se supune prin prisma poziției

sale de înalt demnitar al statului și de avocat, rezonanța negativă a faptelor,

creată în rândul comunității din care și inculpatul face parte, căreia i se

poate induce ideea că există posibilitatea eludării unor sancțiuni penale în

schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicați în

înfăptuirea actului de justiție, impune menținerea măsurii arestării preventive

a inculpatului. O carieră profesională militară ce i-a permis inculpatului să

ajungă în vârful ierarhiei sociale, nu-i poate diminua răspunderea penală, după

cum nu-l poate scuti de răspundere pentru acțiunile sale, circumscrise

ilicitului penal.

În ce privește temeiul prevăzut de art.

148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care a determinat arestarea inculpatului V.C.,

prima instanță a constatat, contrar celor susținute de inculpat, că nici acesta

nu a încetat, ci subzistă și în prezent, deoarece așa după cum rezultă din

probele administrate în cursul urmăririi penale și din încheierile anterioare

prin care s-a menținut măsura arestării preventive luată împotriva

inculpatului, la data de 21 decembrie 2009, cu ocazia judecării plângerii

formulate de acesta împotriva Ordonanței nr. 310/P/2009 din 11 decembrie 2009

prin care procurorii de caz au dispus luarea față de el a măsurii obligării de

a nu părăsi localitatea București pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data

de 11 decembrie 2009, inculpatul având acces la probele dosarului, și aflând că

i-au fost interceptate convorbirile telefonice, a încercat să-și preconstituie

probe în apărare. în acest scop, inculpatul l-a contactat telefonic pe martorul

F.R.D. și, de comun acord au convenit să acrediteze ideea că suma de 200.000

euro, obiect material al uneia din infracțiunile de trafic de influență pentru

care a fost trimis în judecată, a reprezentat, de fapt, un împrumut pe care

inculpatul l-a cerut de la coinculpatul C.C. pentru martor.

S-a reținut că, audiat în fața

instanței de judecată la termenul din data de 9 februarie 2011, martorul F.R.D.

și-a menținut declarațiile date în faza de urmărire penală susținând „domnul V.C.

spunându-mi că dacă voi fi întrebat, să spun că banii (suma de 200.000 euro)

sunt ai domnului C.C. și că i-a cerut cu titlu de împrumut pentru mine, deși eu

știam că banii nu au fost ceruți pentru mine”. A mai declarat martorul că,

„după data de 19 august, domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori și a exercitat

presiuni psihice asupra mea în sensul de a-i restitui suma de 200.000 euro pe

care a împrumutat-o de la domnul C.C.” (fila 4, dosar instanță), afirmațiile

martorului F.R.D. fiind confirmate de declarația soției sale, martora F.M. audiată

la data de 9 februarie 2011, precum și de declarațiile martorilor D.L.A., U.N. și

U.V., audiați la termenul de judecată din data de 4 martie 2011. „Totodată, s-a

apreciat de către prima instanță că menținerea arestării preventive a

inculpatului este conformă, atât cu cerințele art. 300

2

C. proc.

pen. raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., cât și cu

exigențele Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale (art. 5 paragraf 1 lit. c)), jurisprudența instanței europene

referitoare la criteriile și elementele care trebuie avute în vedere în analiza

existenței pericolului pentru ordinea publică, printre care, reacția publică

declanșată din cauza faptelor presupus a fi comise, starea de nesiguranță ce ar

putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului",

precum și profilul moral al acestuia (cauza C. contra României) și Recomandarea

nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, constatându-se

existența a cel puțin unuia dintre motivele care, din perspectiva

reglementărilor europene, justifică menținerea măsurii arestării preventive a

inculpatului și anume, pericolul perturbării judecății, determinat de faptul

că, așa cum s-a arătat, inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct

aflarea adevărului prin influențarea martorilor.

S-a apreciat că măsura arestării

preventive a inculpatului V.C. este necesară și pentru a se asigura buna

desfășurare a procesului penal, acesta fiind unul din scopurile măsurilor

preventive enunțat în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și, totodată, este și

justificată de considerente ce țin de existența unor bănuieli de natură a

convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul să împiedice

administrarea justiției (în cauză urmează a fi audiați martori care cunosc

împrejurări esențiale pentru cauză în legătură cu infracțiunea de trafic de

influentă presupus a fi comisă de inculpat în perioada 30 august 2009 - 21

octombrie 2009).

Prima instanță a constatat că

susținerile inculpatului în sensul că nu este vinovat de săvârșirea

infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, că suma de 200.000 euro a

cerut-o cu titlu de împrumut de la coinculpatul C.C. pentru martorul F.D.R.,

sunt aspecte ce vizează fondul cauzei și că la verificarea legalității și

temeiniciei arestării preventive, instanța constată doar dacă temeiurile care

au determinat arestarea inculpatului se mențin și impun în continuare privarea

de libertate.

S-a reținut că, astfel după cum a

statuat și instanța europeană, faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete

care au justificat arestarea unei persoane și impun menținerea acesteia în

stare de arest preventiv nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare

pentru justificarea unei condamnări și pentru ca bănuielile să fie apreciate

drept plauzibile ori legitime, este suficient să existe fapte sau informații de

natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a săvârșit o

infracțiune (cauza M. vs. Regatul Unit).

Cu privire la perioada de timp scursă

de la data arestării inculpatului (11 luni) s-a considerat că aceasta nu poate

fi apreciată ca fiind nerezonabilă și nici că menținerea în continuare în

detenție a inculpatului ar echivala cu executarea anticipată a eventualei

pedepse la care acesta ar putea fi condamnat, raportat la complexitatea cauzei

dedusă judecății, determinată de numărul mare de inculpați și de fapte penale

reținute în sarcina acestora de către organul de urmărire penală și pentru

dovedirea cărora s-a impus și, se impune, administrarea unui volum mare de

probe, atât în apărare, cât și în acuzare.

S-a concluzionat că la acest moment

procesual, nu este oportună revocarea măsurii arestării preventive a

inculpatului V.C. și luarea față de acesta a unei măsuri preventive mai puțin

intruzive, așa cum s-a solicitat, neputând fi primită susținerea inculpatului

în sensul că starea de arest îi aduce grave prejudicii în exercitarea dreptului

la apărare.

Referitor la cererea inculpatului C.C.,

de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen., luată împotriva sa prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010

pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, rămasă definitivă prin Decizia nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiași

instanțe - Completul de 9 judecători, prima instanță a constatat că cererea

este fondată.

S-a constatat că prin Încheierea nr. 604

din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția

de combatere a corupției și, în temeiul art. 149

1

alin. (1) C. proc.

pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit.

f) din C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o

perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010,

inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii susmenționate a

declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin încheierea nr. 245

din 12 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul perial nr. 3023/1/2010 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători. Prin această din urmă

încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a

respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării

preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a

acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10 aprilie 2010

și, în baza art. 149

1

alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin.

(11

1

) C. proc. pen. cu referire la art. 145

1

alin. (1) și

(2) din C. proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu

părăsi țara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate

a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art.

145

1

C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (5) și (1

2

)

C. proc. pen.

Prin Ordonanța procurorului nr. 310/P/2009

din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara, luată de instanță, a

fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată de inculpat

împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă, ca nefondată prin încheierea din

data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

penal nr. 4186/1/2010.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din

20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției,

s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți 3

inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută

și pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările

ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În esență, în actul de sesizare a

instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale

de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în anul 2009 a promis

coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro și i-a dat

efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va

interveni pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal din

cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție investiți cu soluționarea Dosarului

nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al

cărui administrator este inculpatul și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să

pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.

După înregistrarea dosarului la

instanță, prin încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul

penal nr. 4489/1/2010, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi

țara, prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen. raportat la art. 145 din

același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9,00, încheiere rămasă

definitivă prin Decizia nr. 429 pronunțată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr.

4979/1/2010 al aceleiași instanțe, Completul de 9 judecători, prin respingerea,

ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

în motivarea încheierii, instanța a

reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art.

136 alin.

(

1) și (8) din C. proc. pen., luarea în

cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind

justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a

fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a procesului

penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și

administrării cu celeritate a probelor.

Prima instanță a apreciat că

susținerea inculpatului în sensul că măsura preventivă a obligării de a nu

părăsi țara a fost luată cu încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea

completului de judecată ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute nu poate

fi primită, judecătorii Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

având, fără distincție, competența de a judeca infracțiuni prevăzute de Legea nr.

78/2000 astfel că nu este incidență sancțiunea nulității absolute invocată de

inculpat.

De asemenea, s-a constatat că excepția

nelegalei compuneri a instanței de judecată, constând în aceea că asupra

măsurii s-a pronunțat un alt complet de judecată, și nu cel căruia i-a fost

repartizată cauza aleatoriu, a fost analizată de Înalta Curte de Casație și

Justiție care, prin încheierea pronunțată la data de 28 mai 2010 - Camera de

Consiliu - a respins incidentul procedural invocat de inculpat în raport de

prevederile ari. 95, art. 100 din Regulamentul de ordine interioară al

instanțelor judecătorești și de cele ale art. 313 alin. (2) C. proc. pen.

Având în vedere dispozițiile art. 136 alin.

(1) și (8) C. proc. pen., condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, (potrivit art. 145

1

alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat

cu art. 143 C. proc. pen. și art. 137 alin. (3) din C. proc. pen.) și necesitatea

respectării dispozițiilor art. 2, art. 3 și art. 4 ale Protocolului nr. 4 la

Convenția Europeană, prima instanță a constatat că la momentul când a fost

luată, măsura titffigării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru buna

desfășurare a procesului p'ehal, proporțională cu gravitatea acuzației penale

adusă inculpatului și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia și în

concordanță, atât cu legislația internă - art. 143 C. proc. pen. -, cât și cu

dispozițiile art. 2, art. 3 și art. 4 ale Protocolului nr. 4 adițional la

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, însă la acest moment procesual nu se mai justifică menținerea

măsurii preventive dispusă în cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați

inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor

cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au

perceput direct activitatea infracțională pretins a fi fost săvârșită de către

acesta. Au fost avute în vedere înscrisurile depuse în susținerea cererii (din

care rezultă, între altele, rezultatele obținute de societatea al cărei

administrator este, relațiile pe care această societate le are cu partenerii

externi, precum și afecțiunile de care suferă inculpatul și cu privire la care

medicii specialiști din Germania, țara unde inculpatul are rezidența, au făcut

o serie de recomandări medicale, cu precizarea că imposibilitatea de a da curs

acestora, constituie un impediment major cu consecințe grave asupra stării de sănătate

a inculpatului) și conduita inculpatului care s-a prezentat la toate chemările

organelor judiciare, inclusiv, în perioada în care împotriva sa, organul de

urmărire penală nu a luat nicio măsură preventivă, respectarea de către acesta

a programului de supraveghere impus pe timpul măsurii, aspecte de natură a

crea!convingerea instanței că scopul procesului penal, astfel cum este definit

în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv buna desfășurare a procesului

penal, poate fi atins și în condițiile în care se va revoca măsura preventivă

prevăzută în art. 145

1

C. proc. pen. luată față de inculpat în

cursul procesului penal.

Cu privire la riscul ca inculpatul să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau

alterarea mijloacelor materiale de probă, s-a constatat că acesta nu există,

deoarece probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost

administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea

autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți

coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe suporții

aflați la organul de urmărire penală, procesele-verbale.de redare fiind atașate

la dosar.

Totodată, s-a apreciat că, măsura

tinde să devină excesivă datorită curgerii timpului (măsura a fost luată de la

data de 12 aprilie 2010 și prelungită în cursul urmăririi penale) și

disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea ei, nemaiexistând

vreun temei care să justifice menținerea măsurii și impunându-se revocarea ei.

Referitor la cererea de îndreptare a

erorilor materiale strecurate în încheierile de ședință din datele de 9

februarie 2011, respectiv, 16 februarie 2011 formulată de inculpatul C.C. s-a

apreciat că este nefondată, nefiind îndeplinite cerințele art. 195 C. proc.

pen., cererea depusă la termenul de judecată din data 9 februarie 2011 de

inculpat prin apărător, vizând în realitate, solicitarea de revocare a măsurii

preventive prevăzute de art. 145

1

C. proc. pen., asupra căreia

instanța s-a pronunțat, nerezultând că inculpatul a solicitat prorogarea

discutării acesteia după pronunțarea de către Curtea Constituțională asupra

excepției invocate.

Cu privire la plângerea formulată de

inculpatul C.C., prin apărător împotriva măsurii asigurătorii a popririi

instituită asupra sumei de 200.000 euro, măsura dispusă prin Ordonanța nr. 310/P/2009

din 06 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție, s-a apreciat că nu este fondată.

Astfel, s-a reținut că prin Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție,

modificată și completată, a fost incriminată infracțiunea de cumpărare de

influență, care potrivit art. 61 alin. (1) constă în „promisiunea, oferirea sau

darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane

care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui

funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în

atribuțiile sale de serviciu".

Inculpatul C.C. a fost trimis în

judecată prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010, întocmit de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticoruptie - Secția de combatere a corupției, pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute și pedepsite de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și

completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în

promisiunile făcute de acesta în anul 2009, în mod repetat, la diferite

intervale de timp și, în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatului V.C.,

că-i va remite suma de 260.000 euro și îi va da suma de 200.000 euro, în

schimbul asigurărilor primite de la cel din urmă că va interveni pe lângă

magistrații Secției de Contencios Administrativ și Fiscal din cadrul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009,

având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R. și-i va

determina să adopte o soluție favorabilă societății comerciale menționate.

Prin Ordonanța nr. 310/P/2009 din 6

mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticoruptie - Secția de combatere a corupției, - în

conformitate cu prevederile art. 163 și următoarele C. proc. pen. și ale art. 20

din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare s-a dispus

instituirea popririi asupra sumei de 200.000 euro depusă de inculpatul C.C. pe

numele său și la dispoziția organului de urmărire penală în contul xxx, cu

titlu „măsură asigurătorie" în Dosarul nr. 310/P/2009.

În motivarea ordonanței, procurorii de

caz au reținut că din cercetările efectuate până la data de 6 mai 2010 a

rezultat că inculpatul V.C. a pretins și primit de la inculpatul C.C. suma de

200.000 euro, motiv pentru care, în temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000,

potrivit căruia, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune din cea prevăzută

în Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, a aplicat

măsura asigurătorie asupra sumei menționate (filele 280-283, volumul 12 dosar

urmărire penală).

Inițial, prin Ordonanța nr. 310/P/2009

din 4 mai 2010 a Direcției Naționale Anticoruptie s-a dispus instituirea

sechestrului asigurător până la concurența sumei de 200.000 euro asupra unui

imobil proprietatea inculpatului C.C. La data de 5 mai 2010, inculpatului i s-a

adus la cunoștință conținutul ordonanței sus-menționate ocazie cu care, acesta

a cerut organului de urmărire penală încuviințarea de a depune suma de 200.000

euro într-un cont la dispoziția Direcției Naționale Anticorupție.

La data sus-menționată, însoțit de

avocații aleși, G.M. și B.B., inculpatul a revenit la sediul organului de

urmărire penală și a predat recipisa eliberată de către C.E.C.B. ce atesta

depunerea sumei de 200.000 euro, reprezentând măsura asigurătorie consemnată pe

numele inculpatului și la dispoziția Direcției Naționale Anticorupție (filele

286, 288 volumul 12 dosar urmărire penală).

Prima instanță a constatat că

susținerea inculpatului în sensul că ordonanța emisă de procuror este nelegală,

nu este întemeiată, motivându-se că infracțiunea prevăzută în art. 61 din Legea

nr. 78/2000, care în alin. (3) dispune că „banii, valorile sau orice alte

bunuri care au făcut obiectul infracțiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă,

iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului

lor în bani”, face parte din Capitolul III, Secțiunea a ll-a, intitulat

„Infracțiuni de corupție" și că potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr.

78/2000, modificată și completată, „în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune

dintre cele prevăzute în prezentul capitol (din care face parte și infracțiunea

prevăzută de art. 61), luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie”.

Având în vedere scopul luării

măsurilor asigurătorii, prevăzut în art. 163 C. proc. pen. și dispozițiile

imperative ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 modificată, s-a concluzionat că în

mod corect organul de urmărire penală a instituit poprirea asupra sumei de

200.000 euro - obiect material al infracțiunii de cumpărare de influență -

pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

S-a reținut că bunurile asupra cărora

sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate, în sensul că

titularul dreptului de proprietate pierde, temporar, o componentă constitutivă

a acestuia, prerogativa dispoziției - ius abutendi sau abusus -, însă nu poate

fi primită susținerea inculpatului în sensul că prin luarea măsurii

asigurătorii s-a ajuns la o dublă sancționare a acestuia, pe de-o parte, pentru

că, potrivit acuzării, a remis deja coinculpatului V.C. suma de 200.000 euro,

iar pe de altă parte pentru că, urmare instituirii popririi se va dispune

automat și confiscarea sumei respective, deoarece confiscarea specială nu

operează automat, ca efect al luării în cursul procesului penal a unei măsuri

asigurătorii, cu privire la această măsură de siguranță urmează a se pronunța

instanța de judecată cu ocazia soluționării fondului cauzei.

Legea nr. 78/2000, modificată și

completată, în art. 20 și art. 61 nu distinge în privința luării unei măsuri

asigurătorii, în funcție de modalitatea normativă prin care s-a realizat

elementul material al laturii obiective a infracțiunii de cumpărare de

influență, respectiv, prin promisiune, oferire sau dare efectivă de bani sau

bunuri, ci conține o dispoziție imperativă ce impune, în mod obligatoriu,

luarea măsurii asigurătorii, dispoziție căreia i s-a conformat organul de

urmărire penală, plângerea formulată fiind nefondată.

Împotriva acestei încheieri au

declarat recurs:

lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcția Națională Anticoruptie, cu

privire la dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu

părăsi localitatea luată față de inculpatul C.C., dispoziție criticată, astfel

după cum rezultă din motivele depuse la dosar (filele 29 - 33 dosar recurs) și

din concluziile orale ale reprezentantului parchetului, pentru nelegalitate și

netemeinicie, neaudierea tuturor martorilor indicați în rechizitoriu,

irelevanta înscrisurilor depuse de către inculpat în susținerea cererii,

necesitatea administrării și a altor probe, proporționalitatea măsurii cu

scopul urmărit, temerea că inculpatul se va sustrage di la judecată prin

părăsirea țării.

soluția de respingere a plângerii formulată împotriva măsurii asigurătorii a

popririi instituită asupra sumei de 200.000 euro, dispusă prin Ordonanța nr. 310/P/2009

din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticoruptie, criticând-o, astfel după cum rezultă din

motivele depuse la dosar (filele 44 - 46 dosar recurs) și din concluziile orale

ale apărătorilor aleși, pentru greșita interpretare a legii, impunându-se a se

observa starea de fapt, persoana și patrimoniul asupra căruia trebuie să fie

instituită măsura, respectiv cea de la care, în caz de condamnare, suma ar urma

să fie confiscată (de la persoana care a primit suma), caracterul nelegal și

inechitabil al măsurii, care nu a vizat, cum era corect, suma de bani pretins

dată ci o altă sumă.

dispoziția de menținere a măsurii arestării, criticând-o, astfel după cum

rezultă din concluziile orale ale apărătorilor aleși pentru durata excesivă a

măsurii preventive, motivarea eliptică și repetitivă a încheierii, existența de

garanții că în libertate nu va influența desfășurarea procesului, neanalizarea

posibilității de a se dispune măsuri preventive alternative, nesubzistența

cazului prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., având în vedere audierea

martorului R.D.F., neanalizarea existentei sau inexistenței unor temeiuri care

să impună în continuare arestarea inculpatului, necesitatea analizării

circumstanțelor personale ale inculpatului.

Analizând cauza prin prisma criticilor

formulate și sub toate aspectele potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., se constată că recursul parchetului este fondat, iar cele

ale inculpaților nefondate, pentru considerentele ce urmează:

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția Națională Anticorupție referitor la dispoziția de revocare a măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi localitatea luată față de inculpatul C.C.,

se constată că acesta este fondat.

Astfel după cum rezultă din examinarea

reglementărilor interne în materie, măsurile preventive (privative și

restrictive de libertate) sunt instituții de drept procesual penal cu caracter

de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să

întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării

procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia și sunt reglementate în

partea generală a Codului de procedură penală, Titlul IV, Capitolul I și

constau în reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu

părăsi țara și arestarea preventivă.

Potrivit dispozițiilor art. 136 alin.

(1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare este acela de a

se asigura buna desfășurare a procesului penal și de a se împiedica sustragerea

învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la

executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată,

ținându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de

pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și

de alte situații privind persoana față de care se ia măsura.

Potrivit art. 145

1

alin. (1)

C. proc. pen. obligarea de a nu părăsi țara este măsura preventivă care constă

în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de

judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul

judecății, de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului care a dispus

această măsură.

Pentru a se dispune măsura preventivă

a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 145

1

alin. (1) C.

proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C.

proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) să existe probe sau indicii

temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care să rezulte

presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață;

b) măsura preventivă să fie necesară

pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;

c) măsura să fie proporțională cu

gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia,

condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în scopul garantării

libertății de circulație a persoanei și evitării arbitrariului, existența unei

proporționalități, între gravitatea infracțiunii de care este suspectat

inculpatul și scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfășurare a

procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea

penală sau de la judecată).

Totodată, dispozițiile art. 137 alin.

(3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au

determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfășurare

a procesului penal și preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a

inculpatului. Se constată, totodată, că măsurile prevăzute de dispozițiile art.

145 C. proc. pen. și art. 145

1

C. proc. pen. dispuse ori prelungite,

fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea

instanței prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot

face obiectul unei noi prelungiri sau al menținerii de către instanța de

judecată, acesteia din urmă revenindu-i atribuția exclusivă de a dispune

asemenea măsuri, dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., așa cum rezultă și

din Decizia nr. 76/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite,

publicată în M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008.

Cu privire la cauza concretă dedusă

judecății se constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul C.C., în cursul

urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestare

preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției,

iar în temeiul art. 149

1

alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143

alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a

dispus arestarea preventivă a inculpatului.

Încheierea anterior menționată a fost

casată prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, Completul de 9 Judecători, față de inculpat, în baza art. 149

1

alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (11

1

) C. proc.

pen. cu referire la art. 145

1

alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

dispunându-se luarea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior

sesizării instanței prin rechizitoriu a fost luată de către prima instanță,

prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală.

Ulterior, în cursul cercetării

judecătorești, la termenul de judecată din 4 martie 2011, urmare cererii de

revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanța a apreciat,

că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a dispus

revocarea acesteia.

Astfel după cum rezultă din analiza

încheierii recurate, prin raportare la reglementările normative anterior

indicate, dar și potrivit prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea

Drepturilor Omului, instanța de recurs constată că prima instanță a apreciat

greșit că s-ar impune revocarea măsurii preventive dispusă față de inculpat.

Din verificarea actelor dosarului se

constată că, în cauză, cercetarea judecătorească este în curs de desfășurare,

urmând a se continua administrarea probelor constând în audierea martorilor și

efectuarea de expertize tehnice.

Astfel, instanța de recurs constată că

în mod eronat prima instanță a atestat pe de-o parte că în cauză „au fost

ascultați inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza

declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și

care au perceput direct activitatea infracțională pretins a fi fost săvârșită

de către acesta", iar pe de altă parte că nu „există riscul ca inculpatul

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea

sau alterarea mijloacelor materiale de probă, că probele în acuzare și în

apărare referitor la acesta au fost administrate” întrucât, așa cum rezultă din

rechizitoriu, dar mai ales chiar din dispozitivul încheierii recurate (fila 38

volumul 3 al Dosarului nr. 4489/1/2009 al Înaltei Curți) s-a dispus citarea mai

multor martori, ce au fost indicați pentru termenul de judecată de la 4 aprilie

2011, și anume B.C.E., B.H.P., P.J., V.E.Ș., M.S.C., F.M.C., V.D.l., B.L., C.L.,

C.M. și I.A., ale căror declarații date în cursul urmăririi penale vizează

pretinsa infracțiune comisă de către inculpatul C.C.

Totodată, din examinarea actului de

sesizare rezultă că mai sunt și alți martori indicați, pe care în actuala etapă

a cercetării judecătorești, prima instanță nu a dispus încă citarea acestora în

vederea audierii.

De asemenea, nu au fost ascultați nici

martorii în apărare încuviințați inculpatului C.C., așa cum rezultă din

încheierea de ședință de la 16 februarie 2011 (fila 361 volumul 2 al Dosarului nr.

4489/1/2010) și anume D.F., B.G., C.P. și B.M., martori care s-a dispus a fi

audiați, după ascultarea martorilor din acte.

Așadar, scopul măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpatul C.C., respectiv

asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, atât prin prezența

inculpatului, cât și prin interdicția impusă acestuia, în condițiile art. 145

1

alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 145 alin. (1

2

) lit. c)

C. proc. pen., de a nu lua legătura nici cu martorii menționați în citativul Rechizitoriului

nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției

și de a nu comunica, direct sau indirect, cu aceștia, așa cum a dispus instanța

prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, este actual, atâta timp, cât, pe de-o

parte martorii care au vizat activitatea infracțională a inculpatului nu au

fost audiați, iar pe de altă parte, mai sunt indicați în rechizitoriu și alți

martori care nu au fost încă citați, în vederea audierii lor, prin încheierea

menționată, instanța nefăcând nicio distincție între martorii cu care

inculpatul să nu comunice, ci dimpotrivă a fost dispusă o măsură de interzicere

cu toți martorii din actul de sesizare.

Înalta Curte, Completul de 5

Judecători constată că aspectele relevate de prima instanță cu privire la

actele depuse de inculpatul C.C. la termenul de judecată de la 4 martie 2011 și

anume cele referitoare la rezultatele obținute de societatea a cărei

administrator este, la relațiile pe care această societate le are cu partenerii

externi, precum și la afecțiunile de care suferă inculpatul sunt acte

anterioare luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, parte din

ele stând la baza formulării unei cereri de încuviințare a părăsirii țării pe o

durată determinată ce a fost soluționată prin Încheierea nr. 1099 din 25 iunie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (filele 210-213 în

volumul I al Dosarului nr. 4489/1/2010) și anume situația zborurilor în anul

2010 efectuate, regăsindu-se la fila 177-203 în volumul I,dar și în mapa

anexată la termenul menționat (anexa 6).

De asemenea, instanța de recurs

constată că actele medicale depuse de inculpatul C.C. la termenul de la 4

martie 2011, sunt emise în anul 2003 - 2009 (anexa 7) marea majoritate din

acestea nu sunt traduse din limba germană, iar traducerea unuia din acestea nu

este efectuată și nici atestată de un traducător autorizat, așa încât acestea

nu pot susține aspectele reținute de către prima instanță cu privire la

afecțiunile inculpatului.

Față de stadiul procesual, precum și

diligenta manifestată de către instanță pentru desfășurarea cu celeritate a

procedurii judiciare se apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu

părăsi țara dispusă de către instanță față de inculpatul C.C. este în

concordanță cu dispozițiile art. 2, art. 3 și art. 4 ale Protocolului nr. 4 și

cu jurisprudența Curții Europene privind limitarea dreptului de circulație a

persoanei, drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarelor condiții:

a) să fie prevăzut de lege, prin lege

înțelegându-se temeiul legal din dreptul intern, indiferent dacă acesta este

prevăzut într-o lege sau în alt act normativ ori jurisprudența, cu condiția de

a satisface cerința de accesibilitate și previzibilitate.

b) să urmărească un scop legitim,

respectiv garantarea securității naționale, siguranța publică, menținerea

ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei,

protejarea drepturilor sau libertăților altora sau interesul public într-o

societate democratică.

c) să constituie o măsură necesară

într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit.

Astfel, măsura preventivă dispusă față

de inculpatul C.C. este prevăzută de lege, după cum s-a motivat anterior, fiind

îndeplinite condițiile legale la luarea ei, iar menținerea ei urmărește un scop

legitim, acela de asigurare a îndeplinirii scopurilor procesului penal aflat în

curs de desfășurare, măsura fiind necesară și proporțională cu scopul urmărit,

care nu poate fi atins prin aplicarea unor alte măsuri.

Din examinarea cauzei rezultă că de la

momentul luării de către instanță a măsurii preventive a obligării de a nu

părăsi țara față de inculpatul C.C. la data de 11 iunie 2010 și până la data

judecării prezentului recurs la 14 martie 2011 a trecut un interval de timp de

9 luni și 3 zile, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, măsura dispusă

fiind proporțională și necesară cu scopul propus, față de complexitatea cauzei,

conferită prin numărul inculpaților, a martorilor și a celorlalte probe ce

urmează a fi administrate.

Astfel, instanța de recurs consideră

că nu este incidență cauza invocată de către apărare, Rosengren contra

României, nici sub aspectul nemotivării și nici a duratei rezonabile a măsurii

dispuse.

Instanța de recurs nu poate avea în

vedere apărarea inculpatulu