ÎCCJ, Decizia nr. 122/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 122/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 11 mai 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, a fost admisă cererea formulată

de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a fost

revocată măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina

inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în

Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În baza art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen. a fost admisă cererea de liberare provizorie sub

control judiciar formulată de inculpatul V.C.

În baza art. 160

8a

alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 160

2

alin. (3) și (3

1

)

C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar au fost

instituite în sarcina inculpatului V.C., următoarele obligații :

a) să nu depășească

limita teritorială a municipiului București decât în condițiile stabilite de

instanță;

b) să se prezinte la

instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la

organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului

de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;

e) să nu dețină, să

nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;

f) să nu se apropie

și să nu ia legătura cu inculpații C.C., C.F. și L.M., precum și cu martorii

din prezenta cauză, cu experții și să nu comunice cu aceștia direct sau

indirect.

În baza art. 160

4

alin. (2) raportat la art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen.

a fost atrasă atenția inculpatului V.C. că, în caz de încălcare cu rea credință

a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării

preventive.

În baza art. 160

2

alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea încheierii administrației

locului de deținere inculpatului V.C. și tuturor instituțiilor prevăzute la art.

145 alin. (2

1

) C. proc. pen.

S-a dispus punerea în

libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. (fiul lui D. și G.)

de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 1/ U din data de 30 martie

2010 emis de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă nu este

reținut sau arestat în altă cauză.

A fost respinsă

cererea formulată de inculpatul L.M., în conformitate cu dispozițiile art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., cu obligarea acestuia la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

S-a pus în vedere

apărătorului ales al inculpatului C.C. să depună în scris la dosarul cauzei

cererea vizând solicitarea listingurilor telefonice cu menționarea datei când

s-au purtat convorbirile telefonice, privitor la care se solicită listingurile

telefonice.

S-a dispus efectuarea

unei adrese la S.R.I. pentru a pune la dispoziția expertului echipamentul

tehnic utilizat la efectuarea înregistrărilor, în raport de cele menționate de

Ministerul Public în adresa din 11 aprilie 2011, ce va fi atașată în copie.

S-a dispus efectuarea

unei adrese către Laboratorul I.E.C. pentru a solicita S.R.I. să fie pus la

dispoziția expertului echipamentul tehnic, urmând ca expertul să ia legătura cu

această instituție în vederea efectuării expertizei.

S-a dispus a se face

demersurile necesare pentru ca, compartimentul specializat din cadrul Înaltei

Curți să trimită la I.N.E.C. suporturile originale pe care s-au efectuat

înregistrările și care conform adresei din 11 aprilie 2011 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA au fost înaintați instanței.

S-a dispus ca pe

adresele respective să se facă mențiunea ca la efectuarea expertizei să

participe pentru inculpați, în calitate de expert recomandat de părți, dl. C.G.

S-a prorogat

discutarea cererii formulată de apărătorul inculpatului C.C. referitoare la

listingurile telefonice după depunerea în scris a cererii de către acesta cu

menționarea datei când s-au purtat convorbirile telefonice, privitor la care se

solicită listingurile telefonice;

S-a pus în vedere

inculpatului L.M. să depună la dosar lista cu numele și domiciliul martorului

în circumstanțiere.

S-a pus în vedere

apărătorilor aleși ai inculpaților ca, în eventualitatea în care nu se pot

prezenta la termenul stabilit de instanță, să-și asigure substituirea.

Cauza a fost amânată

la 8 iunie 2011 dispunându-se citarea inculpatului V.C. și a martorilor B.L., P.V.,

M.G.A., R.M.C. și S.A.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în

esență că, inculpatul V.C., prin apărătorii aleși a formulat cerere de

punere în libertate provizorie sub control judiciar, cerere pe care și-a

însușit-o potrivit dispozițiilor art. 160

7

alin. (2) C. proc. pen.

Constatând

îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii a procedat

la ascultarea inculpatului, potrivit art. 160

8a

alin. (1) C. proc.

pen.

În susținerea

cererii, inculpatul prin apărători, a arătat că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., în cauză

neexistând probe concrete cu privire la posibilitatea săvârșirii altor

infracțiuni sau de încercare de zădărnicire a aflării adevărului prin influențarea

martorilor în condițiile în care probatoriul a fost administrat, martorii care

cunosc aspecte esențiale privind pretinsele infracțiuni de care este acuzat au

fost audiați, iar prin obligațiile pe care instanța i le poate impune sunt

create toate condițiile ca acesta să nu i-a legătura cu părțile din proces. A

mai susținut inculpatul că la aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în

vedere și datele ce caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor

penale, situația familială – are doi copii minori în întreținere, părinții sunt

în vârstă și grav bolnavi - și nu în ultimul rând faptul că, deținerea sa în

arest preventiv timp de 1 an o lună și 11 zile este de natură a duce la

transformarea detenției provizorii într-o pedeapsă anticipată.

În fine, inculpatul a

invocat prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. și dispozițiile C.E.D.O. în

conformitate cu care scopul măsurilor preventive poate fi atins și prin

liberarea sa provizorie sub control judiciar, ca măsură alternativă la arestul

preventiv.

Examinând cererea

formulată, prima instanță a constatat că este întemeiată.

Prima instanță a

reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (5) și ale art. 160

1

C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat

preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune, același drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituția

României și de art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

S-a reținut că

liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituție destinată să

concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția

socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de

obligații sau restricții ale libertății) și deoarece măsurile preventive aduc

atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al

persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice care să împiedice orice

abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive, urmând a se alege măsura

preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Deși nu este o măsură

preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele

măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna

desfășurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc.

pen.).

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,

respectiv a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul

judiciar este suficient sau se impune menținerea față de inculpat a măsurii

arestării preventive.

Din analiza

dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu

cele ale art. 160

2

din același cod, s-a reținut că pentru a se putea

dispune liberarea provizorie - sub control judiciar sau pe cauțiune - trebuie

îndeplinite două condiții, una pozitivă și una negativă, condiția pozitivă

vizând natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, apreciate prin cuantumul

pedepsei prevăzute de lege, iar condiția negativă vizând comportamentul

inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Inculpatul V.C. a

fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de zile, începând cu

data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare

preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – D.N.A.

Hotărârea instanței

de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,

în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de

inculpat.

Temeiurile de drept

ale luării măsurii arestării preventive a susnumitului inculpat le-au

constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul

fondului reținând, pe de o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe

de altă parte, că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea

rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura

arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu

prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr.

310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, a dispus

trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături

de alți trei inculpați, pentru comiterea următoarelor infracțiuni:

- trafic de influență

în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat

la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în

anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a

pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care

a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia că, în schimbul banilor va

interveni, prin intermediul inculpatului - judecător - C.F., pe lângă

magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de

Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având

ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator

este inculpatul C.C. - și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție

în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C.. S-a mai reținut

că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și

în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat

promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în

publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparținând lui L.M., a unor

articole cu conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M.

suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la

Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva

acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire

penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M.

era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave

și

- fals în înscrisuri

sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și

pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., constând în aceea că la intervale diferite de timp, în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală

din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de Avocat V.C.” către SC L.I. SRL,

precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009 având ca părți

Cabinetul de Avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în

evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de prezentarea lor

la organele de urmărire penală și la organele de control ale Gărzii Financiare

în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție

mai sus menționate.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai

2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de

14 iulie 2010.

Prin încheierea din

data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu, în camera de

consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a

dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 300

1

C. proc. pen.

menținerea măsurii.

Ulterior, măsura

arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit

dispozițiilor art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1)

și (3) C. proc. pen.

Raportând

dispozițiile art. 160

2

C. proc. pen. la speța dedusă judecății, prima

instanță a constatat îndeplinită condiția prevăzută în alin. (1) al textului de

lege menționat, în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile

de săvârșirea cărora este bănuit inculpatul nu depășesc 18 ani închisoare.

În ceea ce privește ce-a

de-a doua condiție prevăzută în alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen.,

prima instanță a constatat că la acest moment procesual nu mai există date

relevante pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, presupunerea că, lăsat în

libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va

încerca influențarea cursului cercetării judecătorești; probele în acuzare au

fost administrate în cea mai mare parte - au fost audiați martorii care cunosc

împrejurări esențiale legate de pretinsa activitate infracțională a

inculpatului –, martorii citați pentru următorul termen de judecată, respectiv P.V.,

M.G.A., R.M.C. și S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează

presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în

judecată, iar expertiza tehnică dispusă în cauză are ca obiectiv stabilirea

autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți

coinculpați și a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate

pe suporturile originale ce se află în păstrarea parchetului, copii ale

suporturilor și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri

telefonice fiind atașate la dosar.

Cu privire la

inexistența riscului de obstrucționare a desfășurării în bune condiții a

cercetării judecătorești, s-a apreciat că acesta rezultă și din faptul că între

obligațiile impuse inculpatului de către instanță pe timpul liberării

provizorii este și aceea de a nu lua legătura cu inculpații din cauză, cu

martorii și cu experții, atrăgându-i-se, totodată atenția că, în caz de

încălcare a acestei obligații, împotriva lui se va lua măsura arestării

preventive.

Referitor la

temeiurile prevăzute art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen., care au

stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului și care, în

opinia procurorului, ar justifica soluția de respingere a cererii formulată de

inculpat, prima instanță a apreciat că, liberarea provizorie sub control

judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menținerea temeiurilor arestării

preventive întrucât, pentru situațiile în care se constată încetarea sau

modificarea temeiurilor inițiale devin incidente dispozițiile art. 139 C. proc.

pen. care reglementează instituțiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii

arestării preventive.

În absența unor

criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar

asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prima

instanță a apreciat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care

țin de circumstanțele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care

circumstanțiază persoana inculpatului, în acest sens fiind și jurisprudența C.E.D.O.

În ceea ce privește

natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a fost trimis în

judecată inculpatul, prima instanță a reținut că - în măsura în care se va

dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta - sunt grave, dar

natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de

plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării

provizorii, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanța

socială negativă a faptelor se estompează.

Pe de altă parte,

regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale consacrată, așa

cum s-a arătat și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional,

permite derogări, numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului

public.

Tulburarea ordinii

publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un

motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie

decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în

libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată.

Ori de câte ori acest

risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită

să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Natura faptelor,

gravitatea și efectele lor nu justifică în sine necesitatea continuării

prevenției în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar

aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.

Cu privire la

persoana inculpatului V.C., prima instanță a reținut că nu este cunoscut cu

antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii

superioare, are o familie închegată, doi copii minori în întreținere.

Referitor la

caracterul rezonabil al detenției, prima instanță a apreciat că durata scursă

de la data arestării inculpatului (1 an, o lună și 11 zile) este suficientă

pentru a tinde - în condițiile prelungirii acesteia – la concluzia

transformării detenției provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât

dispozițiilor legii interne, cât și reglementărilor internaționale.

În consecință, prima

instanță a constatat că nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute

de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control

judiciar, ci și că, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana

inculpatului, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive

(asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii

inculpatului de la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este

definit în art. 136 C. proc. pen., putând fi realizat și prin lăsarea în

libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin

instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției

că, în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații, va fi din nou

arestat.

Referitor la cererea

inculpatului C.C., prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin.

(2) C. proc. pen., s-a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a

nu părăsi țara prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen., luată împotriva

sa prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă prin Decizia penală nr. 429

din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe - Completul de 9 Judecători, prima

instanță a constatat că, în motivarea cererii, inculpatul a invocat

dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen. și a susținut că, menținerea

măsurii nu mai este necesară raportat la scopul măsurilor preventive, existând

suficiente garanții pentru a permite constatarea faptului că măsura nu mai este

necesară pentru a asigura prezența sa la proces și buna desfășurare a

judecății, încă de la prima citare în faza de urmărire penală, dând curs

tuturor chemărilor de a fi prezent la organele judiciare, prezentându-se la

toate termenele de judecată și respectând programul de supraveghere impus pe

durata măsurii.

În ce privește

justificarea măsurii, inculpatul a susținut că aceasta presupune identificarea

în conduita sa a elementelor de fapt din care să rezulte că nu se conformează

obligațiilor de a se supune procedurilor penale decât dacă se menține măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi țara, luată împotriva sa. În acest sens a

invocat conduita anterioară, lipsa antecedentelor penale, statutul profesional,

atitudinea procesuală constând în aceea că a dat declarații complete și exacte,

de natură a servi la aflarea adevărului, concluzionând că specificul de

activitate al societății pe care o conduce, prin partenerii externi și

lucrările externe în care societatea este angajată, presupune prezența sa fizică

la negocieri de contracte și la toate activitățile specifice managementului și

obținerii de noi parteneri. Sub aspectul temeiurilor care justifică menținerea

măsurii, inculpatul a susținut că probatoriul a fost administrat în cauză, în

sensul că au fost audiați toți inculpații și martorii și, în plus, a cerut să

se constate că, datorită scurgerii timpului, măsura tinde să devină și

excesivă.

Examinând cererea

formulată, prima instanță a constatat că este fondată.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis

propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, și, în

temeiul art. 149

1

alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a

inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010

până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă din

10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii

sus-menționate a declarat recurs inculpatul C.C., recurs care a fost admis prin

Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 3023/1/2010

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Prin

aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în

rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura

arestării preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în

libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10

aprilie 2010 și, în baza art. 149

1

alin. (12) raportat la art. 146 alin.

(11

1

) cu referire la art. 145

1

alin. (1) și (2) C. proc.

pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o

durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului,

cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1

1

) și (1

2

) C. proc. pen.

Prin Ordonanța procurorului

nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara luată de

instanță a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată

de inculpatul C.C. împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă ca nefondată prin

încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin Rechizitoriul nr.

310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți trei inculpați,

pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită

de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În esență, în actul

de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la

diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în

anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000

euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la

acesta, că va interveni pe lângă magistrații Secției de Contencios

Administrativ și Fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție

învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul

dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul și

C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății

comerciale menționate.

După înregistrarea

dosarului la instanță, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010

pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen.

raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora

900, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunțată la data

de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, Completul de

9 Judecători, prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

În motivarea

încheierii, instanța a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile

cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., luarea în

cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind

justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a

fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a

procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării

judecății și administrării cu celeritate a probelor.

Având în vedere

dispozițiile art. 139 alin. (2), art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen.,

precum și condițiile prevăzute de art. 145

1

alin. (1) raportat la art.

145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 și 4 ale

Protocolului nr. 4 la Convenția Europeană (respectiv să existe probe sau

indicii temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care să

rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o

infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe

viață, măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a

procesului penal, măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și

cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia).

Totodată, din

examinarea art. 137 alin. (3) C. proc. pen., rezultă că în cazul obligării de a

nu părăsi localitatea sau țara, instanța a reținut că are obligația de a

examina „temeiurile concrete” care determină luarea măsurii, constatându-se că

la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru

a se asigura buna desfășurare a procesului penal, proporțională cu gravitatea

acuzației penale adusă inculpatului și cu scopul urmărit prin dispunerea

acesteia și în concordanță, atât cu legislația internă și europeană, dar că, la

acest moment procesual, nu se mai justifică menținerea măsurii preventive

dispusă în cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și toți

martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au perceput direct

activitatea infracțională pretins a fi fost săvârșită de către acesta.

Conduita inculpatului

de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada

în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nici o măsură

preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe

timpul măsurii, au fost apreciate de către prima instanță ca aspecte de natură

a crea convingerea că scopul procesului penal poate fi atins și în condițiile

în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 145

1

C.

proc. pen. luată față de inculpat în cursul procesului penal.

În ceea ce privește

riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea

martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, prima

instanță a constatat că un atare risc nu mai există deoarece, probele în

acuzare și în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza

tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticității convorbirilor

telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au

fost interceptate și stocate pe suporturile aflate la organul de urmărire

penală, procesele-verbale de redare a acestora fiind atașate la dosar.

S-a mai arătat că

măsura tinde să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii timpului

(măsura a fost luată de la data de 12 aprilie 2010 și prelungită în cursul

urmăririi penale), iar pe de altă parte, disproporționată în raport cu scopul

urmărit prin luarea acesteia și că nu mai există vreun temei care să justifice

menținerea măsurii.

În ceea ce privește

cererea inculpatului L.M. de ridicare a interdicției obligării de a nu părăsi

țara în perioada 16 mai - 6 iunie 2011, cu motivarea că în perioada menționată

trebuie să fie prezent la Budapesta și în Elveția pentru semnarea unor

documente legate de contractele pe care firma sa urmează să le încheie cu

consorțiul W.C.I., prima instanță a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 145

alin. (1) și (2

3

) și art. 145

1

C. proc. pen., cererea nu

este fondată.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai

2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția

de combatere a corupției, inculpatul L.M. a fost trimis în judecată în stare de

libertate pentru comiterea următoarelor infracțiuni:

- cumpărare de

influență în formă continuată prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu

modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

constând, în esență, în aceea că în perioada 30 august 2009 - 21 octombrie

2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale i-a

promis inculpatului V.C. foloase materiale, constând în publicarea cu titlu

gratuit în cotidianul I.P. a unor articole cu conținut electoral și i-a remis

suma de 119.000 RON în schimbul promisiunii acestuia din urmă că va interveni

pe lângă polițiștii din cadrul D.G.P.M.B. și-i va determina să nu dispună

împotriva sa măsura reținerii și să propună o soluție de neurmărire în cauza în

care era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de

grave;

- fals în înscrisuri

sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută și pedepsită

de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000

(cu modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., constând în aceea că, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale,

a întocmit cu date nereale: contractul de asistență juridică din 19 noiembrie

2009 având ca părți Cabinetul de avocat V.C. și SC L.I. SRL; ordinul de plată

din 21 octombrie 2009 în valoare de 119.000 RON; contractul fără număr din 17

octombrie 2009 încheiat între SC L.I. SRL și SC A.I.E. SRL și factura fiscală din

20 octombrie 2009, activitate de întocmire urmată de înregistrarea în evidența

contabilă a acestor înscrisuri și de prezentarea lor în perioada 1-4 februarie

2010 la organele de control ale Gărzii Financiare și la organele de urmărire

penală ca documente justificative în scopul ascunderii faptei de corupție

susmenționată;

- participație

improprie la infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității în

legătură cu fapte de corupție prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat

la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen.

combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și

completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că a înregistrat în

evidența contabilă a SC L.I. SRL mai multe documente comerciale, financiar

contabile și bancare cu conținut nereal.

Împotriva

inculpatului L.M. prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010, Înalta Curte de

Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a luat măsura obligării de a nu

părăsi țara pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 12 aprilie 2010 până

la data de 11 mai 2010 (vol.9, fila 278 dosar urmărire penală).

Prima instanță a

constatat că cerințele art. 145 alin. (2

3

) la care trimite art. 145

1

C. proc. pen., dispoziții legale în temeiul cărora inculpatul a formulat

cererea nu sunt îndeplinite deoarece, pe de o parte, în cauză urmează a fi

audiați martori care cunosc aspecte esențiale legate de pretinsa activitate

infracțională reținută în sarcina inculpatului, iar pe de altă parte, pentru că

prin invitația depusă la dosar, inculpatul nu a făcut dovada urgenței de a se

deplasa în străinătate pentru încheierea unor contracte.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, au declarat recurs:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., criticând-o,

astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile

orale ale procurorului, pentru greșita admitere a cererii de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., deoarece subzistă

riscul de influențare a martorilor și de zădărnicire a aflării adevărului,

având în vedere și încercările anterioare ale inculpatului de disimulare a

faptelor comise, reținerea eronată a împrejurării că proba testimonială a fost

integral administrată; cu privire la soluția de admitere a cererii de revocare

a măsurii preventive dispusă anterior față de inculpatul C.C., s-a arătat că nu

au fost audiați toți martorii și se mențineau temeiurile avute în vedere la

luarea măsurii, existând temerea că inculpatul rezident german, se va sustrage

de la judecată prin părăsirea țării.

recurs pe care nu l-a motivat.

La termenul fixat azi

pentru judecarea cauzei, recurentul inculpat L.M. a declarat personal dar

și prin apărătorul său ales, avocat N.C., că își retrage recursul

formulat.

Potrivit

dispozițiilor art. 385

4

alin. (2), teza a II-a C. proc. pen.,

părțile își pot retrage recursul în condițiile art. 369 C. proc. pen., care se

aplică în mod corespunzător.

Deoarece retragerea

recursului s-a făcut personal de inculpat, până la încheierea dezbaterilor, în

cauză fiind respectate dispozițiile art. 369 C. proc. pen., Înalta Curte

urmează a lua act de retragerea recursului declarat de inculpatul L.M.

declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele,

potrivit prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

a) referitor la

criticile privind dispoziția primei instanțe de admitere a cererii de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul V.C., analizând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Liberarea provizorie,

deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze

libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând

un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de

restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri - chiar dacă sunt

de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului

penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată, în cursul judecății, întotdeauna, la

latitudinea judecătorului, respectiv, a instanței, pentru a aprecia dacă

controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea,

față de inculpat, a măsurii arestării preventive.

Din analiza

prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul

măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune” corelate cu cele ale art. 160

2

C. proc.

pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie

îndeplinite trei condiții, două pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate)

este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă

în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiție

pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după

liberarea provizorie.

Astfel, potrivit art.

160

2

alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte”.

Îndeplinirea

condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea

provizorie, ci numai o vocație - concluzie ce se desprinde din art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda..”, instanța de judecată având facultatea și nu

obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat

decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Din perspectiva C.E.D.O.,

în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în

condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul

de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege

sensul dispozițiilor legale sus-menționate, în jurisprudența sa, instanța

europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane

prezumată nevinovată.

Cu valoare de

principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii

la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenție este ziua când hotărârea de

condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului

cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest, în condițiile în care

durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând

dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 160

2

și urm.C. proc.

pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenție, la speța

dedusă judecății, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar

instituit în sarcina inculpatului V.C. ar fi insuficient pentru realizarea

scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C.

proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat

în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.

Analizând actele

și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că faptele pentru care

inculpatul este judecat respectă, sub regim sancționator, condițiile

prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., măsura arestării

preventive s-a luat, reținându-se ca temeiuri dispozițiile art. 148 alin.

(1) lit. b) și f) C. proc. pen.

Înalta Curte

apreciază că, în cauză există date că inculpatul, odată liberat provizoriu sub

control judiciar, cel puțin, în acest moment procesual, va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului în cauză, prin influențarea martorilor din

dosar, având în vedere că unul din temeiurile de drept avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispozițiile art. 148

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care prevăd că măsura arestării preventive a

inculpatului poate fi luată dacă „există date că inculpatul încearcă să

zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea

unei părți, a unui martor sau expert.”.

Astfel, inculpatul V.C.,

după ce a luat cunoștință de probele administrate în cauza în care

era cercetat, în perioada în care, împotriva sa, procurorul luase măsura

obligării de a nu părăsi țara, a încercat să își preconstituie probe

în apărare, scop în care, l-a contactat telefonic pe martorul Radu Dan Floarea

și, de comun acord, au convenit să susțină ideea că martorul a

solicitat și a primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect

material al uneia dintre infracțiunile de trafic de influență pentru

care a fost trimis în judecată) cu termen de restituire la sfârșitul

anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut pentru martor, cu titlu

de împrumut, de la inculpatul C.C.

Din convorbirea

telefonică pe care inculpatul V.C. a avut-o cu martorul F.D.R. rezultă că

acesta a încercat să își preconstituie probe în apărare.

Mai mult decât atât,

la termenul de judecată din data de 9 februarie 2011, audiat fiind, martorul R.D.F.

a precizat că își menține declarațiile date în faza de urmărire

penală și a afirmat că :„...domnul V.C. spunându-mi că dacă voi fi

întrebat să spun că banii (suma de 260.000 euro), sunt ai domnului C.C. și că

i-a cerut cu titlu de împrumut pentru mine, deși eu știam că banii nu au fost

ceruți pentru mine”, și „după data de 19 august, domnul V.C. m-a sunat de

mai multe ori și a exercitat presiuni psihice asupra mea, în sensul de a-i

restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C.” (fila 4

din declarația martorului aflată la dosarul primei instanțe).

Aspectele declarate

de martorul R.D.F. au fost susținute de martora F.M., audiată la data de 9

februarie 2011: „...precizez că începând din vara anului 2009 și până la finalul

anului am asistat la discuții telefonice, câteva, două-trei, pe care

soțul meu le avea cu domnul V.C. și de fiecare dată acesta era

tensionat”, „nu îmi amintesc ca soțul meu să fi împrumutat sume de bani de

la U.N. sau de la alte persoane” și „...cred că la momentul când au avut

loc cele două întâlniri cu inculpatul V.C. la Restaurantul Select nici nu se

punea în discuție existența unor datorii ale soțului meu

față de V.C.”.

Înalta Curte

apreciază că prima instanță, în mod eronat, a constatat că obligațiile

ce puteau fi impuse în cadrul controlului judiciar instituit cu privire la

inculpat ar fi fost apte a asigura realizarea scopurilor măsurilor preventive

și buna desfășurare a procesului penal, astfel după cum impun

dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Pe de altă parte,

Înalta Curte constată că cercetarea judecătorească se află în curs de

desfășurare, așa cum rezultă din dispozitivul încheierii recurate în

care se dispune că „se vor cita martorii B.L., P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A.”,

astfel încât, având în vedere comportamentul procesual anterior menționat

de către martorii F.D.R. și F.M., există posibilitatea influențării

acestora.

Mai mult decât atât,

Înalta Curte apreciază că, în speță, nu trebuie să se raporteze doar la

condițiile limitativ prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc.

pen. și la datele ce caracterizează persoana inculpatului, ci și la

condiția referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă

ar fi pus în libertate, condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. și care a constituit un alt temei legal avut în vedere la luarea măsurii

arestării preventive a inculpatului V.C., aceasta având drept scop atingerea

finalităților măsurilor preventive, astfel după cum acestea sunt reglementate

de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Dreptul părții aflată

în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate

în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței o obligație de a

dispune o atare măsură, în detrimentul dezideratului asigurării bunei

desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public, după cum  s-a

argumentat și în cele ce preced.

De altfel, C.E.D.O. reține

că legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune

realizarea unei analize, în concret, a cauzei dedusă judecății și constatarea

existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes

public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării

libertății individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).

Înalta Curte mai

reține că, circumstanțele persoanale ale inculpatului nu pot să fie

prioritar avute în vedere, deoarece aprecierea asupra oportunității

acordării liberării provizorii sub control judiciar presupune o analiză globală

a cauzei, astfel că aspectele privind persoana inculpatului, avute în vedere,

nu sunt apte pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie

sub control judiciar este întemeiată, în speță, primând interesul general

de menținere a ordinii sociale și de drept față de cel individual

al persoanei arestată preventiv de a fi judecată în stare de libertate.

Nu poate fi primită

apărarea invocată în ceea ce privește rezonabilitatea duratei măsurii

arestării preventive prin prisma alternativității controlului judiciar

instituit pe calea liberării provizorii și jurisprudenței

instanței de contencios european.

Mai mult decât atât,

în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că sunt respectate și prevederile art.

5 paragraful 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, conform cărora orice persoană arestată sau deținută,

în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată

într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada pe care inculpatul

a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depășit o durată

rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecății, și nici că ar

echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse ce i-ar fi aplicată

inculpatului.

b) referitor la

criticile vizând dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a

nu părăsi țara luată față de inculpatul C.C., analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Astfel, după cum s-a

arătat anterior, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.,

scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracțiuni

pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare este acela de a se asigura

buna desfășurare a procesului penal și de a se împiedica sustragerea

învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la

executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată,

ținându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de

pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și

de alte situații privind persoana față de care se ia măsura.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 145

1

alin. (1) C. proc. pen., obligarea

de a nu părăsi țara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă

învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul

urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu

părăsi țara, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.

Pentru a se dispune

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 145

1

alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat

cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) să existe probe

sau indicii temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care să

rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o

infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe

viață;

b) măsura preventivă

să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;

c) măsura să fie

proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin

dispunerea acesteia, condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în

scopul garantării libertății de circulație a persoanei și evitării

arbitrariului, existența unei proporționalități, între gravitatea infracțiunii

de care este suspectat inculpatul și scopul urmărit prin dispunerea măsurii

(buna desfășurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului

de la urmărirea penală sau de la judecată).

În același timp,

dispozițiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării

temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de

a asigura buna desfășurare a procesului penal și preîntâmpinarea sustragerii de

la judecată a inculpatului.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în ceea ce îl privește pe

inculp