ÎCCJ, Decizia nr. 88/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 88/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față;

Din actele dosarului constată

următoarele:

Prin

încheierea din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, a fost admisă cererea

formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a

fost revocată măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina

inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul

nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția senală.

În baza art. 160

8a

alin.

(2) C. proc. pen. a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul V.C.

În baza art. 160

8a

alin.

(3) C. proc. pen. raportat la art. 160

2

alin. (3) și (3

1

)

C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar au fost

instituite în sarcina inculpatului V.C., următoarele obligații:

a) să nu depășească limita teritorială

a municipiului București decât în condițiile stabilite de instanță;

b) să se prezinte la instanța de

judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de

poliție desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului de

supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu își schimbe locuința fără

încuviințarea instanței care a dispus măsura;

e) să nu dețină, să nu folosească și

să nu poarte nicio categorie de arme;

f) să nu se apropie și să nu ia

legătura cu inculpații C.C., C.F. și L.M., precum și cu martorii din prezenta

cauză, cu experții și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect.

În baza art. 160

4

alin. (2)

raportat la art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen. a fost

atrasă atenția inculpatului V.C. că în caz de încălcare cu rea-credință a

obligațiilor care îi revin se va lua față de acesta măsura arestării

preventive.

În baza art. 160

2

alin. (4)

C. proc. pen. s-a dispus comunicarea încheierii administrației locului de

deținere, inculpatului V.C. și tuturor instituțiilor prevăzute la art. 145 alin.

(2

1

) C. proc. pen.

S-a dispus punerea în libertate

provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. de sub puterea mandatului

de arestare preventivă din data de 30 martie 2010 emis de Secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.

A fost respinsă cererea formulată de

inculpatul L.M. în conformitate cu dispozițiile art. 145

1

raportat

la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., cu obligarea acestuia la plata

cheltuielilor judiciare statului.

A fost admisă cererea privind audierea

unui martor propus de inculpatul L.M.

S-a dispus efectuarea unei adrese la

Ministerul Justiției pentru a comunica dacă dl. C.G. este expert tehnic

autorizat să efectueze expertize tehnice în materie de stabilire a

autenticității și realității convorbirilor și comunicărilor telefonice și să

transmită instanței tabelul cu experții autorizați să efectueze expertize de genul

celei dispuse de instanță;

S-a dispus efectuarea unei adrese

către Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice pentru a comunica

tabelul experților autorizați să efectueze expertiza tehnică dispusă în cauză,

în vederea desemnării expertului conform art. 118 alin. (2) C. proc. pen.;

S-a dispus efectuarea unei adrese la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. pentru a

înainta instanței procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice

purtate de inculpați, în integralitatea lor și care au legătură cu fapta dedusă

judecății;

S-a dispus efectuarea unei adrese la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. pentru a

preciza dacă, în afara proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice

aflate la dosar, există și altele conținând convorbirile purtate de către

inculpați între ei și cu alte persoane, iar în caz afirmativ să le transmită

instanței;

S-a dispus efectuarea unei adrese la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. pentru a

comunica dacă deține listingul convorbirilor telefonice purtate de toți

inculpații în perioada când se reține comiterea infracțiunilor, respectiv iulie

- noiembrie 2009 și în caz afirmativ să le înainteze instanței;

S-a dispus repetarea adresei către

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică pentru a comunica situația lucrării nr. 80571/2009

privind plângerea formulată de numitul E.F.T. împotriva inculpatului L.M., care

este soluția adoptată precum și comunicarea acesteia;

S-a dispus efectuarea de demersuri la

Serviciul Arhivă al Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a atașa la

dosarul cauzei, Dosarul nr. 268/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - D.N.A. cu privire la care această instituție a

comunicat că a fost înaintat instanței la data de 25 martie 2010;

Cauza a fost amânată la 11 mai 2011,

dispunându-se citarea inculpatului V.C. și a martorilor P.J., B.L., C.M., E.F.T.,

E.C. și G.V.

Pentru a pronunța această soluție

prima instanță a reținut, în esență, că la data de 30 martie 2011 a fost

înregistrată cererea formulată de unul din apărătorii aleși ai inculpatului V.C.,

prin care a solicitat punerea în libertate provizorie sub control judiciar a

acestuia.

Având în vedere dispozițiile art. 160

7

alin. (1) și (2) C. proc. pen., instanța a verificat cererea, după care l-a

întrebat pe inculpat dacă și-o însușește. Constatând îndeplinite condițiile

pentru admisibilitatea în principiu a cererii a procedat la ascultarea

inculpatului, potrivit art. 160

8a

alin. (1) C. proc. pen.

;

În susținerea cererii, inculpatul prin

apărători, a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., în cauză neexistând probe concrete cu privire

la posibilitatea săvârșirii altor infracțiuni sau de încercare de zădărnicire a

aflării adevărului prin influențarea martorilor în condițiile în care

probatoriul a fost administrat, martorii care cunosc aspecte esențiale privind

pretinsele infracțiuni de care este acuzat au fost audiați, iar prin

obligațiile pe care instanța i le poate impune sunt create toate condițiile ca

acesta să nu ia legătura cu părțile din proces. A mai susținut inculpatul că la

aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în vedere și datele ce

caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor penale, situația

familială - are doi copii minori în întreținere, părinții sunt în vârstă și

grav bolnavi - și nu în ultimul rând faptul că, deținerea sa în arest preventiv

timp de 1 an și 4 zile este de natură a duce la transformarea detenției

provizorii într-o pedeapsă anticipată.

În fine, inculpatul a invocat

prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. și dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului în conformitate cu care scopul măsurilor

preventive poate fi atins și prin liberarea sa provizorie sub control judiciar,

ca măsură alternativă la arestul preventiv.

Examinând cererea formulată, prima

instanță a constatat că este întemeiată.

Astfel, s-a reținut că în conformitate

cu dispozițiile art. 5 alin. (5) și ale art. 160

1

C. proc. pen., în

tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate

cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune,

același drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituția României și

de art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

S-a reținut că liberarea provizorie,

indiferent de modalitate, este o instituție destinată să concilieze libertatea

individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control

asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligații sau restricții ale

libertății) și, deoarece măsurile preventive aduc atingere libertății individuale,

consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit

garanțiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea

măsurilor preventive, urmând a se alege măsura preventivă care poate asigura

scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Liberarea provizorie poate fi

considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării

preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri -chiar dacă sunt de natură

diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în

ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.), individualizarea măsurii

preventive fiind lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv

instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este

suficient sau se impune menținerea față de inculpat a măsurii arestării

preventive.

Din analiza dispozițiilor art. 136 alin.

(2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu cele ale art. 160

2

din același cod, s-a reținut că pentru a se putea dispune liberarea provizorie

- sub control judiciar sau pe cauțiune -trebuie îndeplinite două condiții, una

pozitivă și una negativă, privind natura și gravitatea infracțiunii, apreciate

prin cuantumul pedepsei prevăzută de lege și comportamentul inculpatului și

perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

S-a reținut că inculpatul V.C. a fost

arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de

30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare

preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Hotărârea instanței de fond a rămas

definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010,

prin respingerea recursului formulat de inculpat.

Temeiurile de drept ale luării măsurii

arestării preventive a sus-numitului inculpat le-au constituit dispozițiile art.

148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând, pe de-o parte,

că există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt

probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a

săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare

de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică.

Ulterior, măsura arestării preventive

a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu prevederile art. 155

și următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din

data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție - secția de combatere a corupției, a dispus

trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături

de alți trei inculpați, pentru comiterea următoarelor infracțiuni:

- trafic de influență în formă

continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6

din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în

mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins de la

inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit

efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia că în schimbul banilor va

interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistrații Secției de contencios

administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție, învestiți cu

soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I.

SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. și

C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății

comerciale aparținând inculpatului C.C. S-a mai reținut că în perioada 30

august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea

inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu

titlu gratuit în Cotidianul „I.P." aparținând lui L.M., a unor articole cu

conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de

119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția

Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva acestuia

măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul

nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat

pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave;

- fals în înscrisuri sub semnătură

privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290

C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu

modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală

din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de Avocat V.C." către SC L.I. SRL,

precum și contractul de asistență juridică nr. 380802 din 19 octombrie 2009,

având ca părți „Cabinetul de Avocat V.C." și SC L.I. SRL, activitate

urmată de înregistrarea în evidența „Cabinetului de Avocat V.C." a acestor

înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele

de control ale Gărzii Financiare în perioada 25-26 ianuarie 2010, în scopul de

a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul

termen de judecată, fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.

Prin încheierea din data de 25 mai

2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția senală, verificând din oficiu în Camera de consiliu,

legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în

conformitate cu dispozițiile art. 300

1

C. proc. pen., menținerea

măsurii.

Ulterior, măsura arestării preventive

a fost menținută de către instanța de fond potrivit dispozițiilor art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Raportând dispozițiile art. 160

2

C. proc. pen., la speța dedusă judecății, prima instanță a constatat

îndeplinită condiția prevăzută în alin. (1) al textului de lege menționat, în

sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile de săvârșirea cărora

este bănuit inculpatul nu depășesc 18 ani închisoare.

Cu privire la cea de-a doua condiție,

prevăzută în alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen., s-a constatat că

la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze

în mod rezonabil presupunerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi

fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influențarea cursului

cercetării judecătorești, probele în acuzare fiind administrate în cea mai mare

parte - au fost audiați aproape toți martorii care cunosc împrejurări esențiale

legate de pretinsa activitate infracțională a inculpatului, martorii citați

pentru următorul termen de judecată, cu excepția martorului C.M., fiind

persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care

coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă în

cauză are ca obiectiv stabilirea autenticității convorbirilor telefonice

purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați și a celor în mediu ambiental,

convorbiri care deja au fost stocate pe suporții originali ce se află în

păstrarea parchetului, copii ale suporților și procesele-verbale de redare a

respectivelor convorbiri telefonice fiind atașate la dosar.

Cu privire la inexistența riscului de

obstrucționare a desfășurării în bune condiții a cercetării judecătorești, s-a

apreciat că acesta rezultă și din faptul că între obligațiile impuse

inculpatului de către instanță pe timpul liberării provizorii, este și aceea de

a nu lua legătura cu inculpații din cauză, cu martorii și cu experții,

atrăgându-i-se totodată atenția că în caz de încălcare a acestei obligații,

împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.

Referitor la temeiurile prevăzute în art.

148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii

arestării preventive a inculpatului și, care, în opinia procurorului ar

justifica soluția de respingere a cererii formulată de inculpat, s-a apreciat,

că liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză,

menținerea temeiurilor arestării preventive întrucât, pentru situațiile în care

se constată încetarea sau modificarea temeiurilor inițiale devin incidente

dispozițiile art. 139 C. proc. pen. care reglementează instituțiile revocării,

respectiv, înlocuirii măsurii arestării preventive.

Sub acest aspect s-a observat faptul

că dispozițiile legale care reglementează instituția liberării provizorii sub

control judiciar nu cuprind nicio referire explicită la un astfel de impediment

care ar face inaplicabilă această instituție, iar în absența unor criterii

legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra

temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanța a

considerat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care țin de

circumstanțele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care

circumstanțiază persoana inculpatului, în acest sens fiind și jurisprudența

CEDO.

În ceea ce privește natura și

pericolul social al infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în

judecată, s-a reținut că - în măsura în care se va dovedi că ele există și au

fost comise cu vinovăție de acesta - ele sunt grave, dar natura și gravitatea

faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de

la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii, cu atât mai mult

cu cât, o dată cu trecerea timpului, rezonanța socială negativă a faptelor se

estompează.

S-a argumentat că regula respectării

libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată și de legislația

internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări, numai în cazuri

excepționale care reclamă protejarea interesului public. Tulburarea ordinii

publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un

motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie

decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate

ordinea publică, ar fi realmente amenințată. Ori de câte ori acest risc nu

poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită să obțină

punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Natura faptelor, gravitatea și

efectele lor nu justifică în sine necesitatea continuării prevenției în lipsa

unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat

prejudicii ordinii publice.

Cu privire la persoana inculpatului V.C.,

instanța a reținut că nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu

stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată și doi

copii minori în întreținere.

Referitor la caracterul rezonabil al

detenției, s-a apreciat că durata scursă de la data arestării inculpatului (1

an și 4 zile) este suficientă pentru a tinde - în condițiile prelungirii

acesteia - la concluzia transformării detenției provizorii într-o pedeapsă,

ceea ce ar contraveni, atât dispozițiilor legii interne, cât și reglementărilor

internaționale.

În consecință, s-a constatat, nu numai

îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea

cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ci și că, raportat la

datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, aceasta este întemeiată,

scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului

penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată sau de la

executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., putând

fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor

drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații stricte în sarcina

acestuia și atragerea atenției că în caz de încălcare cu rea-credință a acestor

obligații, va fi din nou arestat.

În conformitate cu art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., Înalta Curte, din oficiu, a pus

în discuție legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a

inculpatului V.C. și a concluzionat că în raport cu soluția de admitere a

cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat,

menținerea stării de arest preventiv rămâne lipsită de obiect.

Referitor la cererea inculpatului C.C.,

prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen.,

s-a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara

prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen., luată împotriva sa prin Încheierea

nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9

iunie 2010 a aceleiași instanțe - Completul de 9 Judecători s-a constatat că în

motivarea cererii, inculpatul, a invocat dispozițiile art. 139 alin. (2) C.

proc. pen. și a susținut că menținerea măsurii nu mai este necesară, raportat

la scopul măsurilor preventive, existând suficiente garanții pentru a permite

constatarea faptului că măsura nu mai este necesară pentru a asigura prezența

sa la proces și buna desfășurare a judecății, încă de la prima citare în faza

de urmărire penală, dând curs tuturor chemărilor de a fi prezent la organele

judiciare, prezentându-se la toate termenele de judecată și respectând

programul de supraveghere impus pe durata măsurii.

În ce privește justificarea măsurii,

inculpatul a susținut că aceasta presupune identificarea în conduita sa a

elementelor de fapt din care să rezulte că nu se conformează obligațiilor de a

se supune procedurilor penale, decât dacă se menține măsura preventivă a

obligării de a nu părăsi țara, luată împotriva sa. în acest sens a invocat conduita

anterioară, lipsa antecedentelor penale, statutul profesional, atitudinea

procesuală constând în aceea că a dat declarații complete și exacte de natură a

servi la aflarea adevărului, concluzionând că specificul de activitate al

societății pe care o conduce, prin partenerii externi și lucrările externe în

care societatea este angajată, presupune prezența sa fizică la negocieri de

contracte și la toate activitățile specifice managementului și obținerii de noi

parteneri. Sub aspectul temeiurilor care justifică menținerea măsurii,

inculpatul a susținut că probatoriul a fost administrat în cauză, în sensul că

au fost audiați toți inculpații și martorii și, în plus a cerut să se constate

că datorită scurgerii timpului măsura tinde să devină excesivă.

Examinând cererea formulată, prima

instanță a constatat că este fondată.

Din actele și lucrările dosarului s-a

reținut că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă

formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția

Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, și, în temeiul art. 149

1

alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și art. 148 alin. (1) lit. f)

C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de

29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv,

emițându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii sus-menționate a

declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin Încheierea nr. 245

din 12 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 Judecători. Prin aceasta din urmă

încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a

respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării

preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a

acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10 aprilie 2010

și, în baza art. 149

1

alin. (1) raportat la art. 146 alin. (11

1

)

cu referire la art. 145

1

alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a luat

față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile

de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în

sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 145

1

raportat la art.

145 alin. (1

1

) și (1

2

) C. proc. pen.

Prin Ordonanța procurorului nr. 310/P/2009

din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara, luată de instanță, a

fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată de inculpat

împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă, ca nefondată prin încheierea din

data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

penal nr. 4186/1/2010.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din

20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție - secția de combatere a corupției,

s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți trei

inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută

și pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările

ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În esență, în actul de sesizare a

instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale

de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în anul 2009 a promis

coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro și i-a dat

efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va

interveni pe lângă magistrații Secției de Contencios Administrativ și Fiscal

din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție învestiți cu soluționarea Dosarului

nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al

cărui administrator este inculpatul și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să

pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.

După înregistrarea dosarului la

instanță, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul

penal nr. 4489/1/2010, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi

țara, prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen. raportat la art. 145 din

același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9,00 încheiere rămasă

definitivă prin Decizia nr. 429 pronunțată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr.

4979/1/2010 al aceleiași instanțe, Completul de 9 Judecători, prin respingerea,

ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

În motivarea încheierii, instanța a

reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 136

alin. (1) și (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive

a obligării de a nu părăsi țara, fiind justificată de natura și gravitatea

infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și de

scopul de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării

duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a

probelor.

Având în vedere dispozițiile art. 139 alin.

(2), art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., precum și condițiile prevăzute de

art. 145

1

alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143

C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenția

Europeană (respectiv să existe probe sau indicii temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau

inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii sau a detențiunii pe viață, măsura preventivă să fie necesară pentru

interesul bunei desfășurări a procesului penal, măsura să fie proporțională cu

gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia).

Totodată, din examinarea art. 137 alin.

(3) C. proc. pen. rezultă că în cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau

țara, instanța a reținut că are obligația de a examina „temeiurile

concrete" care determină luarea măsurii, constatându-se că la momentul

luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal, proporțională cu gravitatea acuzației

penale adusă inculpatului și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia și în

concordanță, atât cu legislația internă și europeană, dar că la acest moment

procesual nu se mai justifică menținerea măsurii preventive dispusă în cauză,

față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și toți martorii indicați

în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată

a inculpatului C.C. și care au perceput direct activitatea infracțională

pretins a fi fost săvârșită de către acesta.

Conduita inculpatului de a se prezenta

la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada în care împotriva

sa, organul de urmărire penală nu a luat nicio măsură preventivă, respectarea

de către acesta a programului de supraveghere impus pe timpul măsurii, au fost

apreciate de către instanță ca aspecte de natură a crea convingerea instanței

că scopul procesului penal, poate fi atins și în condițiile în care s-ar revoca

măsura preventivă prevăzută în art. 145

1

C. proc. pen. luată față de

inculpat în cursul procesului penal.

Cu privire la riscul ca inculpatul să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau

alterarea mijloacelor materiale de probă, s-a constatat că un atare risc nu mai

există, deoarece probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost

administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză vizează stabilirea

autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți

coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe suporții

aflați la organul de urmărire penală, procesele-verbale de redare a acestora

fiind atașate la dosar.

S-a mai arătat că măsura tinde să

devină, pe de-o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată

de la data de 12 aprilie 2010 și prelungită în cursul urmăririi penale), iar pe

de altă parte, disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea

acesteia și că nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii.

Relativ la cererea inculpatului L.M.

de ridicare a interdicției obligării de a nu părăsi țara, pentru perioada 8

aprilie - 21 aprilie 2011, când trebuie să fie prezent la Budapesta pentru

semnarea unor documente legate de afacerile pe care le derulează firma sa cu

Winley Continental Inc. din Ungaria s-a apreciat că, potrivit dispozițiilor art.

145 alin. (1) și (2

3

) și art. 145

1

C. proc. pen. cererea

este nefondată.

Din actele și lucrările dosarului s-a

reținut că prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție

- secția de combatere a corupției, inculpatul L.M. a fost trimis în judecată în

stare de libertate pentru comiterea următoarelor infracțiuni:

- cumpărare de influență în formă

continuată prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și

completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în

esență, în aceea că în perioada 30 august 2009 - 21 octombrie 2009, în mod

repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale i-a promis

inculpatului V.C. foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în

Cotidianul „I.P." a unor articole cu conținut electoral și i-a remis suma

de 119.000 RON, în schimbul promisiunii acestuia din urmă că va interveni pe

lângă polițiștii din cadrul D.G.P.M.B. și-i va determina să nu dispună

împotriva sa măsura reținerii și să propună o soluție de neurmărire în cauza în

care era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de

grave;

- fals în înscrisuri sub semnătură

privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută și pedepsită de art. 290 C.

pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu

modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., constând în aceea că, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții

infracționale a întocmit cu date nereale, contractul de asistență juridică nr. 380802

din 19 noiembrie 2009 având ca părți Cabinetul de avocat „V.C." și SC L.I.

SRL, ordinul de plată nr. 109 din 21 octombrie 2009 în valoare de 119.000 RON,

contractul fără număr din 17 octombrie 2009, încheiat între SC L.I. SRL și SC A.I.E.

SRL și factura fiscală din 20 octombrie 2009, activitate urmată de

înregistrarea în evidența contabilă a acestor înscrisuri și de prezentarea lor,

în perioada 1 - 4 februarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare

și la organele de urmărire penală ca documente justificative în scopul

ascunderii faptei de corupție susmenționată și;

- participație improprie la

infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte

de corupție, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din

Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art.

17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările

ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen., constând în aceea că a înregistrat în evidența contabilă a SC L.I.

SRL mai multe documente comerciale, financiar contabile și bancare cu conținut

nereal.

Împotriva inculpatului L.M. prin Încheierea

nr. 245 din 12 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de

9 judecători, a luat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de

zile, începând cu data de 12 aprilie 2010, până la data de 11 mai 2010 (vol.9,

fila 278 dosar urmărire penală).

S-a constatat că cerințele art. 145 alin.

(2

3

) la care trimite art. 145

1

C. proc. pen., dispoziții

legale în temeiul cărora inculpatul a formulat cererea, nu sunt îndeplinite,

deoarece în cauză urmează a fi audiați martorii care cunosc aspecte esențiale

legate de pretinsa activitate infracțională reținută în sarcina inculpatului,

iar pentru perfectarea acordului ce se va încheia la Budapesta, inculpatul

poate desemna o altă persoană, deplasarea lui în Ungaria nefiind absolut

necesară.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal, au declarat recurs:

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție,

criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și

concluziile orale ale procurorului pentru greșita admitere a cererii de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., deoarece

subzista riscul de influențare a martorilor și de zădărnicire a aflării

adevărului, având în vedere și încercările anterioare ale inculpatului de

disimulare a faptelor comise, reținerea eronată a împrejurării că proba

testimonială a fost integral administrată, nepronunțarea asupra chestiunii

menținerii măsurii arestării inculpatului, pusă în discuția părților; cu

privire la soluția de admitere a cererii de revocare a măsurii preventive

dispusă anterior față de inculpatul C.C. s-a arătat că nu au fost audiați toți

martorii și se mențineau temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând

temerea că inculpatul, rezident german, se va sustrage de la judecată prin

părăsirea țării.

motivat.

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție prin prisma criticilor formulate și sub toate

aspectele, potrivit prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.

se constată că recursul este fondat și va fi admis pentru considerentele ce

urmează.

a) Referitor la criticile privind

dispoziția primei instanțe de admitere a cererii de liberare provizorie sub

control judiciar formulată de către inculpatul V.C. se constată următoarele:

Astfel, după cum rezultă din analiza

dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor

preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau

împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală,

de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse

și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

În același sens sunt și dispozițiile art.

5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută

beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul

procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să

asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la reglementările interne în

materie se constată că art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.

Rezultă, așadar, că liberarea

provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de

libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres

reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru

infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și

inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe

învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă

precizată o constituie preexistenta măsurii arestării luate față de învinuit

sau inculpat.

Raportând considerațiile teoretice

expuse cauzei concrete deduse judecății, se constată că faptele pentru care

inculpatul este judecat respectă sub aspectul regimului sancționator condițiile

prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., iar măsura arestării

preventive luată față de inculpat s-a întemeiat pe cazurile reglementate de

prevederile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen.

De asemenea, rezultă că printr-o

încheiere definitivă, în condițiile arătate s-a stabilit, că există date că

inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea

adevărului.

Au fost apreciate ca relevante cele

două convorbiri telefonice purtate de numitul F.R.D., la care se face referire

și în cuprinsul încheierii prin care a fost luată măsura arestării,

influențarea martorului fiind confirmată de discuția din 29 martie 2010 dintre F.R.D.

și D.L.A., din care reiese că acesta nu are cunoștință de niciun împrumut, că

nu este finul inculpatului V., iar dacă a fost împrumutat, a fost împrumutat de

acesta cu sume mici, pe care Ie-a restituit, manifestându-și dorința de a se

prezenta la organele de urmărire penală pentru a-și exprima punctul de vedere.

Mai mult, prima instanță, în cursul

cercetării judecătorești l-a ascultat pe martorul F.R.D., la data de 9

februarie 2011, în condițiile principiilor ce guvernează judecată, respectiv de

oralitate, contradictorialitate, publicitate și în a cărui declarație, aflată

la filele 311 - 314, în vol. II al Dosarului nr. 4489/1/2010, acesta a

menționat „.După data de 19 august domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori și a

exercitat presiuni psihice asupra mea în sensul de a restitui suma de 260.000

euro pe care o împrumutase de la domnul C.C.”; îmi amintesc că în luna august

2009, chiar de ziua mea de naștere domnul V.C. a exercitat presiuni mari asupra

mea în convorbirea telefonică pe care am avut-o cu acesta, convorbire care a

fost auzită de către soții U., care se aflau în vizită la mine. Urmare acestor

presiuni mie mi s-a făcut rău și am fost transportat la spital.”; Eu am

acceptat să răspund întrebărilor adresate de domnul V.C. în convorbirea

telefonică din 20 decembrie 2009 în modul în care acesta îmi sugera să dau

răspunsul, deoarece „m-a luat direct, brusc, nu mă așteptam” și i-am spus clar

avocatei mele D.L. că merg la D.N.A.”

În prezenta cauză, prima instanța a

constatat în mod eronat că obligațiile ce puteau fi impuse în cadrul controlul

judiciar instituit cu privire la inculpat ar fi fost apte a asigura realizarea

scopurilor măsurilor preventive și buna desfășurare a procesului penal, astfel

după cum impun dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Totodată, instanța de control judiciar

constată că cercetarea judecătorească se află încă în curs, așa cum rezultă și

din dispozitivul încheierii recurate, (fila 151 verso din vol. III al Dosarului

nr. 4489/1/2010) în care se dispune că „se vor cita martorii P.J., B.L. și C.M.

ca în precedent, precum și martorii E.F.T., E.C., G.V. la adresele indicate în

dosarul cauzei", așa încât, având în vedere comportamentul procesual

anterior menționat de către unul din martori ascultați există posibilitatea

influențării acestora.

De altfel, acordarea liberării sub

control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, doar

instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei

măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 160

2

alin.

(1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea

cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu

privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului,

calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia,

circumstanțele concrete ale cauzei, și cele privind persoana învinuitului sau

inculpatului.

Totodată, dispozițiile art. 5 paragraf

3 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, nu instituie o obligație de acordare a liberării persoanei

private de liberate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii

de garanții în sensul arătat de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea

măsurilor preventive alternative celor privative de libertate, chiar în

accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării

scopurilor acestora.

Așa fiind, instanța de recurs constată

că atitudinea procesuală a inculpatului V.C. de a încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unui martor, în condițiile arătate,

coroborată cu gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează

presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, calitatea în care

acestea au fost comise, aceea de înalt demnitar și avocat și rezonanța socială

a faptelor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi

atins, cel puțin în stadiul procesual actual, fără privarea de libertate a

inculpatului, în vederea normalei desfășurări a procesului penal, aflat în

cursul cercetării judecătorești.

Se reține, de asemenea, că

circumstanțele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în

vedere, deoarece aprecierea asupra oportunității acordării liberării provizorii

sub control judiciar presupune o analiză globală a cauzei, astfel că aspectele

privind persoana inculpată, chiar avute în vedere, nu sunt suficiente pentru a

fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată.

La acest moment procesual menținerea

măsurii preventive privative de libertate legal luată, prelungită și, ulterior

menținută față de inculpat se impune, ca singura aptă a asigura realizarea

scopurilor măsurii preventive și, în final, a procesului penal, natura și

gravitatea faptelor, modul și calitatea anterior deținută de inculpat, conduita

procesuală a acestuia și încercarea anterioară de zădărnicire a aflării

adevărului conturând profilul unei persoane față de care se justifică

menținerea măsurii preventive legal dispusă anterior, cererea formulata de

inculpat fiind nefondata.

De asemenea, nu pot fi reținute

apărările invocate în ceea ce privește rezonabilitatea duratei măsurii

arestării preventive prin prisma alternativității controlului judiciar

instituit pe calea liberării provizorii și jurisprudenței instanței de

contencios european, întrucât nu sunt aplicabile în condițiile concrete ale

dosarului, cauzele J. contra României și S. contra României.

Astfel, duratele măsurii preventive în

cauzele invocate, respectiv de 11 luni, trei săptămâni și trei zile (J. contra

României) și respectiv de 1 an și două luni (S. contra României) au fost

examinate de către Curtea Europeană în contextul concret al acelor cauze,

respectiv nemotivarile concrete ale măsurii dispuse, iar mai mult în cauza J. contra

României fusese epuizată audierea martorilor, aspecte care nu se regăsec și în

contextul prezentului dosar, având în vedere tocmai comportamentul procesual al

inculpatului V.C., de influențare a unuia din martori, precum și faptul că

cercetarea judecătorească este în curs, urmând a fi ascultați martorii deja

menționați.

Așa fiind, se constată că

interpretarea dată de apărare dispozițiilor art. 160

2

alin. (2) C.

proc. pen. nu poate fi primită, timpul verbal folosit de către legiuitor,

urmând a fi interpretat în sensul necesității conturării unei imagini

previzibile pozitive cu privire la comportamentul inculpatului, în stare de

libertate, concluzie la adoptarea căreia nu se poate ajunge decât prin

analizarea, în ansamblul ei, a situației inculpatului.

Critica invocată oral de către

reprezentantul parchetului, referitoare la împrejurarea că în mod greșit prima

instanță a pus în discuție, dar nu s-a pronunțat cu privire la menținerea

măsurii arestării inculpatului, este nefondată, prin raportare la

considerentele expuse cu privire la aceasta, de către prima instanță în

încheierea recurată.

Față de cele mai sus menționate și

caracterul întemeiat al recursului parchetului în ceea ce privește soluția

dispusă de către prima instanță cu privire la cererea de liberare provizorie

sub control judiciar formulată de către inculpat, ceea ce are drept consecință

admiterea recursului, între altele sub aspectul arătat, se constată că primei

instanței, îi revine obligația de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

,

raportat la art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., întrucât așa cum s-a

arătat, pe de-o parte, aceasta doar a arătat în considerentele încheierii

atacate, pe cale indirectă că măsura a rămas fără obiect, nepronunțând o

soluție în dispozitivul încheierii, iar pe de altă parte, instanța de control judiciar

prin soluția pronunțată asupra cererii de liberare sub control judiciar nu

poate să complinească pronunțarea și asupra verificării măsurii arestării

preventive a inculpatului, deoarece ar încălca un grad de jurisdicție cu

privire la aceasta, așa încât se impune ca prima instanță, să stabilească un

termen intermediar de verificare a măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.,

măsura fiind verificată și menținută ultima dată la termenul din 4 martie 2010,

așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată, aflată la filele 24 -

38 în voi. III al Dosarului nr. 4489/1/2010, durata de 60 de zile, statuată în

dispozițiile art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., în contextul concret

al cauzei, urmând să se împlinească la data de 2 mai 2011.

b) Referitor la criticile vizând

dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi

localitatea, luată față de inculpatul C.C. se rețin următoarele:

Astfel după cum rezultă din examinarea

reglementărilor interne în materie, măsurile preventive (privative și

restrictive de libertate) sunt instituții de drept procesual penal cu caracter

de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să

întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării

procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia și sunt reglementate în

partea generală a Codului de procedură penală, Titlul IV, Capitolul I și

constau în reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu

părăsi țara și arestarea preventivă.

Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1)

C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare este acela de a

se asigura buna desfășurare a procesului penal și de a se împiedica sustragerea

învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la

executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată,

ținându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de

pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și

de alte situații privind persoana față de care se ia măsura.

Potrivit art. 145

1

alin. (1)

C. proc. pen. obligarea de a nu părăsi țara este măsura preventivă care constă

în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de

judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul

judecății, de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului care a dispus

această măsură.

Pentru a se dispune măsura preventivă

a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 145

1

alin. (1) C.

proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C.

proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) să existe probe sau indicii

temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea

rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață;

b) măsura preventivă să fie necesară

pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;

c) măsura să fie proporțională cu

gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia,

condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în scopul garantării

libertății de circulație a persoanei