ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1365/2011

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin încheierea din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2357/2/2011 (1034/2011) s-a admis cererea formulată de inculpatul S.M.C. și în baza art. 160 2 și art. 160 2a C. proc. pen. s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului. În baza art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen. și a art. 160 2 alin. (3) 1 lit. c) C. proc.

pen., inculpatul a fost obligat să respecte pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, următoarele obligații: - să nu depășească teritoriul României fără încuviințarea instanței care a dispus măsura; - să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanță, ori de câte ori este chemat; - să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea, respectiv secția de poliție în a cărei rază teritorială domiciliază inculpatul, conform planului de supraveghere întocmit de organul de poliție, sau ori de câte ori este chemat; - să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura liberării provizorii, respectiv Curtea de Apel București; - să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; - să nu se apropie de celelalte persoane cercetate în aceeași cauză, sau de martori și nici să nu comunice cu aceștia.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 160 10 C. proc. pen. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul S.M.C. îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, atât condiția pozitivă prevăzută de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., infracțiunea de trafic de influență fiind o infracțiune intenționată, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani, cât și cerințele negative, prevăzute de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen.

conform cărora „liberarea provizorie nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte." În considerarea acestor din urmă condiții s-a reținut că din actele dosarului nu rezultă indicii care să justifice temerea că inculpatul ar săvârși alte infracțiuni, dacă s-ar afla în libertate, având în vedere circumstanțele personale favorabile în sensul că nu este cunoscut cu antecedente penale, are resurse materiale, un domiciliu stabil, este de profesie avocat în cadrul Baroului București, activând totodată, și în domeniul financiar-contabil, iar din susținerile sale - necontestate -reiese că este autorul a numeroase acte de caritate, a înființat burse pentru actori tineri, fără posibilități materiale, a sponsorizat diverse evenimente artistice și culturale, iar în luna ianuarie 2011 a finanțat cu suma de 50.000 Euro participarea României la finalele unui concurs de coregrafie de balet pentru elevi de liceu.

Totodată, s-a reținut că inculpatul are în întreținere 5 copii (dintre care doi din prima căsătorie) și că, așa cum rezultă din declarațiile mamelor acestor copii, inculpatul se implică constant în activitățile de creștere și educare a acestor copii, asigurând toate mijloacele financiare necesare în acest scop. În egală măsură, s-a apreciat că cercetarea inculpatului în stare de libertate nu ar putea împieta buna desfășurare a procesului penal avându-se în vedere, pe de o parte, faptul că urmărirea penală este aproape finalizată, mijloacele de probă neputând fi alterate sau distruse, iar pe de altă parte, lipsa indiciilor că inculpatul ar întreprinde acte de natură să influențeze probatoriul cauzei.

Prin urmare, s-a apreciat că, din perspectiva condițiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., nu pot fi identificate argumente care să susțină o soluție de respingere a cererii inculpatului. Totodată, s-a reținut că, deși infracțiunea de care este acuzat inculpatul - în măsura în care se va dovedi că există și a fost săvârșită cu vinovăție - este gravă, afectând imaginea și credibilitatea unor instituții importante ale statului, cum ar fi A.N.A.F., Garda Financiară sau Administrația Națională a Vămilor, natura și gravitatea faptei nu pot constitui criterii care să excludă, de plano, pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii. Astfel, s-a apreciat că a considera că o persoană acuzată că a săvârșit o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și menținută în această stare până la soluționarea fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este o opinie ce contravine legii.

Pentru considerentele anterior menționate, Curtea de Apel București a constatat nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de librare provizorie, dar și a celor referitoare la temeinicia cererii, apreciind că scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei) poate fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații va fi din nou arestat. Pe cale de consecință, prima instanță a admis cererea și a dispus punerea inculpatului în libertate provizorie sub control judiciar, instituind în sarcina acestuia obligațiile prevăzute de art. 160 2 alin. (3) C. proc.

pen., precum și a celei prevăzute de art. 160 2 alin. (3) 1 lit. c) C. proc. pen. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție care a criticat hotărârea atacată sub aspectul neîndeplinirii condițiilor negative prevăzute de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. prin prisma gravității faptelor comise de inculpat și a împrejurării că acesta s-a folosit de calitatea de avocat în comiterea faptelor. Totodată, s-a invocat și faptul că o astfel de măsură este inoportună având în vedere faptul că la dosarul cauzei există date că se exercită presiuni asupra denunțătorilor. În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate, iar în rejudecare, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii formulate de inculpatul S.M.C.

Examinând cauza în raport de criticile formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție este nefondat pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare. Inculpatul S.M.C. este cercetat în dosarul nr. 383/P/2010 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție sub aspectul săvârșirii a trei infracțiuni de trafic de influență, fapte prevăzute și pedepsite de art. 257 alin. (1) și (2) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 257 alin. (1) și (2) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 257 alin. (1) și (2) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, aflate în concurs real.

Prin încheierea de ședință din 2 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în dosarul nr. 1892/2/2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului S.M.C., pentru săvârșirea infracțiunilor mai sus menționate, reținându-se că în luna august 2009, inculpatul S.M.C. a primit de la denunțătorul C.A. suma de 50.000 Euro, prin intermediul SC A.E.L.T.D. - societate de tip off shore - pentru a interveni pe lângă comisari din cadrul Gărzii Financiare - Comisariatul General, pe lângă care a lăsat să se creadă că are influență, pentru a nu se constata, cu prilejul unei verificări la firma la care denunțătorul era acționar, fapte de evaziune fiscală și de contrabandă. S-a mai reținut că în cursul lunii noiembrie 2010, inculpatul S.M.C.

a pretins aceluiași martor denunțător suma de 30.000 de Euro din care a primit suma de 21.000 Euro pentru a interveni pe lângă comisari din cadrul Gărzii Financiare - Comisariatul General, pe lângă care a lăsat să se creadă că are influență, pentru a nu fi constatate, cu prilejul verificărilor aflate în curs, fapte de evaziune fiscală și de contrabandă la firma la care acesta era acționar denunțătorul. Totodată, s-a reținut că în cursul aceleiași luni, inculpatul S.M.C. a acceptat promisiunea denunțătorului C.A. ca prin intermediul său să se remită suma de 1.000.000 Euro unei persoane din conducerea A.N.A.F., pretinzând pentru sine, în contul intervenției, un procentaj de 10%. În schimb, denunțătorul urma să fie protejat în activitatea de contrabandă cu țigări pe care intenționa să o desfășoare printr-o fabrică clandestină situată în localitatea Videle.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, sub nr. 2357/2/2011, inculpatul S.M.C. a solicitat punerea sa în libertate sub control judiciar, în condițiile art. 160 2 C. proc. pen. În motivarea cererii, inculpatul a arătat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 160 2 C. proc. pen., dar și cele de temeinicie întrucât se află în imposibilitate de a zădărnici aflarea adevărului în cauză, deoarece toate probele au fost deja administrate și nici nu are cum să altereze conținutul interceptărilor telefonice și al înregistrărilor din mediul ambiental. Inculpatul a mai argumentat că este singurul întreținător al familiei sale, fiind tată a 5 copii și că are o serie de credite bancare de achitat.

Totodată, a menționat că nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere reputația și poziția sa socială deosebită, precum și împrejurarea că în calitate de avocat și, totodată, de contabil în domeniul financiar, a participat la susținerea numeroase acte de caritate. Prin încheierea din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 2357/2/2011(1034/2011), care face obiectul controlului în cauza pendinte, s-a admis cererea formulată de inculpatul S.M.C. și în baza art. 160 2 și art. 160 2a C. proc. pen. s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului, instituindu-se în sarcina acestuia respectarea pe timpul liberării provizorii a obligațiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (3) C. proc.

pen. și art. 160 2 alin. (3) 1 lit. c) C. proc. pen. Examinând hotărârea atacată prin prisma dispozițiilor legale care reglementează liberarea provizorie sub control judiciar și a criticilor formulate în recursul parchetului, înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie sub control judiciar dedusă judecății întrunește toate cerințele legale pentru a fi admisă, soluția primei instanțe fiind temeinică și legală. În acest sens se reține că dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului statuează că „ orice persoană arestată sau deținută... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere". În dreptul național, dispozițiilor art. 160 1 C. proc.

pen. stabilesc că ,,în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune”. De asemenea, dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. statuează că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Liberarea provizorie poate fi considerată, astfel, ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură distinctă, fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal, în ansamblul său. Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului în faza de urmărire penală și instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a măsurii arestării preventive.

În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4)- s-a stabilit că cea de-a doua latură a art. 5 § 3 nu oferă autorităților judiciare o opțiune între trimiterea in judecată într-un termen rezonabil și o punere în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are, în esență, ca obiect să impună punerea în libertate provizorie imediat ce menținerea în arest încetează a mai fi rezonabilă.

Așadar, continuarea detenției nu se mai justifică intr-o speță dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerință de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii de respectare a libertății individuale stabilite la art. 5 din Convenție( McKay împotriva Regatului Unit, nr. 543/03, §§ 41-42, CEDO 2006). Din această perspectivă se constată că în mod constant, jurisprudența CEDO a statuat că la individualizarea măsurilor preventive, (liberarea provizorie fiind considerată o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive), se va respecta principiul proporționalității măsurii preventive cu gravitatea acuzației aduse unei persoane, respectiv cu cel al necesității unei astfel de masuri pentru realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea sa.

Examinând actele dosarului, înalta Curte constată că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului S.M.C. este de natură să atingă scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., circumstanțele personale ale inculpatului constituind garanții ale adoptării de către acesta a unei conduite adecvate față de procedura judiciară desfășurată față de acesta, aptă să asigure normala desfășurare a procesului penal. Din această perspectivă, înalta Curte, în consonanță cu jurisprudența C.E.D.O.

care a statuat că la luarea unei măsuri preventive, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza Neumeister contra Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968), consideră că în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar prevalente sunt datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului în raport de care se face evaluarea îndeplinirii condiției negative prevăzute de art. 160 2 C. proc. pen., în sensul că nu există date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească adevărul prin influențarea unor părți, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.

În considerarea condiției negative prevăzute de textul de lege mai sus menționat, Înalta Curte constată că în criticile formulate, parchetul a subliniat faptul că în raport de gravitatea faptei aflată în curs de judecată, cererea de liberare provizorie ar fi neîntemeiată. În opinia Înaltei Curți însă o asemenea apreciere este eronată deoarece ar institui o prevalentă de nedorit unor criterii subiective asupra celor obiective, reprezentate de cerințele textului legal incident. În acest sens, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., dar si cu practica instanțelor naționale, înalta Curte consideră că măsura arestării preventive este o măsură de excepție si că aceasta trebuie luată și menținută doar în situația în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în dispozițiile art. 136 C. proc.

pen. nu este potrivită datelor speței (cauza Wemhoff contra Germaniei).

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, si Hendriks împotriva Olandei, nr. 43.701/04, 5 iulie 2007). Pe de altă parte, astfel cum s-a statuat constant în practica instanțelor, gradul de pericol social al faptei investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urma fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe, probe ce nu se regăsesc în dosarul cauzei.

În acest sens Înalta Curte apreciază ca fiind corectă argumentația primei instanțe în sensul că, deși infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul S.M.C., în măsura în care se va dovedi că există și că au fost săvârșite cu vinovăție de acesta, sunt grave, afectând imaginea și credibilitatea unor instituții importante ale statului, cum ar fi ANAF, Garda Financiară sau Administrația Națională a Vămilor, natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii.

În plus, temerea că acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie analizată în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familiala, daca are cazier etc. Or, în speță, prin documentele depuse în probațiune este dovedit că recurentul inculpat nu are antecedente penale, este cunoscut în societate ca o persoană integră, cu o conduită ireproșabilă, a avut o activitate meritorie ca avocat și este tată a cinci copii, a beneficiat de stabilitate locativă, familială și profesională.

În incidența acestor circumstanțe personale ale inculpatului trebuie evaluate și inconvenientele detenției preventive care în opinia Curții Europene a Drepturilor Omului reprezintă o atingere adusă prezumției de nevinovăție, producând o ruptură în mediul familial și profesional, putând constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească, în raport de avantajele pe care le prezintă aceeași măsură preventivă, respectiv, împiedică persoana suspectă să fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică săvârșirea unor noi infracțiuni. Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauza pendinte acuzarea nu a prezentat date concrete din care să rezulte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpatului, gravitatea faptei neputând constitui temei pentru menținerea în continuare a stării de arest a inculpatului.

În concluzie, Înalta Curte constată nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar apreciază că raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, aceasta este și întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei), putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații va fi din nou arestat.

Pe cale de consecință, constatând că hotărârea atacată este temeinică și legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 2357/2/2011 (1034/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 2357/2/2011 (1034/2011), privind pe inculpatul S.M.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 aprilie 2011.