ÎCCJ, Decizia nr. 152/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 152/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 iunie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010,

s-au dispus următoarele:

S-a constatat că nu

se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.

În baza art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen. s-a admis cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul V.C.

În baza art. 160

8a

alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 160

2

alin. (3) și (3

1

)

C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar s-au

instituit în sarcina inculpatului V.C., următoarele obligații :

a) să nu depășească

limita teritorială a municipiului București decât în condițiile stabilite de

instanță;

b) să se prezinte la

instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la

organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului

de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;

e) să nu dețină, să

nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;

f) să nu se apropie

și să nu ia legătura cu inculpații C.C., C.F. și L.M., precum și cu martorii

din prezenta cauză, cu experții și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect.

În baza art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului V.C. că în

caz de încălcare cu rea credință a obligațiilor care îi revin se va lua față de

acesta măsura arestării preventive.

În baza art. 160

2

alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea încheierii administrației

locului de deținere, inculpatului V.C. și tuturor instituțiilor prevăzute la art.

145 alin. (2)

1

C. proc. pen.

S-a dispus punerea în

libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. (fiul lui D. și G.)

de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 30 martie 2010

emis de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă nu este

reținut sau arestat în altă cauză.

S-a admis cererea

formulată de inculpatul C.C.

În baza art. 139 alin.

(2) C. proc. pen., s-a revocat măsura obligării de a nu părăsi țara instituită

în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010

pronunțată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală.

S-a respins, ca

nefondată, cererea formulată de inculpatul L.M. de revocare a măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi țara.

Cauza a fost amânată

la 12 iulie 2011, termen intermediar, dispunându-se citarea inculpatului V.C.

S-a acordat termen pe

fondul cauzei la data de 7 septembrie 2011, dispunându-se citarea inculpatului V.C.

și a martorilor B.L., M.G.A., R.M.C. și S.A.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că i

nculpatul V.C., prin

apărătorii aleși a formulat cerere de punere în libertate provizorie sub

control judiciar, cerere pe care, și-a însușit-o, potrivit dispozițiilor art. 160

7

alin. (2) C. proc. pen.

Constatând

îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii, prima

instanță a procedat la ascultarea inculpatului, în conformitate cu art. 160

8

alin. (1) C. proc. pen.

În susținerea

cererii, inculpatul prin apărători, a arătat că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., în cauză

neexistând probe concrete cu privire la posibilitatea săvârșirii altor

infracțiuni sau de încercare de zădărnicire a aflării adevărului prin

influențarea martorilor în condițiile în care probatoriul a fost administrat,

martorii care cunosc aspecte esențiale privind pretinsele infracțiuni de care

este acuzat au fost audiați, iar prin obligațiile pe care instanța i le poate

impune sunt create toate condițiile ca acesta să nu i-a legătura cu părțile din

proces.

A mai susținut

inculpatul că la aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în vedere și

datele ce caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor penale,

situația familială - are doi copii minori în întreținere, părinții sunt în

vârstă și grav bolnavi – și nu în ultimul rând faptul că, deținerea sa în arest

preventiv timp de peste 1 an și 2 luni este de natură a duce la transformarea

detenției provizorii într-o pedeapsă anticipată.

În fine, inculpatul a

invocat prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. și dispozițiile C.E.D.O. în

conformitate cu care, scopul măsurilor preventive poate fi atins și prin

liberarea sa provizorie sub control judiciar, ca măsură alternativă la arestul

preventiv.

Examinând cererea

formulată, prima instanță a constatat că este întemeiată.

Prima instanță a

reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (5) și ale art. 160

1

C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul

arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune, același drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10) din

Constituția României și de art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

S-a reținut că liberarea

provizorie, indiferent de modalitate, este o instituție destinată să concilieze

libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând

un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligații sau

restricții ale libertății) și deoarece măsurile preventive aduc atingere

libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei,

legiuitorul a instituit garanțiile juridice care să împiedice orice abuz în

luarea și menținerea acestor măsuri.

Deși nu este o măsură

preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele

măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind același și anume, buna

desfășurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc.

pen.).

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,

respectiv a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul

judiciar este suficient, sau dacă se impune menținerea față de inculpat a

măsurii arestării preventive.

Din analiza

dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu

cele ale art. 160

2

din același cod, rezultă că pentru a se putea

dispune liberarea provizorie – sub control judiciar sau pe cauțiune – trebuie

îndeplinite două condiții, una pozitivă și una negativă, condiția pozitivă vizând

natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, determinată de cuantumul pedepsei

prevăzută de lege, iar condiția negativă vizând comportamentul inculpatului și

perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Inculpatul V.C. a

fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de zile, începând cu

data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare

preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – D.N.A.

Hotărârea instanței

de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în

Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de

inculpat.

Temeiurile de drept

ale luării măsurii arestării preventive a susnumitului inculpat le-au

constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul

fondului reținând, pe de o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe

de altă parte, că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea

rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura

arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu

prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr.

310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, a dispus

trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături

de alți trei inculpați, (aceștia din urmă în stare de libertate) pentru

comiterea următoarelor infracțiuni:

- trafic de influență

în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat

la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că în

anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale,

inculpatul V.C. a pretins de la inculpatul C.C. sume de bani, totalizând

260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia din

urmă că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F. -

judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție - pe lângă magistrații Secției

de contencios administrativ și fiscal de la această instanță, învestiți cu

soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I.

SRL Bacău – societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - și C.N.A.D.N.R.

și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale

aparținând inculpatului C.C. S-a mai reținut că în perioada 30 august - 21

octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași

rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M.

de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în

Cotidianul I.P. aparținând lui L.M., a unor articole cu conținut electoral; că

a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, în schimbul

promisiunii că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului

București și-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reținerii

și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală în Dosarul nr. 80571

din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru

infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și,

- fals în înscrisuri

sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și

pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

78/2000 cu modificările și completările ulterioare cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., constând în aceea că la intervale diferite de timp, în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale inculpatul V.C. a întocmit cu date nereale

factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I.

SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009 având ca

părți Cabinetul de Avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de

înregistrarea în evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de

prezentarea lor atât la organele de urmărire penală, cât și la organele de control

ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde

faptele de corupție mai sus menționate.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai

2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de

14 iulie 2010.

Prin încheierea din

data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu în camera de

consiliu legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C., a

dispus în conformitate cu dispozițiile art. 300

1

C. proc. pen.

menținerea măsurii.

Ulterior, măsura

arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit

dispozițiilor art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1)

și (3) C. proc. pen.

Raportând

dispozițiile art. 160

2

C. proc. pen. mai sus invocate la speța

dedusă judecății, Înalta Curte constată îndeplinită condiția prevăzută în alin.

(1) al textului de lege menționat, în sensul că pedepsele prevăzute de lege

pentru infracțiunile de săvârșirea cărora este bănuit inculpatul nu depășesc 18

ani închisoare.

În ce privește ce-a

de-a doua condiție prevăzută în alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen.,

prima instanță a constatat că la acest moment procesual nu mai există date

relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în

libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va

încerca influențarea cursului cercetării judecătorești; probele în acuzare au

fost administrate în cea mai mare parte – au fost audiați martorii care cunosc

împrejurări esențiale legate de pretinsa activitate infracțională a

inculpatului –, martorii citați pentru următorul termen de judecată, respectiv

P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează

presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în

judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în cauză, are ca obiectiv stabilirea

autenticității și realității convorbirilor telefonice purtate de inculpatul V.C.

cu ceilalți coinculpați, și a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au

fost stocate pe suporturile originale ce au fost înaintate instanței; copii ale

suporturilor și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice

fiind atașate la dosar.

Cu privire la inexistența

riscului de obstrucționare a desfășurării în bune condiții a cercetării

judecătorești s-a apreciat că acesta rezultă și din faptul că, între

obligațiile impuse inculpatului de către instanță pe timpul liberării

provizorii este și aceea de a nu lua legătura cu inculpații din cauză, cu

martorii și cu experții, atrăgându-i-se, totodată atenția că în caz de

încălcare a acestei obligații, împotriva lui se va lua măsura arestării

preventive.

Referitor la temeiurile

prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen., care au stat la

baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului și care în opinia

procurorului ar justifica soluția de respingere a cererii formulată de

inculpat, prima instanță a apreciat că liberarea provizorie sub control

judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menținerea temeiurilor arestării

preventive întrucât, pentru situațiile în care se constată încetarea sau

modificarea temeiurilor inițiale devin incidente dispozițiile art. 139 C. proc.

pen. care reglementează instituțiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii

arestării preventive.

În absența unor

criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar

asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prima

instanță a apreciat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care

țin de circumstanțele concrete ale cauzei, dar și la datele care circumstanțiază

persoana inculpatului, în acest sens fiind și C.E.D.O.

În ceea ce privește

natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a fost trimis în

judecată inculpatul V.C., prima instanță a reținut că - în măsura în care se va

dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta - sunt grave, dar

natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de

plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării

provizorii, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanța

socială negativă a faptelor se estompează.

Pe de altă parte,

regula respectării libertății individuale prevăzută în art. 5 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și consacrată -

așa cum s-a arătat - și de legislația internă, inclusiv la nivel

constituțional, permite derogări numai în cazuri excepționale care reclamă

protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii

publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un

motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie

decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în

libertate ordinea publică ar fi realmente amenințată.

Ori de câte ori acest

risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită

să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Natura faptelor,

gravitatea și consecințele lor nu justifică în sine, necesitatea continuării

prevenției în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar

aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.

Cu privire la

persoana inculpatului V.C., prima instanță a reținut că acesta nu este cunoscut

cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii

superioare, are o familie închegată, doi copii minori în întreținere.

Referitor la caracterul

rezonabil al detenției, prima instanță a apreciat că durata scursă de la data

arestării inculpatului (peste 1 an și 2 luni) este suficientă pentru a tinde -

în condițiile prelungirii acesteia – la concluzia transformării detenției

provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât dispozițiilor legii

interne, cât și reglementărilor internaționale.

În consecință, prima

instanță a constatat că nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute

de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control

judiciar, ci și că, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana

inculpatului, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea

bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de

la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136

C. proc. pen., putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului,

cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații

stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că în caz de încălcare cu

rea-credință a acestor obligații, va fi din nou arestat.

La termenul de

judecată din data de 8 iunie 2011, prima instanță, din oficiu, a pus în

discuție, în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

raportat la art.

160

b

alin. (1) C. proc. pen., legalitatea și temeinicia arestării

preventive a inculpatului V.C.

Având în vedere

soluționarea favorabilă a cererii de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpat, așa cum rezultă din cele ce preced, s-a constatat că nu

se mai impune menținerea stării de arest preventiv a acestuia.

Referitor la cererea

inculpatului C.C., prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin.

(2) C. proc. pen., s-a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a

nu părăsi țara prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen., luată împotriva

sa prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă prin Decizia penală nr. 429

din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe – Completul de 9 Judecători, prima

instanță a constatat că, în motivarea cererii, inculpatul a invocat

dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen. și a susținut că menținerea

măsurii nu mai este necesară, raportat la scopul măsurilor preventive, existând

suficiente garanții pentru a permite constatarea faptului că măsura nu mai este

necesară pentru a asigura prezența sa la proces și buna desfășurare a

judecății, față de împrejurarea că s-a prezentat la toate termenele de judecată

și a respectat programul de supraveghere impus pe durata măsurii.

Inculpatul a susținut

și caracterul nejustificat al măsurii cu motivarea că în conduita sa nu au fost

identificate elemente de fapt din care să rezulte că nu se conformează obligației

de a se supune procedurilor penale decât dacă se menține măsura preventivă

luată împotriva sa.

În acest sens, a

invocat lipsa antecedentelor penale, statutul profesional, atitudinea

procesuală anterioară constând în aceea că a dat declarații complete și exacte

de natură a contribui la aflarea adevărului în cauza dedusă judecății. Sub

aspectul temeiurilor care justifică menținerea măsurii, inculpatul a susținut

că probatoriul a fost administrat în sensul că au fost audiați inculpații și

martorii și, în plus, a cerut să se constate că odată cu scurgerea timpului,

măsura tinde să devină și excesivă.

În ultimul cuvânt,

inculpatul a invocat și faptul că suferă de afecțiuni ce impun investigații

medicale în clinicile de specialitate din Germania în a căror evidență se află.

În sprijinul cererii formulate, inculpatul a depus un nou set de înscrisuri

vizând atât activitatea firmelor pe care le administrează, cât și afecțiunile

de care suferă.

Examinând cererea

formulată, prima instanță a constatat că este fondată.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis

propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, - și, în

temeiul art. 149

1

alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a

inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010

până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă din

10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii

sus-menționate a declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin Încheierea

nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 3023/1/2010 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Prin aceasta

din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare,

s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării

preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a

acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/ 4 din 10

aprilie 2010 și, în baza art. 149

1

alin. (12) raportat la art. 146 alin.

(11

1

) cu referire la art. 145

1

alin. (1) și (2) C. proc.

pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o

durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului,

cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1

1

) și (1

2

) C. proc. pen.

Prin Ordonanța procurorului

nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara luată de

instanță a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată

de inculpat împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă ca nefondată prin

încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin Rechizitoriul nr.

310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției – s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți trei inculpați,

pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită

de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările

ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În esență, în actul

de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la

diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în

anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000

euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la

acesta, că va interveni pe lângă magistrații Secției de contencios

administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție

învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul

dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul și

C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății

comerciale menționate.

După înregistrarea

dosarului la instanță, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010

pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen.

raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9

00

,

încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunțată la data de 9

iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, Completul de 9

Judecători, prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

În motivarea

încheierii, instanța a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile

cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., luarea în

cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind

justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a

fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a

procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării

judecății și administrării cu celeritate a probelor.

Având în vedere

dispozițiile art. 139 alin. (2), art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., precum

și condițiile prevăzute de art. 145

1

alin. (1) raportat la art. 145 alin.

(1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 și 4 ale Protocolului

nr. 4 la Convenția Europeană, art. 137 alin. (3) C. proc. pen., prima instanță

a constatat că, la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost

necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, proporțională

cu gravitatea acuzației penale adusă inculpatului și cu scopul urmărit prin

dispunerea acesteia.

La acest moment

procesual, prima instanță a constatat că nu se mai justifică menținerea măsurii

preventive dispusă în cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați

inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor

cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au

perceput direct activitatea infracțională pretins a fi fost săvârșită de către

acesta. Martorii care urmează a fi audiați în cauză cunosc aspecte ce vizează

presupusa activitate infracțională desfășurată de coinculpatul L.M.

Conduita inculpatului

de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada

în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nici o măsură

preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe

timpul măsurii, sunt aspecte de natură a crea convingerea instanței că scopul

procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen.,

respectiv buna desfășurare a procesului penal, poate fi atins și în condițiile

în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 145

1

C.

proc. pen. luată față de inculpat în cursul procesului penal.

În ce privește riscul

ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor,

distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, Înalta Curte constată

că un atare risc nu mai există deoarece, așa cum s-a arătat, probele în acuzare

și în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică

dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice

purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au fost

interceptate și stocate pe suporturile aflate la organul de urmărire penală,

procesele-verbale de redare a acestora fiind atașate la dosar.

S-a mai arătat că

măsura tinde să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii timpului

(măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie 2010 și

ulterior în cursul judecății), iar pe de altă parte, disproporționată în raport

cu scopul urmărit prin luarea acesteia.

Referitor la cererea

inculpatului L.M., prin care a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 139

alin. (2) C. proc. pen., revocarea măsurii preventive a obligării de a nu

părăsi țara cu motivarea că, menținerea în continuare a acestei măsuri

preventive pe o perioadă mai mare de un an nu corespunde unei societăți

democratice și scopului pentru care a fost luată chiar și în condițiile în care

nu au fost audiați toți martorii pe ale căror depoziții s-a dispus trimiterea

sa în judecată, prima instanță a constatat că aceasta nu este fondată.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai

2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., secția

de combatere a corupției, inculpatul L.M. a fost trimis în judecată în stare de

libertate pentru comiterea următoarelor infracțiuni:

- cumpărare de

influență în formă continuată prevăzută de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000

cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. constând, în esență, în aceea că în perioada 30 august 2009 – 21 octombrie

2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale i-a

promis inculpatului V.C. foloase materiale, constând în publicarea cu titlu

gratuit în cotidianul I.P. a unor articole cu conținut electoral și i-a remis

suma de 119.000 RON în schimbul promisiunii acestuia din urmă că va interveni

pe lângă polițiștii din cadrul D.G.P.M.B. și-i va determina să nu dispună

împotriva sa măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de

neurmărire în cauză în care era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu

consecințe deosebit de grave;

- fals în înscrisuri

sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută și pedepsită

de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000

(cu modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., constând în aceea că în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale

a întocmit cu date nereale: contractul de asistență juridică din 19 noiembrie

2009 având ca părți Cabinetul de avocat V.C. și SC L.I. SRL; ordinul de plată

din 21 octombrie 2009 în valoare de 119.000 RON; contractul fără număr din 17

octombrie 2009 încheiat între SC L.I. SRL și SC A.I.E. SRL și factura fiscală din

20 octombrie 2009, activitate urmată de înregistrarea în evidența contabilă a

societății SC L.I. SRL a acestor înscrisuri și de prezentarea lor în perioada 1

- 4 februarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare și la organele

de urmărire penală ca documente justificative în scopul ascunderii faptei de

corupție susmenționată și;

- participație

improprie la infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității în

legătură cu fapte de corupție prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat

la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen.

combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și

completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că a înregistrat în

evidența contabilă a SC L.I. SRL mai multe documente comerciale, financiar

contabile și bancare cu conținut nereal.

Împotriva

inculpatului L.M. prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010, Înalta Curte de

Casație și Justiție, completul de 9 judecători, - a luat măsura obligării de a

nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile începând cu data de 12 aprilie 2010

până la data de 11 mai 2010 (vol.9, fila 278 dosar urmărire penală).

Analizând condiția

generală, respectiv existența unor probe sau indicii temeinice privind

săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, condiție care este în acord cu

cerința înscrisă în art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale referitoare la existența unor

motive verosimile de a bănui că inculpatul L.M. a comis o infracțiune, prima

instanță a constatat că, în cauză, există probe și indicii temeinice care

conduc la existența unor bănuieli legitime că inculpatul a săvârșit

infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată fără ca acestuia să i se

încalce prezumția de nevinovăție, reglementată de art. 5

2

C. proc.

pen.

De asemenea, prima

instanță a constatat că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de art.

136 alin. (1) și alin. (8) C. proc. pen., menținerea măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara fiind justificată de natura și gravitatea

infracțiunilor pentru care inculpatul a fost deferit justiției, dar și de

scopul de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării

duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a

probelor.

Întrucât cauza se

află în faza judecății, prima instanță a apreciat că, pentru aflarea adevărului

este absolut necesară continuarea cercetării judecătorești prin ascultarea, cu

respectarea principiilor oralității, contradictorialității și nemijlocirii, a

martorilor indicați în rechizitoriu, care au perceput direct pretinsa

activitate infracțională a inculpatului, pentru a se verifica realitatea cu

privire la faptele imputate inculpatului prin actul de sesizare a instanței.

Or, în condițiile în

care martorii P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A., indicați în rechizitoriu, pe baza

declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului L.M. și a

căror audiere a fost cerută atât de inculpatul L.M., cât și de ceilalți inculpați,

nu au fost încă ascultați la instanță, prima instanță a constatat că măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi țara se impune a fi menținută pentru a

împiedica influențarea într-un mod negativ a cursului judecății, urmărindu-se

în același timp, în raport cu datele cauzei, să nu se încalce dreptul

inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil.

Prima instanță a

apreciat, totodată, – contrar celor susținute de inculpat, – că menținerea

măsurii este în deplină concordanță cu dispozițiile art. 2 paragraf 3 și 4 ale

Protocolului nr. 4 adițional la Convenție și cu jurisprudența instanței de

contencios european privind limitarea dreptului de circulație a persoanei,

drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarele condiții: să fie prevăzut

de lege; să urmărească un scop legitim, respectiv garantarea securității

naționale, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor

penale, protecția sănătății sau a moralei, protejarea drepturilor sau

libertăților altora ori interesul public într-o societate democratică și să

constituie o măsură necesară într-o societate democratică și proporțională cu

scopul urmărit.

La acest moment al

judecății, când cercetarea judecătorească este în desfășurare, menținerea

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara este necesară pentru buna

desfășurare a procesului penal, acesta fiind unul din scopurile măsurilor

preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și, totodată, este

justificată de considerente ce țin de existența unor bănuieli de natură a

convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul L.M. să

împiedice administrarea justiției (așa cum s-a arătat, martorii pe ale căror

depoziții procurorul și-a fundamentat rechizitoriul, deși citați pentru

termenul din 8 iunie 2011, nu s-au prezentat la instanță în vederea audierii).

Faptele grave pretins

comise de inculpatul L.M. împreună cu ceilalți coinculpați, sunt de natură să

creeze și să inducă opiniei publice ideea că legea se oprește și nu are

eficiență în fața și față de persoane care, prin statutul lor, ar trebui să

asigure încrederea cetățenilor onești, a societății în general, în modul în

care mediul de afaceri și justiția funcționează.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs:

Ministerul Public – Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. criticând-o, astfel

după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile orale

ale procurorului, pentru că în mod greșit s-a constatat că nu se mai impune

menținerea măsurii arestării față de inculpatul V.C., pentru că în mod greșit

s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul V.C., deoarece subzistă riscul de influențare a martorilor și de

zădărnicire a aflării adevărului, având în vedere și încercările anterioare ale

inculpatului de disimulare a faptelor comise, reținerea eronată a împrejurării

că proba testimonială a fost integral administrată; cu privire la soluția de

admitere a cererii de revocare a măsurii preventive dispusă anterior față de

inculpatul C.C., s-a arătat că nu au fost audiați toți martorii și se mențineau

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul

rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea țării.

Analizând recursul

declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele,

potrivit prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

a) referitor la

critica privind dispoziția primei instanțe prin care s-a constatat că nu se mai

impune menținerea măsurii arestării față de inculpatul V.C., analizând actele

și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Din analiza

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la art.

300

2

din același cod, rezultă că, în cursul judecății instanța

„verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea și temeinicia arestării

preventive”, iar potrivit alin. (3) al art. 160

b

C. proc. pen.,

„când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”.

Potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin (2) C. proc. pen., instanța dispune

prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în

libertate a inculpatului dacă temeiurile care au determinat arestarea

preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de

libertate.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 139 alin (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată

se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au

determinat luarea măsurii.

Instanța investită cu

soluționarea cauzei, apreciind asupra necesității menținerii măsurii arestării

preventive, procedează la efectuarea verificării legalității și temeiniciei

măsurii, cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție și fără a se

pronunța cu privire la vinovăția inculpatului arestat în cauză.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că arestarea inculpatului V.C. a

fost dispusă în baza art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. pentru săvârșirea a

două infracțiuni prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea

78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a unei infracțiuni prevăzută

de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin Încheierea nr. 529 din 30 martie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de

zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii

de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A.

Încheierea mai sus

menționată a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători –

în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de

inculpat.

Temeiurile de drept

ale luării măsurii arestării preventive mai sus menționate privind pe

inculpatul V.C. au fost argumentate de către judecătorul, căruia îi revenea

competența să judece cauza în fond, în sensul că, pe de-o parte, există date că

inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe și indicii

temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o

infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și

că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura

arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu

prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr.

310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A., secția de combatere a corupției, a dispus

trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături

de alți trei inculpați, pentru comiterea următoarelor infracțiuni:

- trafic de influență

în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat

la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în

anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins

de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit

efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia că în schimbul banilor va

interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistrații Secției de contencios

administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție, învestiți cu

soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I.

SRL Bacău – societate al cărei administrator este inculpatul C.C. și

C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății

comerciale aparținând inculpatului C.C. S-a mai reținut că în perioada 30

august – 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea

inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu

titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparținând lui L.M., a unor articole cu

conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de

119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția

Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva acestuia

măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul

nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat

pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și,

- fals în înscrisuri

sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și

pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din

19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum și

contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca părți Cabinetul

de Avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența Cabinetului

de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de prezentarea lor la organele de

urmărire penală și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 -

26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus

menționate.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai

2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată, fiind stabilit la data de

14 iulie 2010.

Prin încheierea din

data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu în Camera de

consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a

dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 300

1

C. proc. pen.,

menținerea măsurii.

Ulterior, măsura

arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit

dispozițiilor art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1)

și (3) C. proc. pen. și supusă succesiv controlului judiciar.

Prin încheierea de la

4 aprilie 2011, prima instanță, în temeiul prevederilor art. 160

8a

alin.

(2) C. proc. pen. a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul V.C.

Prin Decizia penală nr.

88 de la 11 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, în Dosarul nr. 3065/1/2011, a fost admis recursul declarat de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

D.N.A. împotriva încheierii mai sus menționate numai sub anumite dispoziții,

printre care și aceea referitoare la cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul V.C. și în rejudecare a fost respinsă, ca

nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul V.C.

Prin Decizia penală nr.

109 din 29 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,

a admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, D.N.A. împotriva Încheierii din 27 aprilie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr.

4489/1/2010, a casat încheierea atacată și în rejudecare, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut

măsura arestării preventive a inculpatului V.C.

Înalta Curte constată

că prima instanță, în mod greșit a stabilit, la momentul procesual la care a

făcut verificarea măsurii arestării preventive, inexistența datelor relevante

pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate,

inculpatul va încerca influențarea cursului cercetării judecătorești prin

influențarea în mod direct sau indirect a martorilor sau altor părți, invocând

drept argumente aspecte referitoare la stadiul procesual al cauzei, respectiv

audierea aproape a tuturor martorilor cu privire la pretinsa activitate

infracțională, cei care urmează a mai fi audiați, vizând presupusele fapte

penale ale coinculpatului L.M. trimis în judecată și la expertiza tehnică, având

ca obiectiv stabilirea autenticității convorbirilor telefonice și a celor

purtate ambiental, stocate pe suporții originali aflați la parchet, copiile

acestora și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice

fiind atașate la dosar, așa încât prin obligațiile impuse inculpatului, ca

urmare a admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-ar

preîntâmpina influențarea desfășurării cercetării judecătorești, întrucât nu au

fost evidențiate datele concrete ale atitudinii procesuale ale inculpatului V.C.,

în cursul procesului penal.

Așadar, din

examinarea cauzei rezultă că printr-o încheiere definitivă, s-a stabilit, că

există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau

indirect aflarea adevărului.

Au fost apreciate ca

relevante cele două convorbiri telefonice purtate de numitul F.R.D., la care se

face referire și în cuprinsul încheierii prin care a fost luată măsura

arestării, influențarea martorului fiind confirmată de discuția din 29 martie

2010 dintre F.R.D. și D.L.A., din care reiese că acesta nu are cunoștință de

niciun împrumut, că nu este finul inculpatului Voicu, iar dacă a fost

împrumutat, a fost împrumutat de acesta cu sume mici, pe care le-a restituit,

manifestându-și dorința de a se prezenta la organele de urmărire penală pentru a-și

exprima punctul de vedere.

În cursul cercetării

judecătorești, prima instanță l-a ascultat pe martorul F.R.D., la data de 9

februarie 2011, în condiții de oralitate, contradictorialitate, publicitate și

în a cărui declarație, aflată la filele 311-314, în vol. II al Dosarului nr. 4489/1/2010,

acesta a menționat „După data de 19 august domnul V.C. m-a sunat de mai multe

ori și a exercitat presiuni psihice asupra mea în sensul de a restitui suma de

260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C.…”; „…Îmi amintesc că în

luna august 2009, chiar de ziua mea de naștere domnul V.C. a exercitat presiuni

mari asupra mea în convorbirea telefonică pe care am avut-o cu acesta,

convorbire care a fost auzită de către soții Ungureanu, care se aflau în vizită

la mine. Urmare acestor presiuni mie mi s-a făcut rău și am fost transportat la

spital…”; „…Eu am acceptat să răspund întrebărilor adresate de domnul V.C. în

convorbirea telefonică din 20 decembrie 2009 în modul în care acesta îmi sugera

să dau răspunsul, deoarece „m-a luat direct, brusc, nu mă așteptam” și i-am

spus clar avocatei mele D.L. că merg la D.N.A.”

Astfel, din

conținutul declarației martorului F.R.D., rezultă aspecte concrete ale

atitudinii inculpatului V.C., asupra acestuia, ceea ce conduce la subzistența

temeiului inițial avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive,

respectiv art. 148 lit. b) C. proc. pen.

Totodată, instanța de

recurs constată că, de la data de 8 iunie 2011 și până la termenul din 7 septembrie

2011, dată la care urmează să fie ascultați, martorii B.L., M.G.A., R.M.C., și

S.A., fiind dispusă citarea acestora, așa cum rezultă din dispozitivul încheierii

de la data menționată, nu au mai fost administrate alte mijloace de probă cu

privire la fondul cauzei, așa încât nu se evidențiază date concrete cu privire

la schimbarea temeiurilor inițiale care au fost avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.

Mai mult, argumentul

invocat de către prima instanță cu privire la ascultarea unei mari părți din

martorii indicați în rechizitoriu, în raport cu pretinsele fapte comise de

inculpatul V.C., iar martorii neascultați ar avea relevanță pentru

infracțiunile pretins a fi săvârșite de un alt coinculpat, ceea ce ar conduce

la diminuarea posibilității influențării martorilor, nu poate fi avut în

vedere, întrucât scopul general al măsurilor preventive, inclusiv a aceleia a

arestării preventive statuat la art. 136 alin. (1) C. proc. pen., vizează

asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, iar cel concret constă în

lămurirea împrejurărilor faptice concrete ale existenței sau nu a

contribuțiilor tuturor inculpaților cu privire la pretinsele infracțiuni, în

baza unor măsuri, care să permită