ÎCCJ, Decizia nr. 184/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 184/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 iulie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, s-au dispus, între altele, următoarele:

S-a constatat că nu

se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C..

În baza art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen. s-a admis cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul V.C..

În baza art. 160

8a

alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 160

2

alin. (3) și alin. (3

1

)

C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar instituie în

sarcina inculpatului V.C., următoarele obligații:

a) să nu depășească

limita teritorială a municipiului București decât în condițiile stabilite de

instanță;

b) să se prezinte la

instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la

organul de poliție de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit

sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;

e) să nu dețină, să

nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;

f) să nu se apropie

și să nu ia legătura cu inculpații C.C., C.F. și L.M., precum și cu martorii

din prezenta cauză, cu experții și să nu comunice cu aceștia direct sau

indirect.

În baza art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului V.C. că în

caz de încălcare cu rea credință a obligațiilor care îi revin se va lua față de

acesta măsura arestării preventive.

În baza art. 160

2

alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea prezentei încheieri

administrației locului de deținere, inculpatului V.C. și tuturor instituțiilor

prevăzute la art. 145 alin. (2

1

) C. proc. pen.

S-a dispus punerea în

libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. (fiul lui D. și G.)

de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 30 martie 2010

emis de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă nu este

reținut sau arestat în altă cauză.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul V.C., prin

apărătorii aleși a formulat cerere de punere în libertate provizorie sub

control judiciar, cerere pe care, și-a însușit-o, potrivit dispozițiilor art. 160

7

alin. (2) C. proc. pen.

Constatând

îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii, prima

instanță a procedat la ascultarea inculpatului, în conformitate cu art. 160

8

alin. (1) C. proc. pen.

În susținerea

cererii, inculpatul prin apărători, a arătat că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., în cauză

neexistând probe concrete cu privire la posibilitatea săvârșirii altor

infracțiuni sau de încercare de zădărnicire a aflării adevărului prin

influențarea martorilor în condițiile în care probatoriul a fost administrat,

martorii care cunosc aspecte esențiale privind pretinsele infracțiuni de care

este acuzat au fost audiați, iar prin obligațiile pe care instanța i le poate

impune sunt create toate condițiile ca acesta să nu i-a legătura cu părțile din

proces.

A mai susținut

inculpatul că la aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în vedere și

datele ce caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor penale,

situația familială – are doi copii minori în întreținere, părinții sunt în

vârstă și grav bolnavi – și nu în ultimul rând faptul că, deținerea sa în arest

preventiv timp de peste 1 an și 2 luni este de natură a duce la transformarea

detenției provizorii într-o pedeapsă anticipată.

În fine, inculpatul a

invocat prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. și dispozițiile C.E.D.O. în

conformitate cu care, scopul măsurilor preventive poate fi atins și prin

liberarea sa provizorie sub control judiciar, ca măsură alternativă la arestul

preventiv.

Examinând cererea

formulată, prima instanță a constatat că este întemeiată.

Prima instanță a

reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (5) și ale art. 160

1

C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul

arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune, același drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10)

din Constituția României și de art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

S-a reținut că

liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituție destinată să

concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția

socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de

obligații sau restricții ale libertății) și deoarece măsurile preventive aduc

atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al

persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice care să împiedice orice

abuz în luarea și menținerea acestor măsuri.

Deși nu este o măsură

preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele

măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind același și anume, buna

desfășurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc.

pen.).

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,

respectiv a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul

judiciar este suficient, sau dacă se impune menținerea față de inculpat a măsurii

arestării preventive.

Din analiza

dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu

cele ale art. 1602 din același cod, rezultă că pentru a se putea dispune

liberarea provizorie – sub control judiciar sau pe cauțiune – trebuie

îndeplinite două condiții, una pozitivă și una negativă, condiția pozitivă

vizând natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, determinată de cuantumul

pedepsei prevăzută de lege, iar condiția negativă vizând comportamentul

inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Inculpatul V.C. a

fost arestat preventiv prin încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de zile, începând cu

data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare

preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – D.N.A.

Hotărârea instanței

de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,

în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de

inculpat.

Temeiurile de drept

ale luării măsurii arestării preventive a susnumitului inculpat le-au

constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul

fondului reținând, pe de o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe

de altă parte, că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea

rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura

arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu

prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr.

310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, a dispus

trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături

de alți trei inculpați, (aceștia din urmă în stare de libertate) pentru

comiterea următoarelor infracțiuni:

- trafic de influență

în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat

la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că în

anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale,

inculpatul V.C. a pretins de la inculpatul C.C. sume de bani, totalizând

260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia din

urmă că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F. -

judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție - pe lângă magistrații Secției

de Contencios Administrativ și Fiscal de la această instanță, învestiți cu

soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I.

SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - și

C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății

comerciale aparținând inculpatului C.C. S-a mai reținut că în perioada 30

august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea

inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu

titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparținând lui L.M., a unor articole cu

conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de

119.000 RON, în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă polițiștii de la

Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva

acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire

penală în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M.

era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave

și,

- fals în înscrisuri

sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și

pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

78/2000 cu modificările și completările ulterioare cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., constând în aceea că la intervale diferite de timp, în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale inculpatul V.C. a întocmit cu date nereale

factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I.

SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009 având ca

părți Cabinetul de Avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de

înregistrarea în evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de

prezentarea lor atât la organele de urmărire penală, cât și la organele de

control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a

ascunde faptele de corupție mai sus menționate.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai

2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de

14 iulie 2010.

Prin încheierea din

data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu în camera de

consiliu legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C., a

dispus în conformitate cu dispozițiile art. 300

1

C. proc. pen.

menținerea măsurii.

Ulterior, măsura

arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit

dispozițiilor art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1)

și (3) C. proc. pen.

Raportând

dispozițiile art. 160

2

C. proc. pen. mai sus invocate la speța

dedusă judecății, Înalta Curte constată îndeplinită condiția prevăzută în alin.

(1) al textului de lege menționat, în sensul că pedepsele prevăzute de lege

pentru infracțiunile de săvârșirea cărora este bănuit inculpatul nu depășesc 18

ani închisoare.

În ce privește ce-a

de-a doua condiție prevăzută în alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen.,

prima instanță a constatat că la acest moment procesual nu mai există date

relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în

libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va

încerca influențarea cursului cercetării judecătorești; probele în acuzare au

fost administrate în cea mai mare parte – au fost audiați martorii care cunosc

împrejurări esențiale legate de pretinsa activitate infracțională a

inculpatului –, martorii citați pentru următorul termen de judecată, respectiv

P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează

presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în

judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în cauză, are ca obiectiv stabilirea

autenticității și realității convorbirilor telefonice purtate de inculpatul V.C.

cu ceilalți coinculpați, și a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au

fost stocate pe suporturile originale ce au fost înaintate instanței; copii ale

suporturilor și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri

telefonice fiind atașate la dosar.

Cu privire la

inexistența riscului de obstrucționare a desfășurării în bune condiții a

cercetării judecătorești s-a apreciat că acesta rezultă și din faptul că, între

obligațiile impuse inculpatului de către instanță pe timpul liberării

provizorii este și aceea de a nu lua legătura cu inculpații din cauză, cu

martorii și cu experții, atrăgându-i-se, totodată atenția că în caz de

încălcare a acestei obligații, împotriva lui se va lua măsura arestării

preventive.

Referitor la

temeiurile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. b) și lit. f) C. proc. pen.,

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului și care

în opinia procurorului ar justifica soluția de respingere a cererii formulată

de inculpat, prima instanță a apreciat că liberarea provizorie sub control

judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menținerea temeiurilor arestării

preventive întrucât, pentru situațiile în care se constată încetarea sau modificarea

temeiurilor inițiale devin incidente dispozițiile art. 139 C. proc. pen. care

reglementează instituțiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii arestării

preventive.

În absența unor

criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar

asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prima

instanță a apreciat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care

țin de circumstanțele concrete ale cauzei, dar și la datele care

circumstanțiază persoana inculpatului, în acest sens fiind și C.E.D.O.

În ceea ce privește

natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a fost trimis în

judecată inculpatul V.C., prima instanță a reținut că - în măsura în care se va

dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta - sunt grave, dar

natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de

plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării

provizorii, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanța

socială negativă a faptelor se estompează.

Pe de altă parte,

regula respectării libertății individuale prevăzută în art. 5 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și consacrată -

așa cum s-a arătat - și de legislația internă, inclusiv la nivel

constituțional, permite derogări numai în cazuri excepționale care reclamă

protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii

publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un

motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie

decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în

libertate ordinea publică ar fi realmente amenințată.

Ori de câte ori acest

risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită

să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Natura faptelor,

gravitatea și consecințele lor nu justifică în sine, necesitatea continuării

prevenției în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar

aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.

Cu privire la

persoana inculpatului V.C., prima instanță a reținut că acesta nu este cunoscut

cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare,

are o familie închegată, doi copii minori în întreținere.

Referitor la

caracterul rezonabil al detenției, prima instanță a apreciat că durata scursă

de la data arestării inculpatului (peste 1 an și 4 luni) este suficientă pentru

a tinde - în condițiile prelungirii acesteia - la concluzia transformării

detenției provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât dispozițiilor

legii interne, cât și reglementărilor internaționale.

În consecință, prima

instanță a constatat că nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute

de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control

judiciar, ci și că, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana

inculpatului, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea

bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de

la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136

C. proc. pen., putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului,

cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații

stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că în caz de încălcare cu

rea-credință a acestor obligații, va fi din nou arestat.

La termenul de

judecată din data de 12 iulie 2011, prima instanță, din oficiu, a pus în

discuție, în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

raportat la art.

160

b

alin. (1) C. proc. pen., legalitatea și temeinicia arestării

preventive a inculpatului V.C.

Având în vedere

soluționarea favorabilă a cererii de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpat, așa cum rezultă din cele ce preced,  s-a constatat că nu

se mai impune menținerea stării de arest preventiv a acestuia.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs:

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. criticând-o,

astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile

orale ale procurorului, pentru că în mod greșit s-a constatat că nu se mai

impune menținerea măsurii arestării față de inculpatul V.C. și pentru că în mod

greșit s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată

de inculpatul V.C., deoarece subzistă riscul de influențare a martorilor și de

zădărnicire a aflării adevărului, având în vedere și încercările anterioare ale

inculpatului de disimulare a faptelor comise, reținerea eronată a împrejurării

că proba testimonială a fost integral administrată.

Analizând recursul

declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele,

potrivit prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Liberarea provizorie,

deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze

libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând

un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de

restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt

de natură diferită – fiind același și anume, buna desfășurare a procesului

penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului,

respectiv, a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar

este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a

măsurii arestării preventive.

Din analiza

prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul

măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune” corelate cu cele ale art. 160

2

C. proc.

pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie

îndeplinite atât condiția pozitivă prevăzută de art. 160

2

alin. (1) C.

proc. pen., cât și cerințele negative prevăzute de art. 160

2

alin.

(2) C. proc. pen.

Condiția pozitivă

vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, determinată de cuantumul

pedepsei prevăzute de lege.

Sub acest aspect,

potrivit art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub

control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă,

precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după

liberarea provizorie.

Astfel, potrivit art.

160

2

alin. (2) C. proc. pen., cererea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte.

În ceea ce privește

prima condiție, referitor la cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege,

Înalta Curte constată că infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul

sunt infracțiuni de corupție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub

limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului V.C.

este admisibilă.

De asemenea, Înalta

Curte constată că sunt îndeplinite și condițiile negative cerute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., circumstanțele cauzei neoferind date relevante pe care

să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că, lăsat în libertate,

inculpatul ar întreprinde acte de natură a influența bunul mers al procesului

penal sau că există pericolul de săvârșire a altor infracțiuni.

În aprecierea

temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în absența

unor criterii legale, Înalta Curte consideră că trebuie să se raporteze atât la

elemente care țin de circumstanțele concrete ale cauzei, cât și de datele care

circumstanțiază persoana inculpatului.

Fără îndoială că

faptele pentru care este cercetat inculpatul - trafic de influență în formă

continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două

infracțiuni) și fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte

de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

- sunt deosebit de grave, însă, raportat la obiectul prezentei cereri, Înalta

Curte nu va face o analiză a acestor aspecte.

Pe de altă parte,

natura, gravitatea și efectele faptei nu pot constitui criterii care să îl

excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al

liberării provizorii, în lipsa unor elemente capabile să demonstreze că

eliberarea acestuia ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice or, în

speță, acuzarea nu a indicat asemenea date, iar existența lor nu este susținută

nici de actele dosarului.

A considera că o

persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie menținută în stare

de arest preventiv până la soluționarea fondului cauzei, fără posibilitatea de

a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar

scopului instituției liberării provizorii sub control judiciar, așa cum este

reglementată în art. 160

1

și art. 160

2

C. proc. pen.

Art. 136 alin. (1) C.

proc. pen., prevede că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu

detenție pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a

procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau

inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei se poate lua față de acesta una din măsurile preventive: reținerea,

obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, arestarea preventivă.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol, scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin

liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Pe de altă parte,

regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată și

de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări numai

în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii

publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni nu poate constitui un

motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie

decât dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în

libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată. Or, în speță, asemenea indicii

nu există.

Ori de câte ori acest

risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită

să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că la acest moment procesual nu mai

există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că

lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală

ori că va încerca influențarea cursului cercetării judecătorești; probele în

acuzare au fost administrate în cea mai mare parte – au fost audiați martorii

care cunosc împrejurări esențiale legate de pretinsa activitate infracțională a

inculpatului - martorii citați pentru următorul termen de judecată, respectiv P.V.,

M.G.A., R.M.C. și S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează

presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în

judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în cauză, are ca obiectiv stabilirea

autenticității și realității convorbirilor telefonice purtate de inculpatul V.C.

cu ceilalți coinculpați, și a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au

fost stocate pe suporturile originale ce au fost înaintate instanței; copii ale

suporturilor și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri

telefonice fiind atașate la dosar.

Sub un alt aspect, o

pondere în aprecierea temeinicei unei cereri de liberare provizorie trebuie să

o aibă și datele care țin de persoana inculpatului.

În acest sens,

jurisprudența C.E.D.O. a statuat că pericolul pe care îl prezintă inculpatul și

care i-ar atrage starea de detenție provizorie nu trebuie apreciat numai pe

baza gravității faptei, a sancțiunilor penale și a celor civile care îl

amenință pe inculpat ci în cauză intervin și alte circumstanțe cum ar fi: caracterul

inculpatului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele materiale,

legătura cu familia (cauza N. contra Austriei).

Or, inculpatul V.C.

are un domiciliu stabil, are familie organizată, doi copii în întreținere, nu

are antecedente penale.

Liberarea provizorie,

indiferent de modalitate, este o instituție destinată să concilieze libertatea

individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control

asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligații sau restricții ale libertății).

Întrucât măsurile

preventive aduc atingere libertății individuale consfințită ca un drept

fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice care să

împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

Deși nu este o măsură

preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele

măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind același și anume, buna

desfășurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc.

pen.).

C.E.D.O. a constatat

încălcarea art. 5§3 din Convenție și în situația în care instanțele naționale

atunci când se confruntă cu prelungirea măsurii arestării preventive nu

analizează posibilitatea aplicării unor măsuri alternative pentru a asigura

prezența inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune, eliberarea

sub control judiciar, interdicția de a părăsi țara sau orașul (cauza S. contra României,

cauza T. contra României, cauza L. contra Bulgariei, cauza V. contra Serbiei).

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,

respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul

judiciar este suficient sau se impune menținerea față de inculpat a măsurii

arestării preventive.

În condițiile

arătate, Înalta Curte consideră că scopul măsurilor preventive - așa cum este

definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. - poate fi realizat și prin

liberarea provizorie a inculpatului, cu impunerea unui control judiciar care

presupune respectarea condițiilor restrictive de drepturi ce vor fi stabilite

de instanță.

Referitor la

caracterul rezonabil al detenției, Înalta Curte apreciază că durata scursă de

la data arestării inculpatului (aproximativ 1 an și 4 luni) este suficientă

pentru a tinde - în condițiile prelungirii acesteia - la concluzia

transformării detenției provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât

dispozițiilor legii interne, cât și reglementărilor internaționale.

Pentru considerentele

expuse mai sus, în mod corect, prima instanță a apreciat întemeiată cererea

formulată de inculpatul V.C., în baza art. 160

8a

alin. (2) C. proc.

pen., a admis-o și a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a

acestuia.

La termenul de

judecată din data de 12 iulie 2011, prima instanță, din oficiu, a pus în

discuție, în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

raportat la art.

160

b

alin. (1) C. proc. pen., legalitatea și temeinicia arestării

preventive a inculpatului V.C.

Având în vedere

soluționarea favorabilă a cererii de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpat, așa cum rezultă din argumentele mai sus arătate, în mod

corect, prima instanță a constatat că nu se mai impune menținerea stării de

arest preventiv a acestuia.

În concluzie, în mod

corect, prima instanță a apreciat că scopul măsurilor preventive poate fi

realizat și prin liberarea provizorie a inculpatului, cu impunerea unui control

judiciar care presupune respectarea condițiilor restrictive de drepturi și că

nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a acestuia.

Așa fiind, se

constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată,

motivele de recurs invocate fiind nefondate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. va fi

respins, ca nefondat.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși,

pentru intimatul inculpat V.C., în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, D.N.A. împotriva Încheierii din 12 iulie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr.

4489/1/2010 privind pe intimatul inculpat V.C..

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși,

pentru intimatul inculpat V.C., în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 iulie 2011.