ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1365/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1365/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin încheierea din 23 martie

2011 a Curții de Apel București, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2357/2/2011

(1034/2011) s-a admis cererea formulată de inculpatul S.M.C. și în baza art. 160

2

și art. 160

2a

C. proc. pen. s-a dispus liberarea provizorie sub

control judiciar a inculpatului.

În baza art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen. și a art. 160

2

alin. (3)

1

lit. c)

C. proc. pen., inculpatul a fost

obligat să respecte pe timpul liberării provizorii sub control judiciar,

următoarele obligații:

- să nu depășească

teritoriul României fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;

- să se prezinte la

organul de urmărire penală sau, după caz, la instanță, ori de câte ori este

chemat;

- să se prezinte la

organul de poliție desemnat cu supravegherea, respectiv secția de poliție în a

cărei rază teritorială domiciliază inculpatul, conform planului de supraveghere

întocmit de organul de poliție, sau ori de câte ori este chemat;

- să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura liberării

provizorii, respectiv Curtea de Apel București;

- să nu dețină, să nu

folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

- să nu se apropie de

celelalte persoane cercetate în aceeași cauză, sau de martori și nici să nu

comunice cu aceștia.

S-a atras atenția

inculpatului asupra dispozițiilor art. 160

10

C. proc. pen.

În considerentele

acestei hotărâri s-a reținut că cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul S.M.C. îndeplinește condițiile de

admisibilitate prevăzute de lege, atât condiția pozitivă prevăzută de art. 160

2

alin. (1)

C. proc. pen., infracțiunea

de trafic de influență fiind o infracțiune intenționată, pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani, cât și cerințele negative,

prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. conform cărora „liberarea

provizorie nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă

necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte

infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte."

În considerarea acestor

din urmă condiții s-a reținut că din actele dosarului nu rezultă indicii care

să justifice temerea că inculpatul ar săvârși alte infracțiuni, dacă s-ar afla

în libertate, având în vedere circumstanțele personale favorabile în sensul că

nu este cunoscut cu antecedente penale, are resurse materiale, un domiciliu

stabil, este de profesie avocat în cadrul Baroului București, activând

totodată, și în domeniul financiar-contabil, iar din susținerile sale -

necontestate -reiese că este autorul a numeroase acte de caritate, a înființat

burse pentru actori tineri, fără posibilități materiale, a sponsorizat diverse

evenimente artistice și culturale, iar în luna ianuarie 2011 a finanțat cu suma

de 50.000 Euro participarea României la finalele unui concurs de coregrafie de

balet pentru elevi de liceu.

Totodată, s-a reținut

că inculpatul are în întreținere 5 copii (dintre care doi din prima căsătorie) și

că, așa cum rezultă din declarațiile mamelor acestor copii, inculpatul se

implică constant în activitățile de creștere și educare a acestor copii,

asigurând toate mijloacele financiare necesare în acest scop.

În egală măsură, s-a

apreciat că cercetarea inculpatului în stare de libertate nu ar putea împieta

buna desfășurare a procesului penal avându-se în vedere, pe de o parte, faptul

că urmărirea penală este aproape finalizată, mijloacele de probă neputând fi

alterate sau distruse, iar pe de altă parte, lipsa indiciilor că inculpatul ar

întreprinde acte de natură să influențeze probatoriul cauzei.

Prin urmare, s-a

apreciat că, din perspectiva condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin.

(2) C. proc. pen., nu pot fi identificate argumente care să susțină o soluție

de respingere a cererii inculpatului.

Totodată, s-a reținut

că, deși infracțiunea de care este acuzat inculpatul - în măsura în care se va

dovedi că există și a fost săvârșită cu vinovăție - este gravă, afectând

imaginea și credibilitatea unor instituții importante ale statului, cum ar fi A.N.A.F.,

Garda Financiară sau Administrația Națională a Vămilor, natura și gravitatea

faptei nu pot constitui criterii care să excludă, de plano, pe inculpat de la

beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii.

Astfel, s-a apreciat că

a considera că o persoană acuzată că a săvârșit o faptă de o anumită gravitate

trebuie arestată preventiv și menținută în această stare până la soluționarea

fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul

procedurii este o opinie ce contravine legii.

Pentru considerentele

anterior menționate, Curtea de Apel București a constatat nu numai îndeplinirea

formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de librare

provizorie, dar și a celor referitoare la temeinicia cererii, apreciind că

scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului

penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea

pedepsei) poate fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu

restrângerea unor drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații

stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că în caz de încălcare cu

rea-credință a acestor obligații va fi din nou arestat.

Pe cale de consecință,

prima instanță a admis cererea și a dispus punerea inculpatului în libertate

provizorie sub control judiciar, instituind în sarcina acestuia obligațiile

prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen., precum și a celei

prevăzute de art. 160

2

alin. (3)

1

lit. c) C. proc. pen.

Împotriva acestei

încheieri,

în termen

legal, a formulat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție care a criticat hotărârea atacată

sub aspectul neîndeplinirii condițiilor negative prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. prin prisma gravității faptelor comise de inculpat și a

împrejurării că acesta s-a folosit de calitatea de avocat în comiterea

faptelor.

Totodată, s-a invocat

și faptul că o astfel de măsură este inoportună având în vedere faptul că la

dosarul cauzei există date că se exercită presiuni asupra denunțătorilor.

În concluzie, s-a

solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate, iar în rejudecare,

respingerea, ca neîntemeiată, a cererii formulate de inculpatul S.M.C.

Examinând cauza în

raport de criticile formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., combinat cu art. 385

6

din același cod, Înalta Curte

constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție - Direcția Națională Anticorupție este nefondat pentru considerentele

ce se vor prezenta în continuare.

Inculpatul S.M.C. este

cercetat în dosarul nr. 383/P/2010 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție sub aspectul săvârșirii a

trei infracțiuni de trafic de influență, fapte prevăzute și pedepsite de art. 257

alin. (1) și (2) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen.; art. 257

alin. (1) și

(2)

cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 257

alin. (1) și (2)

cu referire la art. 6 din

Legea nr. 78/2000, aflate în concurs real.

Prin încheierea de ședință

din 2 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 1892/2/2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului S.M.C.,

pentru săvârșirea infracțiunilor mai sus menționate, reținându-se că în luna

august 2009, inculpatul S.M.C. a primit de la denunțătorul C.A. suma de 50.000

Euro, prin intermediul SC A.E.L.T.D. - societate de tip off shore - pentru a

interveni pe lângă comisari din cadrul Gărzii Financiare - Comisariatul

General, pe lângă care a lăsat să se creadă că are influență, pentru a nu se

constata, cu prilejul unei verificări la firma la care denunțătorul era

acționar, fapte de evaziune fiscală și de contrabandă.

S-a mai reținut că în

cursul lunii noiembrie 2010, inculpatul S.M.C. a pretins aceluiași martor

denunțător suma de 30.000 de Euro din care a primit suma de 21.000 Euro pentru

a interveni pe lângă comisari din cadrul Gărzii Financiare - Comisariatul

General, pe lângă care a lăsat să se creadă că are influență, pentru a nu fi

constatate, cu prilejul verificărilor aflate în curs, fapte de evaziune fiscală

și de contrabandă la firma la care acesta era acționar denunțătorul.

Totodată, s-a reținut

că în cursul aceleiași luni, inculpatul S.M.C. a acceptat promisiunea denunțătorului

C.A. ca prin intermediul său să se remită suma de 1.000.000 Euro unei persoane

din conducerea A.N.A.F., pretinzând pentru sine, în contul intervenției, un

procentaj de 10%. În schimb, denunțătorul urma să fie protejat în activitatea

de contrabandă cu țigări pe care intenționa să o desfășoare printr-o fabrică

clandestină situată în localitatea Videle.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, sub nr. 2357/2/2011,

inculpatul S.M.C. a solicitat punerea sa în libertate sub control judiciar, în

condițiile art. 160

2

C. proc. pen.

În motivarea cererii,

inculpatul a arătat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute

de art. 160

2

C. proc. pen., dar și cele de temeinicie întrucât se

află în imposibilitate de a zădărnici aflarea adevărului în cauză, deoarece

toate probele au fost deja administrate și nici nu are cum să altereze

conținutul interceptărilor telefonice și al înregistrărilor din mediul

ambiental.

Inculpatul a mai

argumentat că este singurul întreținător al familiei sale, fiind tată a 5 copii

și că are o serie de credite bancare de achitat.

Totodată, a menționat

că nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere

reputația și poziția sa socială deosebită, precum și împrejurarea că în

calitate de avocat și, totodată, de contabil în domeniul financiar, a

participat la susținerea numeroase acte de caritate.

Prin încheierea din 23

martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul

nr. 2357/2/2011(1034/2011), care face obiectul controlului în cauza pendinte,

s-a admis cererea formulată de inculpatul S.M.C. și în baza art. 160

2

și art. 160

2a

C. proc. pen. s-a dispus liberarea provizorie sub

control judiciar a inculpatului, instituindu-se în sarcina acestuia respectarea

pe timpul liberării provizorii a obligațiilor prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen. și art. 160

2

alin. (3)

1

lit. c) C.

proc. pen.

Examinând hotărârea

atacată

prin prisma

dispozițiilor legale care reglementează liberarea provizorie sub control

judiciar și a criticilor formulate în recursul parchetului, înalta Curte

constată că cererea de liberare provizorie sub control judiciar dedusă

judecății întrunește toate cerințele legale pentru a fi admisă, soluția primei

instanțe fiind temeinică și legală.

În acest sens se reține

că dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului

statuează că „ orice persoană arestată sau deținută... are dreptul de a fi

judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea

în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere".

În dreptul național,

dispozițiilor art. 160

1

C. proc. pen. stabilesc că ,,în tot cursul

procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea

sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune”.

De asemenea,

dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. statuează că scopul măsurilor

preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar

sau pe cauțiune.

Liberarea provizorie

poate fi considerată, astfel, ca fiind o modalitate de individualizare a

măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă

sunt de natură distinctă, fiind același și anume, buna desfășurare a procesului

penal, în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului în

faza de urmărire penală și instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă

controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea,

față de inculpat, a măsurii arestării preventive.

În acest sens, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Neumeister împotriva

Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4)- s-a stabilit

că cea de-a doua latură a art. 5 § 3 nu oferă autorităților judiciare o opțiune

între trimiterea in judecată într-un termen rezonabil și o punere în libertate

provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată

nevinovată, iar prevederea analizată are, în esență, ca obiect să impună

punerea în libertate provizorie imediat ce menținerea în arest încetează a mai

fi rezonabilă.

Așadar, continuarea

detenției nu se mai justifică intr-o speță dată decât dacă anumite indicii

concrete relevă o veritabilă cerință de interes public care prevalează, în

ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii de respectare a libertății

individuale stabilite la art. 5 din Convenție( McKay împotriva Regatului Unit,

nr. 543/03, §§ 41-42, CEDO 2006).

Din această perspectivă

se constată că în mod constant, jurisprudența CEDO a statuat că la

individualizarea măsurilor preventive, (liberarea provizorie fiind considerată

o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive), se va respecta

principiul proporționalității măsurii preventive cu gravitatea acuzației aduse

unei persoane, respectiv cu cel al necesității unei astfel de masuri pentru

realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea sa.

Examinând actele

dosarului, înalta Curte constată că liberarea provizorie sub control judiciar a

inculpatului S.M.C. este de natură să atingă scopul măsurilor preventive

prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., circumstanțele personale ale

inculpatului constituind garanții ale adoptării de către acesta a unei conduite

adecvate față de procedura judiciară desfășurată față de acesta, aptă să

asigure normala desfășurare a procesului penal.

Din această

perspectivă, înalta Curte, în consonanță cu jurisprudența C.E.D.O. care a

statuat că la luarea unei măsuri preventive, instanțele de judecată nu trebuie

să se raporteze numai la gravitatea faptelor ci și la alte circumstanțe, în

special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa,

domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza Neumeister

contra Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968), consideră că în aprecierea

temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar prevalente

sunt datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului în raport de

care se face evaluarea îndeplinirii condiției negative prevăzute de art. 160

2

C. proc. pen., în sensul că nu există date din care să rezulte că inculpatul ar

încerca să zădărnicească adevărul prin influențarea unor părți, a unui martor

sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.

În considerarea

condiției negative prevăzute de textul de lege mai sus menționat, Înalta Curte

constată că în criticile formulate, parchetul a subliniat faptul că în raport de

gravitatea faptei aflată în curs de judecată, cererea de liberare provizorie ar

fi neîntemeiată.

În opinia Înaltei Curți

însă o asemenea apreciere este eronată deoarece ar institui o prevalentă de

nedorit unor criterii subiective asupra celor obiective, reprezentate de

cerințele textului legal incident.

În acest sens, în acord

cu jurisprudența C.E.D.O., dar si cu practica instanțelor naționale, înalta

Curte consideră că măsura arestării preventive este o măsură de excepție si că

aceasta trebuie luată și menținută doar în situația în care niciuna dintre

celelalte măsuri preventive cuprinse în dispozițiile art. 136 C. proc. pen. nu

este potrivită datelor speței (cauza Wemhoff contra Germaniei).

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale

pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis

o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei,

Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul,

odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff

împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să

comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10

noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier

împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, si

Hendriks împotriva Olandei, nr. 43.701/04, 5 iulie 2007).

Pe de altă parte,

astfel cum s-a statuat constant în practica instanțelor, gradul de pericol

social al faptei investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru

ordinea publică, acesta din urma fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe

certe, probe ce nu se regăsesc în dosarul cauzei.

În acest sens Înalta

Curte apreciază ca fiind corectă argumentația primei instanțe în sensul că,

deși infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul S.M.C., în măsura în

care se va dovedi că există și că au fost săvârșite cu vinovăție de acesta,

sunt grave, afectând imaginea și credibilitatea unor instituții importante ale

statului, cum ar fi ANAF, Garda Financiară sau Administrația Națională a

Vămilor, natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl

excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al

liberării provizorii.

În plus, temerea că

acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie

analizată în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un

loc de muncă, o stabilitate familiala, daca are cazier etc.

Or, în speță, prin

documentele depuse în probațiune este dovedit că recurentul inculpat nu are

antecedente penale, este cunoscut în societate ca o persoană integră, cu o

conduită ireproșabilă, a avut o activitate meritorie ca avocat și este tată a

cinci copii, a beneficiat de stabilitate locativă, familială și profesională.

În incidența acestor

circumstanțe personale ale inculpatului trebuie evaluate și inconvenientele

detenției preventive care în opinia Curții Europene a Drepturilor Omului

reprezintă o atingere adusă prezumției de nevinovăție, producând o ruptură în

mediul familial și profesional, putând constitui uneori un mijloc de presiune

asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească, în raport de

avantajele pe care le prezintă aceeași măsură preventivă, respectiv, împiedică

persoana suspectă să fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică săvârșirea

unor noi infracțiuni.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că în cauza pendinte acuzarea nu a prezentat date concrete din

care să rezulte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a

inculpatului, gravitatea faptei neputând constitui temei pentru menținerea în

continuare a stării de arest a inculpatului.

În concluzie, Înalta

Curte constată nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege

pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar apreciază că

raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, aceasta

este și întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei

desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea

penală, judecată sau executarea pedepsei), putând fi realizat și prin lăsarea

în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin

instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că

în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații va fi din nou arestat.

Pe cale de consecință,

constatând că hotărârea atacată este temeinică și legală, Înalta Curte, în

temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva

încheierii din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în dosarul nr. 2357/2/2011 (1034/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională

Anticorupție împotriva încheierii din 23 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 2357/2/2011 (1034/2011),

privind pe inculpatul S.M.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5

aprilie 2011.