ÎCCJ, Decizia nr. 309/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 309/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin încheierea din data de 3 octombrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație, secția penală, pronunțată în dosarul nr.

4489/1/2010 s-a dispus amânarea cauzei la 11 noiembrie 2011; a fost admisă

cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) teza a

II-a C. proc. pen., revocată măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în

sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată

în dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală.

Au fost admise

cererile formulate de inculpații V.C., C.F. și C.C. privind declasificarea

echipamentelor tehnice cu care au fost realizate înregistrările, a manualelor

de utilizare și a accesoriilor necesare pentru punerea în funcțiune.

Au fost admise

cererile formulate de inculpații V.C. și C.C. privind solicitarea ca Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție să înainteze instanței toate convorbirile telefonice purtate de

inculpați la datele de 3 august 2009 și 11 septembrie 2009, în integralitatea

lor.

S-a dispus citarea

martorului din acte, lipsă la acest termen, B.L. și a martorilor propuși de

inculpatul C.F., M.N. și I.I., ca în precedent și D.M. prin agent procedural.

S-a pus în vedere

apărătorului ales al inculpatului V.C., avocat C.I., să depună adresa

martorului S.I. pentru a fi citat.

S-a dispus citarea

martorului M.I. la locul de muncă respectiv Ministerul Administrației și

Internelor - Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Serviciul

de Investigare a Fraudelor, Biroul 2, Proprietate Intelectuală, Fraude Vamale

și Intracomunitare, precum și citarea martorilor S.N. și A.M.

S-a pus în vedere

apărătorului ales al inculpatului L.M. să aducă personal martorul propus în

circumstanțiere, iar apărătorilor aleși ai inculpatului C.C. să aducă martorii

încuviințați de instanță.

S-a dispus efectuarea

unei adrese la expertul P.G. pentru întocmirea expertizei dispusă în cauză și

înaintarea acesteia la instanță până la termenul de judecată din data de 11

noiembrie 2011 și la SRI pentru a declasifica echipamentele tehnice cu care au

fost realizate înregistrările, manualele de utilizare și accesoriile necesare

pentru punerea în funcțiune.

S-a dispus efectuarea

unei adrese la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA

pentru a înainta instanței în integralitatea lor toate convorbirile telefonice

purtate de inculpați la datele de 3 august 2009 și 11 septembrie 2009.

S-a pus în vedere

apărătorilor aleși să încunoștințeze pe expertul parte - dl. C.G., pentru a lua

legătura cu expertul desemnat în vederea întocmirii raportului de expertiză.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la termenul de judecată

din data de 3 octombrie 2011, inculpatul C.C., prin apărătorii aleși a

solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a C.

proc. pen., revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, luată

împotriva sa în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, ulterior, în cursul judecății,

prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, încheiere rămasă

definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe -

completul de 9 judecători -, întrucât nu mai există vreun temei care să

justifice menținerea acestei măsuri preventive. S-a arătat că măsura preventivă

și-a atins scopul pentru care a fost luată, temeiurile concrete ce au stat la

baza luării acesteia nu mai subzistă, măsura nu se mai justifică în mod concret

și a devenit disproporționată în raport cu scopul pentru care a fost luată,

tinzând la a perpetua restricția dreptului fundamental al libertății de

circulație în afara teritoriului țării, ceea ce este inadmisibil atât din

perspectiva art. 53 din Constituție, cât și a art. 2 din Protocolul nr. 4

adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

În concret s-a arătat

că până în acest moment procesual s-au administrat toate probele pe care se

întemeiază rechizitoriul, inculpatul a participat activ la administrarea

probelor, prin cererile pe care le-a formulat nu a urmărit tergiversarea

judecării cauzei, s-a prezentat la toate termenele stabilite de instanță, a

respectat programul de supraveghere la care a fost supus în virtutea

controlului judiciar care însoțește măsura obligării de a nu părăsi țara,

apreciind că celeritatea soluționării cauzei nu poate fi afectată în situația

în care s-ar dispune revocarea măsurii.

Cu privire la durata

rezonabilă a desfășurării judecății, inculpatul a învederat faptul că măsura

preventivă este menită să contribuie la respectarea acestei cerințe atunci când

vizează preîntâmpinarea unui comportament procesual de natură a duce la

tergiversarea procedurilor, și implicit, la nesocotirea duratei rezonabile prin

lungirea nejustificată a procesului penal, manifestare obiectivă care în speță

lipsește, menținerea măsurii preventive motivat doar de natura și gravitatea

infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată încălcând prezumția de

nevinovăție.

Examinând cererea

formulată, prima instanță a constatat că este fondată. S-a reținut că prin

Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, fiind admisă propunerea de arestare preventivă

formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, și, în

temeiul art. 149

1

alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a

inculpatului C.C. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie

2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă

nr. 2 din 4 din 10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii

sus-menționate a declarat recurs inculpatul, recurs admis prin Încheierea nr.

245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Prin această din urmă

încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a

respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării

preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a

acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2 din 4 din 10

aprilie 2010 și, în baza art. 149

1

alin. (12) raportat la art. 146

alin. (11

1

) cu referire la art. 145

1

alin. (1) și (2) C.

proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o

durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului,

cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1

1

) și (1

2

) C. proc. pen.

Prin Ordonanța

procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi

țara luată de instanță cu ocazia soluționării recursului declarat împotriva

încheierii prin care instanța de fond a dispus arestarea preventivă a

inculpatului, a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată

de inculpatul C.C. împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă ca nefondată prin

încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin Rechizitoriul

nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a

corupției, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a

inculpatului C.C., alături de alți trei inculpați, pentru săvârșirea în formă

continuată a infracțiunii de cumpărare de influență, faptă prevăzută și

pedepsită de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 cu modificările și

completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În esență, în actul

de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la

diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în

anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000

euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la

acesta, că va interveni pe lângă magistrații secției de contencios administrativ

și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție învestiți cu

soluționarea dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC

„P.C.I.” SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul C.C. și

C.N.A.D.N.R., și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății

comerciale menționate.

După înregistrarea

dosarului la instanță, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010

pronunțată în dosarul penal nr. 4489/1/2010, secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen.

raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9

00

,

încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunțată la data de 9

iunie 2010, în dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, completul de 9

judecători, prin respingerea, ca nefondat a recursului declarat de inculpat.

În motivarea

încheierii, instanța de fond a reținut, în esență, că sunt îndeplinite

condițiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și alin. (8) C. proc.

pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu

părăsi țara, fiind justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru

care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna

desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a

desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.

Având în vedere

dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., prima instanță a

reținut că revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara trebuie

examinată și în raport cu dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului, dar și cu cele ale art. 2 din Protocolul nr. 4

adițional la Convenția menționată. S-a apreciat totodată că în sistemul

european de protecție a drepturilor omului, conceptul de libertate are două

componente: prima, este cea prevăzută în art. 5 din Convenție, care garantează

libertatea și siguranța persoanei, acestea privind libertatea sa fizică, și

anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reținută sau arestată în mod abuziv,

iar cea de-a doua privind restricțiile la libertatea de circulație, care intră

în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale;

dreptul la libera circulație, atât în interiorul unui stat, cât și între state

nu este absolut, exercitarea acestuia, putând face obiectul unor restrângeri,

astfel cum sunt prevăzute în art. 2 parag. 3 din Protocolul sus-menționat.

În ceea ce privește

necesitatea menținerii măsurii preventive într-o societate democratică,

instanța europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să

respecte pe cât posibil, valorile unei societăți democratice, în special

preeminența dreptului. Pe de altă parte, autoritățile judiciare naționale pot

dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane cu respectarea

necesității proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost

dispusă.

Prima instanță a

constatat că la momentul dispunerii, măsura obligării de a nu părăsi țara a

fost necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind

proporțională cu gravitatea acuzației penale adusă inculpatului și cu scopul

urmărit prin luarea acesteia, și în concordanță, atât cu legislația internă -

art. 143 C. proc. pen. - cât și cu dispozițiile art. 2 parag. 3 și 4 ale

Protocolului nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, dar la acest moment procesual menținerea

măsurii preventive nu se mai justifică, deoarece au fost ascultați inculpații

și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a

dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au perceput direct

pretinsa activitate infracțională reținută în sarcina acestuia; singurul martor

din acte - B.L. - care urmează a fi audiat de instanță cunoaște aspecte ce

vizează presupusa activitate infracțională comisă de inculpatul V.C., iar

ceilalți martori ce urmează a fi audiați, au fost propuși în apărare de către

inculpat și încuviințați de instanță în circumstanțierea acestuia.

Conduita inculpatului

de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada

în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nicio măsură

preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe

durata măsurii, sunt aspecte de natură a crea convingerea instanței că scopul

procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen.,

poate fi atins și în condițiile în care se va revoca măsura preventivă

prevăzută în art. 145

1

C. proc. pen. luată față de inculpat și că

menținerea în continuare a măsurii nu mai poate fi privită ca fiind necesară

într-o societate democratică.

În ce privește riscul

ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor,

distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, s-a constatat că un

atare risc nu mai există, deoarece probele în acuzare referitor la acesta au

fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea

autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți

coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe

suporturile aflate în posesia organului judiciar, procesele-verbale de redare a

acestora fiind atașate la dosar.

S-a apreciat că

măsura tinde să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii timpului

(măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie 2010 și

ulterior în cursul judecății la data de 3 iunie 2010), iar pe de altă parte,

disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia,

nemaiexistând vreun temei care să justifice menținerea măsurii.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, cu privire la

dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi

localitatea luată față de inculpatul C.C., dispoziție criticată, astfel după

cum rezultă din motivele depuse la dosar și din concluziile orale ale

reprezentantului parchetului, pentru nelegalitate și netemeinicie, neaudierea

tuturor martorilor (existând încă unsprezece martori, propuși de inculpați,

care nu au fost audiați), caracterul nerelevant al înscrisurilor depuse de

către inculpat în susținerea cererii, care au fost avute în vedere la luarea

măsurii, existând posibilitatea ca inculpatul să solicite părăsirea țării

pentru o perioadă de timp, necesitatea administrării și a altor probe, temerea

că inculpatul se va sustrage de la judecată prin părăsirea țării, necesitatea

împiedicării influențării negative a judecății, menținerea temeiurilor avute în

vedere la luarea măsurii, proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit, durata

rezonabilă a acesteia, împrejurarea că aceeași măsură a fost menținută față de

ceilalți inculpați.

Analizând cauza prin

prisma criticilor formulate și sub toate aspectele potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., instanța de recurs, în opinie

majoritară constată că recursul declarat de către procuror este fondat și va fi

admis pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din examinarea reglementărilor interne în materie, măsurile preventive

(privative și restrictive de libertate) sunt instituții de drept procesual

penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este

împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra

desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia și sunt

reglementate în partea generală a C. proc. pen., Titlul IV, Capitolul I și

constau în reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu

părăsi țara și arestarea preventivă.

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor

preventive în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe

viață sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfășurare a

procesului penal și de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului

de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la

alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ținându-se seama, potrivit

art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al

infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și de alte situații

privind persoana față de care se ia măsura.

Potrivit art. 145

1

alin. (1) C. proc. pen. obligarea de a nu părăsi țara este măsura preventivă

care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror

sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în

cursul judecății, de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului care a dispus

această măsură.

Pentru a se dispune

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 145

1

alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat

cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) să existe probe

sau indicii temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care să

rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o

infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe

viață;

b) măsura preventivă

să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;

c) măsura să fie

proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin

dispunerea acesteia, condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în

scopul garantării libertății de circulație a persoanei și evitării

arbitrariului, existența unei proporționalități, între gravitatea infracțiunii

de care este suspectat inculpatul și scopul urmărit prin dispunerea măsurii

(buna desfășurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului

de la urmărirea penală sau de la judecată).

Totodată,

dispozițiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării

temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de

a asigura buna desfășurare a procesului penal și preîntâmpinarea sustragerii de

la judecată a inculpatului.

Se constată,

totodată, că măsurile prevăzute de dispozițiile art. 145 C. proc. pen. și art.

145

1

C. proc. pen. dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de

judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin

rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul

unei noi prelungiri sau al menținerii de către instanța de judecată, căreia îi

revine atribuția de a dispune o asemenea măsură, dacă, discutând luarea lor,

constată că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc.

pen., instanța având competență exclusivă în luarea unei asemenea măsuri, dacă,

discutând luarea ei, consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de art.

143 alin. (1) C. proc. pen., așa cum rezultă și din Decizia nr. LXXVI(76) 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, publicată în M. Of. nr.

545 din 18 iulie 2008.

Cu privire la cauza

concretă dedusă judecății se constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul

C.C., în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis

propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de

combatere a corupției, iar în temeiul art. 149

1

alin. (1) C. proc.

pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1)

lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.

Încheierea anterior

menționată a fost casată prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în baza art. 149

1

alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (11

1

) C. proc.

pen. cu referire la art. 145

1

alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

dispunându-se luarea față de inculpați a măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior

sesizării instanței prin rechizitoriu a fost luată de către prima instanță,

prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală.

Ulterior, în cursul

cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 4 martie 2011, urmare

cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanța

a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a

dispus revocarea acesteia, pentru ca prin Decizia penală nr. 67 din 14 martie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, în dosarul nr. 2169/1/2011, ca urmare a admiterii recursului

declarat de parchet, să fie respinsă, ca nefondată cererea de revocare a

măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C.

prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul

C.C.

De asemenea, în

cursul cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 4 aprilie 2001 a

fost admisă cererea de revocare a măsurii preventive formulată de către

inculpat, pentru ca prin Decizia nr. 88 din 11 aprilie 2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr.

3065/1/2011 să fie admis recursul declarat de parchet, fiind respinsă, ca

nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara

instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

La termenul de

judecată de la 11 mai 2011 în cursul cercetării judecătorești a fost admisă

cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în

sarcina inculpatului C.C., pentru ca prin Decizia nr. 122 de la 24 mai 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,

în dosarul nr. 4130/1/2011 să fie admis recursul declarat de parchet, fiind

respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi

țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3

iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

La termenul de

judecată de la 8 iunie 2011 în cursul cercetării judecătorești a fost admisă

cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în

sarcina inculpatului C.C., pentru ca prin Decizia nr. 152 de la 17 iunie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,

în dosarul nr. 4991/1/2011 să fie admis recursul declarat de parchet, fiind

respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi

țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3

iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Ulterior, în cursul

cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 7 septembrie 2011, urmare

cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanța

a apreciat, că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a

dispus revocarea acesteia, pentru ca prin Decizia penală nr. 266 din 15

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de

5 judecători, în dosarul nr. 7269/1/2011 să fie admis recursul declarat de

parchet, fiind respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării

de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr.

962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

În cursul cercetării

judecătorești, în primă instanță la termenul de judecată din 3 octombrie 2011,

urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat,

instanța a apreciat, că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea

măsurii și a dispus revocarea acesteia.

Astfel după cum

rezultă din analiza încheierii recurate, prin raportare la reglementările

normative anterior indicate, dar și potrivit prevederilor Convenției Europene

pentru Apărarea Drepturilor instanța de recurs, în opinie majoritară, constată

că prima instanță a apreciat greșit că s-ar impune revocarea măsurii preventive

dispusă față de inculpat.

Din verificarea

actelor dosarului se constată că, în cauză, cercetarea judecătorească este în

curs de desfășurare, urmând a se continua administrarea probelor constând în

audierea martorilor și efectuarea expertizei tehnice. Împrejurarea că, în

parte, probatoriul a fost administrat nu are ca semnificație, în mod

obligatoriu, faptul că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii,

cu atât mai mult cu cât acestea au vizat și natura și gravitatea faptei despre

care există indicii că a fost săvârșită de către inculpat, precum și

necesitatea de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea

respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu

celeritate a probelor.

Instanța de recurs,

în opinie majoritară, constată că în mod eronat prima instanță a apreciat că au

fost audiați toți martorii ce prezentau relevanță în ceea ce privește situația

inculpatului C.C.; se constată sub acest aspect că prin încheierea recurată

prima instanță a dispus, între altele, citarea martorului din acte, lipsă la

termenul de judecată din 3 octombrie 2011, respectiv B.L., precum și a

martorilor propuși de inculpatul C.F., respectiv M.N., I.I. și D.M.; totodată,

s-a pus în vedere apărătorului ales al inculpatului V.C. să indice domiciliul

martorului S.I., în vederea citării și s-a dispus citarea martorilor M.I., S.N.

și A.M., punându-se în vedere apărătorilor inculpaților L.M. și C.C. să asigure

prezentarea la termen a martorilor propuși în circumstanțiere.

În conținutul

rechizitoriului, în cadrul descrierii situației de fapt au fost făcute referiri

la martorii care au fost indicați în mod expres în ceea ce privește pretinsa

activitate infracțională a inculpatului C.C., în acest sens fiind și acelea

privind pe martora B.L., care nu a fost ascultată în faza cercetării

judecătorești și care a fost citată la termenul de judecată din 3 octombrie

2011.

Astfel, se reține că

scopul măsurii preventive luată față de inculpat subzistă, deoarece acesta viza

normala desfășurare a procesului penal, care este în curs, prin asigurarea

prezenței inculpatului la termenele de judecată și interdicția impusă acestuia

de a lua legătura cu oricare dintre martorii indicați în actul de sesizare, în

scopul bunei desfășurări a procedurii judiciare și atingerii scopului acesteia,

respectiv aflarea adevărului în cauză. Aprecierile primei instanțe referitoare

la împrejurarea că martorul din acte care urmează a fi audiat cunoaște aspecte

care vizează presupusa activitate infracțională a inculpatului V.C. nu poate fi

avută în vedere pentru a conduce la concluzia că temeiurile dispunerii măsurii

preventive față de inculpatul C.C. ar dispărea, ținând cont de situația de fapt

reținută de către procuror, urmând ca în baza principiilor oralității,

contradictorialității și nemijlocirii prin ascultarea martorului să se poată

lămuri modalitatea specifică în care se presupune că s-au derulat presupusele

activități infracționale ale inculpaților.

Aspectele anterior

invocate de către inculpat în motivarea cererilor repetate de revocare a

măsurii preventive dispusă în ceea ce îl privește, constând în aceea că

derulează activități comerciale ce ar viza efectuarea de deplasări în afara

României, sau că intenționează să se supună unor proceduri medicale în

străinătate, nu sunt elemente apte a determina concluzia că temeiurile avute în

vedere la luarea față de inculpat a măsurii preventive nu subzistă, în raport

cu actele depuse la dosarul cauzei și asupra cărora de fiecare dată instanța de

control judiciar s-a pronunțat, fiind avute în vedere în mod corespunzător.

Având în vedere

stadiul procesual, precum și diligența manifestată de către instanță pentru

desfășurarea cu celeritate a procedurii judiciare, instanța de recurs, în

opinie majoritară, apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

țara este în concordanță cu dispozițiile art. 2 parag. 3 și 4 ale Protocolului

nr. 4 și cu jurisprudența Curții Europene privind limitarea dreptului de circulație

a persoanei, drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarelor condiții:

a) să fie prevăzut de

lege, prin lege înțelegându-se temeiul legal din dreptul intern, indiferent

dacă acesta este prevăzut într-o lege sau în alt act normativ ori jurisprudență,

cu condiția de a satisface cerința de accesibilitate și previzibilitate;

b) să urmărească un

scop legitim, respectiv garantarea securității naționale, siguranța publică,

menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau

a moralei, protejarea drepturilor sau libertăților altora sau interesul public

într-o societate democratică;

c) să constituie o

măsură necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul

urmărit.

Măsura preventivă

este prevăzută de lege și sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi

dispusă, luarea, respectiv menținerea ei urmărind un scop legitim, acela de

asigurare a îndeplinirii scopurilor procesului penal aflat în curs de

desfășurare, măsura fiind necesară și proporțională cu scopul urmărit, care nu

poate fi atins prin aplicarea unor alte măsuri.

Din examinarea cauzei

rezultă că de la momentul luării de către instanță a măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. la data de 3 iunie 2010

și până la data judecării prezentului recurs la 10 octombrie 2011 a trecut un

interval de timp de 1 an, 4 luni și 7 zile, ceea ce se circumscrie unui termen

rezonabil, măsura dispusă fiind proporțională și necesară cu scopul propus,

față de complexitatea cauzei, conferită prin numărul inculpaților, a martorilor

și a celorlalte probe ce urmează a fi administrate.

Instanța de recurs,

în opinie majoritară nu poate avea în vedere apărarea inculpatului referitoare

la caracterul continuu al măsurii, ca urmare a dispunerii ei și în cursul

urmăririi penale, de la data de 12 aprilie 2010 și până la 10 iunie 2010,

întrucât măsura dispusă în cursul urmăririi penale a încetat odată cu sesizarea

instanței prin rechizitoriu, luarea aceleiași măsuri preventive în cursul

judecății de către prima instanță, fiind dispusă în condițiile deciziei în

interesul legii la care s-a mai făcut referire, așa încât reprezintă o măsură

dispusă de un alt organ judiciar, momentul de la care a fost examinată durata

ei, fiind concretizat temporar la data de 3 iunie 2010.

Conduita procesuală

corectă manifestată de inculpat până la acest moment reprezintă, de altfel, o

obligație a părții și nu un element care să o evidențieze în mod pozitiv,

neconstituind, per se, o garanție că atitudinea procesuală se va perpetua, astfel

încât procesul penal să se desfășoare în condiții normale în vederea aflării

adevărului.

Nu trebuie omisă nici

împrejurarea că prezentarea inculpatului în instanță a avut loc în condițiile

în care acesta s-a aflat sub obligațiile impuse prin măsura preventivă ce a

fost luată, cunoscut fiind că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii

sau a obligațiilor care îi reveneau, se putea lua măsura mai severă, a

arestării preventive.

Așa fiind, se

constată că temeiurile avute în vedere de instanță la luarea, în cursul

judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpat

se mențin, nefiind infirmate de probele administrate până în prezent astfel că

nu se justifică revocarea acesteia.

Pentru considerentele

ce preced, se constată că recursul declarat de către Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională

Anticorupție este fondat, iar potrivit dispozițiilor art. 385

15

pct.

2, lit. d) C. proc. pen., va fi admis, va fi casată încheierea atacată numai

sub aspectul admiterii cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi

țara, instituită în sarcina inculpatului C.C., iar în rejudecare, respinsă, ca

nefondată cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi

țara, dispusă față de inculpat prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Potrivit disp. art.

192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat intimatul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, determinate de soluționarea cererii în

fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Cu majoritate:

Admite recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 3

octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, privind pe intimatul inculpat C.C..

Casează încheierea

atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor

art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii

obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin

Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010 și a măsurilor aplicate,

dispoziții pe care le înlătură și rejudecând:

Respinge, ca

nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara

instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Menține celelalte

dispoziții ale încheierii atacate.

Obligă intimatul

inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat

ocazionate de soluționarea în fond a cererii de revocare a măsurii obligării de

a nu părăsi țara.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 octombrie 2011.

OPINIE SEPARATĂ

în sensul

respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva

încheierii din 3 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010.

Contrar opiniei

majoritare, apreciem că în cauză se impune respingerea recursului Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. atunci când nu mai

există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta

trebuie revocată din oficiu sau la cerere. Inexistența vreunui temei care să

justifice menținerea în continuare a măsurii preventive este supusă aprecierii

instanței, care are îndatorirea de a constata dispariția temeiurilor pentru

care a fost luată măsura preventivă.

În speță, revocarea

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, dispusă față de inculpatul

C.C. pe considerentul îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 139 alin. (2)

teza a II-a raportat la art. 145

1

C. proc. pen., trebuie examinată

așa cum de altfel și instanța de fond a procedat și în raport cu dispozițiile

art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 2 din

Protocolul nr. 4 adițional la convenția menționată, art. 25 și art. 53 din

Constituția României.

Astfel, în art. 2 din

Protocolul nr. 4 adițional la Convenție se prevede, în parag. 2 și 3, că orice

persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, iar

exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea

care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea

ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei,

ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Pe de altă parte,

potrivit art. 25 din Constituția României, dreptul la libera circulație în țară

și străinătate este garantat, fiecărui cetățean fiindu-i asigurat dreptul de

a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a

emigra, precum și de a reveni în țară, iar potrivit art. 53 din legea

fundamentală, restrângerea unor drepturi sau a unor libertăți poate fi dispusă

numai dacă este necesară într-o societate democratică, cu condiția ca această

măsură să fie proporțională cu situația care a determinat-o.

Așadar, dreptul la

libera circulație atât în interiorul unui stat, cât și între state nu este

absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum

sunt prevăzute în art. 2 parag. 3 din Protocolul nr. 4. Cât privește

necesitatea menținerii măsurii preventive într-o societate democratică,

instanța europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să

respecte pe cât posibil valorile unei societăți democratice, în special

preeminența dreptului. Pe de altă parte, autoritățile judiciare naționale pot

dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane cu respectarea

necesității proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost

aplicată.

În speță, așa cum în

mod corect a constatat și instanța de fond, nu mai există temeiuri care să

justifice menținerea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara,

în condițiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de libertate, cu

caracter de excepție, iar gravitatea faptei pretins a fi săvârșite de inculpat

nu este suficientă și nu justifică, prin ea însăși, menținerea unei măsuri

preventive pe o durată de 1 an și 6 luni, care tinde să depășească durata

rezonabilă la care se referă art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la

12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecării la 3 iunie 2010). Totodată,

menținerea măsurii preventive nu se mai justifică atâta timp cât nu mai există

un just echilibru între restrângerea dreptului la liberă circulație a

inculpatului - care este un reputat om de afaceri, ce administrează societăți

cu o cifră de afaceri considerabilă, pentru care libertatea de circulație este

esențială în încheierea de contracte și derularea acestora, precum și a celor

existente, mai ales în contextul crizei economice actuale - și scopul urmărit

prin atingerea acestui drept. De altfel, inculpatul C.C. a făcut dovada

necesității revocării acestei măsuri prin prisma consecințelor nefaste pe care

menținerea interdicției de a părăsi țara le are, în primul rând asupra

afacerilor sale, iar în subsidiar asupra stării sale de sănătate, fiind în

evidența unor clinici medicale din străinătate anterior instituirii măsurii

preventive.

Temerea invocată de

parchet privind sustragerea inculpatului C.C. de la judecarea cauzei prin

părăsirea țării, întrucât are rezidență în Germania, precum și cea că ar putea

zădărnici aflarea adevărului, sunt infirmate de comportamentul procesual

pozitiv al inculpatului pe parcursul urmăririi penale și al cercetării

judecătorești, când s-a prezentat la toate solicitările, inclusiv în perioada

în care nu a fost luată de procuror o asemenea măsură preventivă. Ca atare, nu

se poate invoca faptul că prezentarea în fața organelor judiciare s-a făcut

fortuit, de teama revocării măsurii obligării de a nu părăsi țara, atâta vreme

cât comportamentul inculpatului a fost constant în acest sens, inclusiv în

perioadele în care nu se dispusese față de el respectiva măsură, perioadă în

care s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea afecțiunilor de

care suferă și pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini.

Totodată,

solicitudinea manifestată de inculpat este dublată de buna-credință de care a

dat dovadă, acesta fiind cel care a informat din proprie inițiativă organul de

urmărire penală despre existența locuinței în Germania. Pe de altă parte,

Germania este semnatară a Deciziei-cadru privind cooperarea judiciară între

statele membre UE, astfel că dacă inculpatul ar refuza să revină în țară, se

poate emite un mandat european de arestare în vederea predării către statul

român pentru continuarea judecății sau executarea unei eventuale pedepse.

În altă ordine de

idei, inculpatului nu îi poate fi îngrădit dreptul de a-și alege medicul și de

a-și trata afecțiunile de care suferă în modul în care consideră de cuviință,

mai ales în condițiile precarității sistemului sanitar din România.

Cu privire la riscul

zădărnicirii aflării adevărului, instanța de fond a apreciat că acest risc nu

există întrucât probele în acuzare și în apărare au fost epuizate, iar

expertiza tehnică dispusă în cauză vizează stabilirea autenticității

convorbirilor telefonice, convorbiri care deja au fost interceptate și se află

stocate pe suporturile tehnice aflate în posesia expertului, iar

procesele-verbale de redare a acestora sunt atașate la dosar.

În consecință,

apreciem că pe parcursul prezentului proces penal, inculpatul C.C. a oferit

suficiente garanții care să ducă la concluzia că cercetarea sa poate continua

fără existența vreunei restrângeri a libertății de mișcare, buna desfășurare a

procesului penal neputând fi influențată în vreun fel, iar pe de altă parte,

măsura preventivă a devenit excesivă, prin trecerea unui timp îndelungat de la

instituire și până în prezent, fiind depășit termenul rezonabil la care face

referire jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Totodată,

menținerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de

inculpatul C.C. nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate

democratică și nici proporțională în raport cu scopul urmărit prin aplicarea

acesteia, motiv pentru care, în conformitate cu art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., se impune respingerea recursului Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.