ÎCCJ, Decizia nr. 109/2011
ÎCCJ, Decizia nr. 109/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față;
În baza
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 27 aprilie
2011 pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul
nr. 4489/1/2010 s-a dispus:
S-a constatat
că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.
În baza art. 139
alin. (1) C. proc. pen. s-a înlocuit măsura arestării preventive luată față de
inculpatul V.C. (fiul lui D. și G.) cu "măsura pje.ventivă a obligării de
a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv municipiul București, prev. de art.
145 C. proc. pen., admițând astfel și cererea formulată de inculpat prin
apărător.
În baza art. 145
alin. (1
1
) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi
localitatea, inculpatul V.C. a fost obligat să respecte următoarele obligații:
a) să se
prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată
ori de câte ori este chemat;
b) să se
prezinte la organul de poliție de la domiciliu, conform programului de
supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu își
schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;
d) să nu
dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 145
alin. (1
2
) C. proc. pen., s-a impus inculpatului V.C. ca pe durata
măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, să respecte și următoarele
obligații:
a) să nu se
apropie și să nu ia legătura cu inculpații C.C., C.F. și L.M., precum și cu
martorii din prezenta cauză, cu experții și să nu comunice cu aceștia direct
sau indirect;
b) să nu
exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea
căreia a săvârșit faptele.
În baza art. 145
alin. (2
2
) C. proc. pen. a atras atenția inculpatului V.C. că, în
caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, se
va lua față de acesta măsura arestării preventive.
Copia prezentei
încheieri se va comunica inculpatului V.C. și instituțiilor prev. de art. 145 alin.
(2
1
) C. proc. pen.
S-a dispus
punerea în libertate a inculpatului V.C. (fiul lui D. și G) de sub puterea
mandatului de arestare preventivă din data de 30 martie 2010 emis de Secția
penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă nu este reținut sau arestat
în altă cauză.
S-a respins, ca
nefondată, cererea formulată de inculpatul V.C. privind înlocuirea măsurii arestării
preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, prev. de art. 145
1
C. proc. pen.
A fost obligat
inculpatul V.C. la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 100 lei.
S-a fixat
termen pentru soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar
formulată de inculpatul V.C. la data de 11 mai 2011, ora 12.00, sala Secțiilor
Unite.
Pentru a
dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin Încheierea
din data de 4 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010 s-a dispus, între altele, în conformitate cu
dispozițiile art. 160
8a
alin. (2) C. proc. pen., admiterea cererii
de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. și
instituirea în sarcina acestuia, pe timpul liberării provizorii sub control
judiciar, a obligațiilor prevăzute în art. 160
8a
alin. (3) și alin. (3
1
)
C. proc. pen.
Prin Decizia penală
nr. 88 din 11 aprilie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 3065/1/2011 - Completul de
5 Judecători - Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –
D.N.A. împotriva încheierii sus menționate și a casat încheierea, între altele,
sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 160
8a
alin. (2) C. proc. pen. a cererii de liberare provizorie sub control judiciar
formulată de inculpatul V.C., cerere pe care a respins-o ca nefondată.
S-a reținut în
considerentele deciziei instanței de recurs că, urmare admiterii recursului
formulat de procuror, primei instanțe îi revine obligația de a verifica
legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. în
conformitate cu dispozițiile art. 300
2
raportat la art. 160
b
alin. (1) C. proc. pen. întrucât, pe de o parte, instanța de fond doar a arătat
în considerentele încheierii atacate, pe cale indirectă, că măsura a rămas fără
obiect, nepronunțând o soluție în dispozitivul încheierii, iar pe de altă
parte, instanța de control judiciar prin soluția pronunțată asupra cererii de
liberare sub control judiciar nu poate să complinească pronunțarea și asupra
verificării măsurii atestării preventive a inculpatului, deoarece ar încălca un
grad de jurisifeție cu privire la aceasta. Prin urmare, s-a solicitat ca prima
instanță să stabilească un termen intermediar de verificare a măsurii arestării
preventive a inculpatului V.C., măsura fiind verificată și menținută ultima
dată, la termenul din 4 martie 2010, durata de 60 de zile statuată în
dispozițiile art. 160
b
alin. (1) C. proc. pen. urmând să se
împlinească la data de 2 mai 2011.
La termenul de
judecată din data de 27 aprilie 2011, instanța a pus în discuție, în
conformitate cu prevederile art. 300
2
raportat la art. 160
b
alin. (1) C. proc. pen. legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive
a inculpatului V.C., constatând că se impune înlocuirea acestei măsuri
preventive cu măsura obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea de
domiciliu, respectiv municipiul București, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.
S-a apreciat că
din examinarea normelor interne procesual penale și constituționale,
interpretate prin coroborare și prin prisma dispozițiilor art. 5 din C.A.D.O.L.F.,
dreptul la libertate este un drept inalienabil la care nu se poate renunța, iar
garanțiile care îl însoțesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul
primordial al acestui drept într-o societate democratică.
De asemenea,
prima instanță a apreciat că rezultă cu necesitate că normele legale care
prevăd cazurile în care se poate deroga de la regula că nicio persoană nu poate
fi privată de libertatea sa au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le
reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta deoarece, regula
în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere
în orice mod și de orice intensitate a substanței dreptului imprimă acestui
drept fundamental un caracter relativ.
Astfel, C.E.D.O.
a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării procesului penal,
inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și, numai în cazuri
deosebite, ca de exemplu, atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă
un pericol social grav, acuzatul să se afle în stare de deținere, fără ca
privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza C.
contra Italiei, cauza D. c.Turciei, cauza L. c.Franței).
De asemenea, în
jurisprudența sa, instanța de contencios european a dezvoltat patru motive
fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă și menținerea în detenție
a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să
fugă; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate să împiedice administrarea
justiției; să comită noi infracțiuni sau să tulbure ordinea publică.
în cauza de
față, inculpatul V.C. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30
martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de
30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare
propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție – D.N.A.
Hotărârea
instanței de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie
2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,
în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de
inculpat.
Temeiurile de
drept ale luării măsurii arestării preventive a sus-numitului inculpat le-au
constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul
fondului reținând, pe de-o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat
să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe
de altă parte, că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea
rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un
pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior,
măsura arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate
cu prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul
nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție – D.N.A. - secția de combatere a corupției, a dispus
trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături
de alți trei inculpați, pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- trafic de
influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen.
raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările
ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând
în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții
infracționale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000
euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia că în
schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă
magistrații Secției de Contencios Administrativ și Fiscal de la Înalta Curte de
Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având
ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator
este inculpatul C.C. și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în
favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C. S-a mai reținut că
în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în
realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat
promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în
publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparținând lui L.M., a unor
articole cu conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M.
suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la
Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva
acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire
penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului
de pe lângă Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M.
era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave
și,
- fals în
înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă
prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art.
41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în
realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale
factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I.
SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca
părți „Cabinetul de Avocat V.C." și SC L.I. SRL, activitate urmată de
înregistrarea în evidența „Cabinetului de Avocat V.C." a acestor
înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele
de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul
de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai
2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată, fiind stabilit la data de
14 iulie 2010.
Prin Încheierea
din data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte
de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu în camera de
consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a
dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 300
1
C. proc. pen.,
menținerea măsurii.
Ulterior,
măsura arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit
dispozițiilor art. 300
2
raportat la art. 160
b
alin. (1)
și (3) C. proc. pen.
Prima instanță
a apreciat că, în cauză, temeiurile inițiale care au determinat arestarea
preventivă - art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. -, contrar celor susținute de
inculpat prin apărători, nu au încetat, în condițiile în care se constată
îndeplinită cerința prevăzută în art. 143 C. proc. pen., respectiv existența
probelor și indiciilor temeinice în sensul art. 68
1
C. proc. pen.
care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile
pentru care a fost deferit justiției.
Tot astfel,
împrejurarea că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate
a inculpatului invocată de acesta prin apărător în susținerea revocării măsurii
arestării preventive nu este de natură a duce la concluzia pronunțării unei
atare soluții. Aceasta deoarece, inexistența unor temeiuri noi este prevăzută
ca o condiție alternativă pentru revocarea măsurii arestării preventive, astfel
că neîndeplinirea ei nu duce automat la incidența prevederilor art. 160
b
alin. (2) C. proc. pen., în condițiile în care se constată îndeplinită cealaltă
cerință a textului de lege menționat, respectiv că temeiurile care au
determinat arestarea preventivă nu au încetat.
Prima instanță
a constatat însă, că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a
inculpatului s-au schimbat, ceea ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor art.
139 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii arestării
preventive cu altă măsură preventivă neprivativă de libertate.
La momentul
luării măsurii arestării preventive și ulterior, la începutul procesului penal
și pe parcursul desfășurării acestuia, măsura a fost luată și menținută cu
respectarea dispozițiilor legale în materie și a fost necesară pentru a se
asigura buna desfășurare a procesului penal, cerință prevăzută în art. 136 alin.
(1) C. proc. pen. care reglementează scopul măsurilor preventive.
în acest moment
procesual, prima instanță a constatat că nu mai există date relevante pe care
să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate,
inculpatul va încerca influențarea cursului cercetării judecătorești prin
influențarea în mod direct sau indirect a martorilor sau altor părți?"
scopul procesului penal putând fi atins și prin lăsarea în libertate a
inculpatului.
Sub acest
aspect s-a reținut că probele în acuzare au fost administrate în cea mai mare
parte - au fost audiați aproape toți martorii care cunosc împrejurări esențiale
legate de pretinsa activitate infracțională a inculpatului -, martorii citați
pefitru următorul termen de judecată, cu excepția martorului C.M., fiind
persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care
coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în
cauză, are ca obiectiv stabilirea autenticității convorbirilor telefonice
purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați și a celor în mediu ambiental,
convorbiri care deja au fost stocate pe suporții originali ce se află în
păstrarea parchetului; copii ale suporților și procesele-verbale de redare a
respectivelor convorbiri telefonice fiind atașate la dosar.
Inexistența
riscului de obstrucționare a desfășurării în bune condiții a cercetării
judecătorești, rezultă și din faptul că între obligațiile impuse inculpatului
de către instanță pe timpul liberării, este și aceea de a nu lua legătura cu
coinculpații din cauză, cu martorii și cu experții, de a nu comunica cu aceștia
direct sau indirect atrăgându-i-se, totodată atenția că în caz de încălcare a
acestei obligații împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.
La menținerea
unei persoane în detenție, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze
numai la gravitatea faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire
la caracterul persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele
materiale, legătura cu familia (cauza N. c.Austriei).
în ceea ce
privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a fost trimis
în judecată inculpatul, prima instanță a apreciat că acestea nu pot constitui
criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la dreptul legal și
constituțional de a fi pus în libertate în cursul procedurii. Aceasta cu atât
mai mult cu cât, odată cu trecerea timpului rezonanța socială negativă a
faptelor se estompează.
A considera că
o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv
și menținută în această stare până la soluționarea fondului cauzei sau până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care eventual s-ar pronunța în
cauză, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este
nepermis, fiind contrar legii.
Pe de altă
parte, regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din C.A.D.O.L.F.,
consacrată și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite
- așa cum s-a arătat - derogări, numai în cazuri excepționale care reclamă
protejarea interesului public.
De asemenea,
prima instanță a apreciat că tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a
comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un motiv pertinent și suficient
pentru refuzul de liberare din detenție provizorie decât dacă, indicii concrete
demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică, ar fi
realmente amenințată.
Cu privire la
persoana inculpatului V.C., prima instanță a reținut că nu este cunoscut cu
antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii
superioare, are o familie închegată, doi copii minori în întreținere.
înlocuirea
măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puțin intruzivă se
impune a fi dispusă și din perspectiva art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O., potrivit
căruia, „orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de
paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată
într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în
libertate poate fi subordonată unor garanții care să asigure prezentarea persoanei
în cauză la audiere".
Durata
rezonabilă a detenției conform art. 5 paragraf 3 din Convenție, se apreciază în
concret, instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele prelungirii
măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor plauzibile
cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade
de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să
evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii
unor infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care
a fost instrumentată cauza către autorități prin sublinierea complexității
acesteia.
Referitor la
caracterul rezonabil al detenției, prima instanță a mai reținut că durata de
timp scursă de la data arestării inculpatului până în prezent (1 an și 27 de
zile) este suficientă pentru a tinde - în condițiile menținerii acesteia în
continuare - la concluzia transformării detenției provizorii într-o eventuală
pedeapsă ce s-ar aplica inculpatului, ceea ce ar contraveni, atât prevederilor
legale interne, cât și reglementărilor internaționale.
În consecință
prima instanță a apreciat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării
preventive a inculpatului V.C. și, constatând că în cauză sânt îndeplinite
cerințele art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsura
arestării preventive luată împotriva inculpatului cu "măsura preventivă a
obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv, municipiul
București prevăzută de art. 145 C. pen. cu impunerea în sarcina inculpatului a
obligațiilor prevăzute de art. 145 alin. (1
1
) și alin. (1
2
)
lit. c) și f) C. pen.
Împotriva acestei
încheieri, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., criticând-o, astfel după
cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile orale ale
procurorului pentru faptul că pe de-o parte.în mod eronat, instanța a apreciat
că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului s-au
schimbat, deși pe de altă parte, tot instanța, în motivarea hotărârii a
constatat că temeiurile inițiale care au determinat arestarea preventivă, nu au
încetat, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., iar,
pe de altă parte, pentru susținerea că s-ar putea depăși termenul rezonabil al
duratei arestării preventive.
Analizând
recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub toate
aspectele, potrivit prevederilor art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen.,
se constată că recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele
considerente:
Din analiza
dispozițiilor art. 160
b
alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la art.
300
2
din același cod, rezultă că, în cursul judecății instanța
„verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea și temeinicia
arestării preventive", iar potrivit alin. (3) al art. 160
b
C.
proc. pen., „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea
impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care
justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea
arestării preventive".
Potrivit
dispozițiilor art. 160
b
alin (2) C. proc. pen., instanța dispune
prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în
libertate a inculpatului dacă temeiurile care au determinat arestarea
preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de
libertate.
Pe de altă
parte, potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura
preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat
temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Instanța
investită cu soluționarea cauzei, apreciind asupra necesității menținerii
măsurii arestării preventive, procedează la efectuarea verificării legalității
și temeiniciei măsurii, cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție
și fără a se pronunța cu privire la vinovăția inculpatului arestat în cauză.
Analizând
actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că arestarea inculpatului V.C.
a fost dispusă în baza art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. pentru săvârșirea a
două infracțiuni prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea
78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a unei infracțiuni prevăzută
de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000
cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin încheierea nr. 529 din 30 martie
2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de
zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare
propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.
încheierea mai
sus menționată a rămas definitivă prin încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în
Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de
inculpat.
Temeiurile de
drept ale luării măsurii arestării preventive mai sus menționate privind pe
inculpatul V.C. au fost argumentate de către judecătorul, căruia îi revenea
competența să judece cauza în fond, în sensul că, pe de-o parte, există date că
inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin
influențarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe și indicii
temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea
sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior,
măsura arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în
conformitate cu prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul
nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție – D.N.A. - Secția de combatere a corupției, a dispus
trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături
de alți trei inculpați, pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- trafic de
influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen.
raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările
ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând
în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții
infracționale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000
euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia că în
schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă
magistrații Secției de Contencios Administrativ și Fiscal de la Înalta Curte de
Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având
ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator
este inculpatul C.C. și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în
favoarea societății comerciale aparținând inculpatului Cășuneanu Costel. S-a
mai reținut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite
de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a
acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale,
constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparținând lui L.M.,
a unor articole cu conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M.
suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la
Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva
acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire
penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului
de pe lângă Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M.
era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave
și,
- fals în
înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă
prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art.
41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în
realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale
factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I.
SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca
părți Cabinetul de Avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de
înregistrarea în evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de
prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele de control ale
Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde
faptele de corupție mai sus menționate.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai
2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată, fiind stabilit la data de
14 iulie 2010.
Prin încheierea
din data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte
de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu în Camera de
consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a
dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 300
1
C. proc. pen.,
menținerea măsurii.
Ulterior,
măsura arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit
dispozițiilor art. 300
2
raportat la art. 160
b
alin. (1)
și (3) C. proc. pen. și supusă succesiv controlului judiciar.
Prin încheierea
de la 4 aprilie 2011, prima instanță, în temeiul prevederilor art. 160
8a
alin. 2 C. proc. pen. a admis cererea de liberare provizorie sub control
judiciar formulată de inculpatul V.C.
Prin Decizia penală
nr. 88 de la 11 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de
5 judecători, în Dosarul nr. 3065/1/2011, a fost admis recursul declarat de
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
D.N.A. împotriva încheierii mai sus menționate numai sub anumite dispoziții,
printre care și aceea referitoare la cererea de liberare provizorie sub control
judiciar formulată de inculpatul V.C. și în rejudecare a fost respinsă, ca
nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de
inculpatul V.C.
Instanța de
recurs, în contextul prezentei cauzei apreciază că prima instanță, cu ocazia
verificării legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului
V.C., în condițiile art. 300
2
raportat la art. 160
b
din
același cod, pe calea stabilirii unui termen intermediar, dispoziție stabilită
prin considerentele Deciziei nr. 88 de la 11 aprilie 2011 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 3065/1/2011, în
mod greșit, a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive
a inculpatului, atâta timp cât în motivarea încheierii a stabilit că temeiurile
inițiale care au determinat arestarea preventivă, respectiv art. 148 lit. b) și
f) din C. proc. pen., nu au încetat.
Astfel, prima
instanță a reținut „îndeplinită cerința prevăzută în art; 143 C. proc. pen.,
respectiv existența probelor și indiciilor temeinice în sensul art. 68
1
C. proc. pen. care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit
infracțiunile pentru care a fost deferit'justiției", precum și „împrejurarea
că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a
inculpatului invocată de acesta prin apărător în susținerea revocării măsurii
arestării preventive nu este de natură a duce la concluzia pronunțării unei
atare soluții, aceasta, deoarece, inexistența unor temeiuri noi este prevăzută
ca o condiție alternativă pentru revocarea măsurii arestării preventive, astfel
că neîndeplinirea ei nu duce automat la incidența prevederilor art. 160
b
alin. (2) C. proc. pen., în condițiile în care se constată îndeplinită cealaltă
cerință a textului de lege menționat, respectiv că temeiurile care au
determinat arestarea preventivă nu au încetat." (fila 186 din volumul III
al dosarului primei instanțe).
Instanța de
control judiciar consideră că, prima instanță a efectuat controlul judiciar
asupra măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., prin prisma
dispozițiilor menționate și a argumentat că, temeiurile inițiale, nu au
încetat, așa încât constatarea din dispozitivul încheierii atacate referitoare
la mențiunea că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului,
vizează instituția înlocuirii măsurii arestării preventive cu aceea obligării
de a nu părăsi localitatea, în condițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen.,
neechivalând cu o contradicție între considerente și dispozitiv, ceea ce îi
conferă, însă, dreptul instanței de recurs de a complini examinarea modului în
care a fost făcută verificarea măsurii arestării preventive a inculpatului prin
prisma dispozițiilor art. 300
2
cu referire la art. 160
b
și respectiv art. 139 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, în
contextul concret al cauzei, instanța de recurs constată că prima instanță, în
mod greșit a stabilit, la momentul procesual la care a făcut verificarea
măsurii arestării preventive, inexistența datelor relevante pe care să se
întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul va
încerca influențarea cursului cercetării judecătorești prin influențarea în mod
direct sau indirect a martorilor sau altor părți, invocând drept argumente
aspecte referitoare la stadiul procesual al cauzei, respectiv audierea aproape
a tuturor martorilor cu privire la pretinsa activitate infracțională, cei care
urmează a mai fi audiați, vizând presupusele fapte penale ale coinculpatului L.M.
trimis în judecată și la expertiza tehnică, având ca obiectiv stabilirea
autenticității convorbirilor telefonice și a celor purtate ambiental, stocate
pe suporții originali aflați la parchet, copiile acestora și procesele-verbale
de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind atașate la dosar, așa
încât prin obligațiile impuse inculpatului, ca urmare a înlocuirii măsurii
arestării, cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea s-ar preîntâmpina
influențarea desfășurării cercetării judecătorești, întrucât nu au fost
evidențiate datele concrete ale atitudinii procesuale ale inculpatului V.C., în
cursul procesului penal și care împiedică înlocuirea măsurii inițiale dispuse.
Așadar, din
examinarea cauzei rezultă că printr-o încheiere definitivă, în condițiile
arătate s-a stabilit, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească
în mod direct sau indirect aflarea adevărului.
Au fost
apreciate ca relevante cele două convorbiri telefonice purtate de numitul F.R.D.,
la care se face referire și în cuprinsul încheierii prin care a fost luată
măsura arestării, influențarea martorului fiind confirmată de discuția din 29
martie 2010 dintre F.R.D. și D.L.A., din care reiese că acesta nu are
cunoștință de niciun împrumut, că nu este finul inculpatului Voicu, iar dacă a
fost împrumutat, a fost împrumutat de acesta cu sume mici, pe care Ie-a
restituit, manifestându-și dorința de a se prezenta la organele de urmărire
penală pentru a-și exprima punctul de vedere.
în cursul
cercetării judecătorești, prima instanță l-a ascultat pe martorul F.R.D., la
data de 9 februarie 2011, în condiții de oralitate, contradictorialitate,
publicitate și în a cărui declarație, aflată la filele 311-314, în vol. II al Dosarului
nr. 4489/1/2010, acesta a menționat
:
„După data de 19
august domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori și a exercitat presiuni psihice
asupra mea în sensul de a restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de
la domnul C.C."; îmi amintesc că în luna august 2009, chiar de ziua mea de
naștere domnul V.C. a exercitat presiuni mari asupra mea în convorbirea
telefonică pe care am avut-o cu acesta, convorbire care a fost auzită de către
soții Ungureanu, care se aflau în vizită la mine. Urmare acestor presiuni mie
mi s-a făcut rău și am fost transportat la spital."; Eu am acceptat să
răspund întrebărilor adresate de domnul V.C. în convorbirea telefonică din 20
decembrie 2009 în modul în care acesta îmi sugera să dau răspunsul, deoarece
„m-a luat direct, brusc, nu mă așteptam" și i-am spus clar avocatei mele D.L.
că merg la D.N.A.
Astfel, din
conținutul declarației martorului F.R.D., rezultă aspecte concrete ale
atitudinii inculpatului V.C., asupra acestuia; ceea ce conduce la subzistenta
temeiului inițial avut în vedere la luarea măsurîi arestării preventive,
respectiv art. 148 lit. b) C. proc. pen.
Totodată,
instanța de recurs constată că, de la data de 4 aprilie 2011, termen la care au
mai fost ascultați o parte din martorii menționați în actul de sesizare și până
la termenul din 11 mai 2011, dată la care urmează să fie ascultați, martorii P.J.,
B.L., C.M., E.F.T., E.C., G.V., fiind dispusă citarea acestora, așa cum rezultă
din dispozitivul încheierii de la data menționată (file 151 verso din voi. III
al Dosarului nr. 4489/1/2010) nu au mai fost administrate alte mijloace de
probă cu privire la fondul cauzei, așa încât nu se evidențiază date concrete cu
privire la schimbarea temeiurilor inițiale care au fost avute în vedere la
luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.
Mai mult,
argumentul invocat de către prima instanță cu privire la ascultarea unei mari
părți din martorii indicați în rechizitoriu, în raport cu pretinsele fapte
comise de inculpatul V.C., iar martorii neascultați ar avea relevanță pentru
infracțiunile pretins a fi săvârșite de un alt coinculpat, ceea ce ar conduce
la diminuarea posibilității influențării martorilor, nu poate fi avut în
vedere, întrucât scopul general al măsurilor preventive, inclusiv a aceleia a
arestării preventive statuat la art. 136 alin. (1) C. proc. pen., vizează
asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, iar cel concret constă în
lămurirea împrejurărilor faptice concrete ale existenței sau nu a
contribuțiilor tuturor inculpaților cu privire la pretinsele infracțiuni, în
baza unor măsuri, care să permită realizarea fără nicio potențială ingerință, a
acestui scop.
Instanța de
control judiciar consideră, totodată, că în cauză subzistă și temeiul avut în
vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv art. 148
lit. f) C. proc. pen., întrucât circumstanțele personale ale inculpatului nu
pot fi analizate prioritar, ci dimpotrivă trebuie raportate la natura și
gravitatea faptelor pretinse comise de inculpat, la calitatea avută de acesta,
aceea de înalt demnitar și avocat, precum și rezonanța socială a faptelor, ceea
ce conduce la concluzia că cel puțin în stadiul procesual actual, se impune
menținerea arestării preventive a inculpatului V.C.
Așadar, în
contextul concret al cauzei se justifică menținerea măsurii arestării
preventive a inculpatului V.C., întrucât aceasta este singura aptă la acest
moment procesual în a asigura realizarea scopului pentru care a fost dispusă,
neimpunându-se înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă, așa cum greșit a
apreciat prima instanță, având în vedere nu numai persistența indiciilor și
probelor cu privire la presupunerea rezonabilă a comiterii faptelor pentru care
a fost trimis în judecată inculpatul, în condițiile art. 143 C. proc. pen., a
celorlalte temeiuri, respectiv art. 148 lit. b) și f) din același cod, dar și
complexitatea cauzei, determinată de numărul inculpaților, al martorilor, de
conduita procesuală a inculpatului și încercarea anterioară de zădărnicire a
aflării adevărului.
Instanța de
control judiciar constată, de asemenea, că nu pot fi reținute nici argumentele
primei instanțe cu privire la caracterul nerezonabil al măsurii arestării
preventive sub aspectul duratei acesteia, întrucât în contextul concret al
cauzei, durata arestării preventive a inculpatului de la 30 martie 2010 și până
azi 29 aprilie 2011, respectiv de 1 an și 1 lună se circumscrie, criteriilor
impuse de jurisprudența instanței de contencios european, având în vedere
gravitatea faptelor pretins a fi comise, complexitatea cauzei, numărul
inculpaților, comportamentul procesual concret al inculpatului V.C., așa încât
menținerea acesteia în continuare nu poate conduce la concluzia transformării
acesteia într-o eventuală pedeapsă ce s-ar aplica inculpatului.
Totodată,
instanța de recurs consideră că, în contextul concret al cauzei nu ar putea fi
reținute, ca incidente, sub aspectul rezonabilității duratei măsurii arestării
preventive prin prisma alternativitatii cu alte măsuri preventive restrictive
de alte drepturi, cauzele J. și respectiv S. contra României.
Astfel,
duratele măsurii arestării preventive în cauzele mai sus menționate, respectiv
de 11 luni, trei săptămâni și trei zile (J. contra României) și de 1 an și două
luni (S. contra României), au fost examinate de Curtea Europeană în contextul
concret al acelor cauze, respectiv nemotivările măsurilor dispuse, epuizarea
audierii martorilor, în cauza Jiga contra României, aspecte care nu se regăsesc
în prezenta cauză, având în vedere tocmai comportamentul procesual al inculpatului
V.C., de influențare a unuia din martori, precum și faptul că ar fi cercetarea
judecătorească este în curs, urmând a fi ascultați martorii deja menționați.
Așadar, Înalta
Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, consideră: că sunt respectate
și prevederile art. 5 § 3 din C.E.D.O.
Gocfsecmtă, în
temeiul dispozițiilor art. 385
15
pct. 2 lit. d) din C. proc. pen.,
va fi admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție - D.N.A.
Se va casa
încheierea atacată și în rejudecare, în baza art. 300
2
raportat la art.
160
b
alin. (1) și (3) C. proc. pen., se va menține măsura arestării
preventive a inculpatului V.C.
Onorariul
apărătorului desemnajilin oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, în
sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție - D.N.A. împotriva Încheierii din 27 aprilie 2011, pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010 privind
pe inculpatul V.C.
Casează
încheierea atacată și rejudecând:
În baza art. 300
2
raportat la art. 160
b
alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține măsura
arestării preventive a inculpatului V.C.
Onorariul
apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, în
sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 29 aprilie 2011.