ÎCCJ, Decizia nr. 401/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 401/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față,

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin încheierea din 11 noiembrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul

nr. 4489/1/2010 a fost amânată judecarea cauzei la 24 noiembrie 2011, ora 9

00

,

Sala Secțiilor Unite.

A fost admisă cererea

formulată de inculpatul C.C., iar în temeiul art. 139 alin. (2) teza a II-a C.

proc. pen., revocată măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina

inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în

dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

S-a dispus citarea cu

mandat de aducere a martorului S.N. și s-a pus în vedere inculpatului L.M.,

prin apărător, să aducă martorul în circumstanțiere încuviințat, necitat.

S-a dispus revenirea

cu adresă la INEC pentru întocmirea raportului de expertiză.

A fost admisă cererea

de amânare formulată de apărătorii aleși ai inculpaților pentru a lua

cunoștință de conținutul adresei transmisă de Serviciul Român de Informații,

precum și cererea formulată de reprezentantul parchetului, urmând a se proceda

la ascultarea și vizionarea casetelor ce conțin înregistrările convorbirilor

telefonice și ambientale purtate de inculpați, menționate în rechizitoriu.

A fost respinsă

cererea inculpatului C.C., prin apărător, de a se solicita relații de la

D.I.I.C.O.T. cu privire la comunicarea convorbirilor din datele de 3 august și

11 septembrie 2009 purtate între inculpații C.C. și V.C.

Pentru a pronunța

această soluție, în ceea ce privește cererea de revocare a măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpatul C.C. în ședința de

judecată de la termenul din 11 noiembrie 2011, prima instanță a constatat că

prin cererea formulată inculpatul a susținut că nu mai există vreun temei care

să justifice menținerea acestei măsuri preventive; în cererea scrisă depusă la

dosar și susținută oral prin apărători, la termenul de judecată din data de 3

octombrie 2011, inculpatul a arătat, că de la data sesizării instanței până în

prezent, măsura preventivă și-a atins scopul pentru care a fost luată, temeiurile

concrete ce au stat la baza luării acesteia nu mai subzistă, măsura nu se mai

justifică în mod concret și a devenit disproporționată în raport cu scopul

pentru care a fost luată, tinzând la a perpetua restricția dreptului

fundamental al libertății de circulație în afara teritoriului țării, ceea ce

este inadmisibil, atât din perspectiva art. 53 din Constituție, cât și a art. 2

din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. S-a arătat că scopul pentru

atingerea căruia a fost luată măsura a fost epuizat, până în acest moment

procesual s-au administrat toate probele pe care se întemeiază rechizitoriul,

inculpatul a participat activ la administrarea probelor, prin cererile pe care

le-a formulat nu a urmărit tergiversarea judecării cauzei s-a prezentat la

toate termenele stabilite de instanță; a respectat programul de supraveghere la

care a fost supus în virtutea controlului judiciar care însoțește măsura

obligării de a nu părăsi țara, apreciind că celeritatea soluționării cauzei nu

poate fi afectată în situația în care s-ar dispune revocarea măsurii.

Cu privire la durata

rezonabilă a desfășurării judecății, inculpatul a învederat faptul că măsura

preventivă este menită să contribuie la respectarea acestei cerințe atunci când

vizează preîntâmpinarea unui comportament procesual concret, de natură a duce

la tergiversarea procedurilor, și implicit, la nesocotirea duratei rezonabile

prin lungirea nejustificată a procesului penal, dar, în speță, lipsește o

asemenea manifestare obiectivă care să justifice menținerea măsurii preventive,

ca o garanție a soluționării cu celeritate a procesului, premisa

comportamentală fiind pozitivă și manifestată în sprijinul celerității,

menținerea măsurii obligării de a nu părăsi țara, motivat doar de natura și

gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, încălcând

prezumția de nevinovăție.

Examinând cererea

formulată, prima instanță a constatat că este fondată.

S-a argumentat că

prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, a fost admisă propunerea de arestarea

preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, și,

în temeiul art. 149

1

alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4)

și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a

inculpatului C.C. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010

până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă nr.

2/4 din 10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii

sus-menționate a declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin

Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în dosarul penal nr.

3023/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători.

Prin această din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în

rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării

preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a

acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/4 din 10

aprilie 2010 și, în baza art. 149

1

alin. (12) raportat la art. 146

alin. (11

1

) cu referire la art. 145

1

alin. (1) și (2) C.

proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o

durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului,

cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1

1

) și (1

2

) C. proc. pen.

Prin Ordonanța

procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi

țara luată de instanță cu ocazia soluționării recursului declarat împotriva

încheierii prin care instanța de fond a dispus arestarea preventivă a

inculpatului, a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată

de inculpatul C.C. împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă, ca nefondată prin

încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin rechizitoriul

nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a

corupției, - s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a

inculpatului C.C., - alături de alți trei inculpați -, pentru săvârșirea în

formă continuată a infracțiunii de cumpărare de influență, faptă prevăzută și

pedepsită de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 cu modificările și

completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În esență, în actul

de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la

diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în

anul 2009, a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000

euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la

acesta, că va interveni pe lângă magistrații secției de contencios

administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție

învestiți cu soluționarea dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul

dintre SC „P.C.I.” SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul

C.C. și C.N.A.D.N.R., și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă

societății comerciale menționate.

După înregistrarea

dosarului la instanță, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010

pronunțată în dosarul penal nr. 4489/1/2010, secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen.

raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9

00

,

încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunțată la data de 9

iunie 2010, în dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, completul de 9

judecători, prin respingerea, ca nefondat a recursului declarat de inculpat.

În motivarea

încheierii, instanța de fond a reținut, în esență, că sunt îndeplinite

condițiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și alin. (8) C. proc.

pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu

părăsi țara, fiind justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru

care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna

desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a

desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.

Având în vedere

dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., interpretate prin

raportare la dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și la cele ale art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la

Convenția menționată, prima instanță a reținut că în sistemul european de

protecție a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente:

prima, este cea prevăzută în art. 5 din Convenție, care garantează libertatea

și siguranța persoanei, acestea privind libertatea sa fizică, și anume dreptul

oricărei persoane de a nu fi reținută sau arestată în mod abuziv; cea de-a doua

privește restricțiile la libertatea de circulație, care intră în domeniul de

aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Dreptul la libera

circulație, atât în interiorul unui stat, cât și între state nu este absolut,

exercitarea acestuia, putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt

prevăzute în art. 2 parag. 3 din Protocolul sus-menționat.

Cât privește

necesitatea menținerii măsurii preventive într-o societate democratică,

instanța europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să

respecte pe cât posibil, valorile unei societăți democratice, în special

preeminența dreptului. Pe de altă parte, autoritățile judiciare naționale pot

dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane cu respectarea

necesității proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost

dispusă.

Prima instanță a

constatat că la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost

necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind

proporțională cu gravitatea acuzației penale adusă inculpatului și cu scopul

urmărit prin dispunerea acesteia, și în concordanță atât cu legislația internă

- art. 143 C. proc. pen., - cât și cu dispozițiile art. 2 parag. 3 și 4 ale

Protocolului nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, dar că la acest moment procesual nu se mai

justifică menținerea măsurii preventive dispusă în cauză, față de împrejurarea

că au fost ascultați inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe

baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C.

și care au perceput direct pretinsa activitate infracțională reținută în

sarcina acestuia. De asemenea au fost audiați martorii propuși în apărare de

inculpat pe situația de fapt.

S-a arătat că

instanța nu poate fi de acord cu susținerea reprezentantului parchetului în

sensul că gravitatea faptelor de săvârșirea cărora este acuzat inculpatul ar fi

suficientă pentru a justifica menținerea unei măsuri preventive chiar și după

trecerea unui interval de timp de 1 an și 4 luni de la luarea acesteia.

Art. 136 alin. (8) C.

proc. pen. prevede, că la alegerea și menținerea unei măsuri preventive

privativă sau neprivativă de libertate, trebuie să se țină seama pe lângă

gradul de pericol social al infracțiunii, de scopul acesteia, sănătatea,

vârsta, antecedentele penale și alte situații privind persoana față de care se

ia măsura.

Conduita inculpatului

de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv în perioada

în care împotriva sa organul de urmărire penală nu a luat nicio măsură

preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe

durata măsurii, au fost apreciate ca aspecte de natură a crea convingerea

instanței că scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin.

(1) C. proc. pen., poate fi atins și în condițiile în care se va revoca măsura

preventivă prevăzută în art. 145

1

C. proc. pen. luată față de

inculpat și că menținerea în continuare a măsurii nu mai poate fi privită ca

fiind necesară într-o societate democratică, inculpatul C.C. având rezidență în

Germania, țară în care a călătorit frecvent înainte de luarea împotriva sa a

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, scopul fiind tratarea

afecțiunilor de care suferă și încheierea de contracte cu diverși parteneri de

afaceri.

În ce privește riscul

ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor,

distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, s-a constatat că un

atare risc nu mai există, deoarece probele în acuzare și în apărare referitor

la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează

stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu

ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe

suporturile aflate în posesia expertului, procesele-verbale de redare a

acestora fiind atașate la dosar, măsura tinzând să devină, pe de o parte

excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi

penale la data de 12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecății la data de 3

iunie 2010), iar pe de altă parte, disproporționată în raport cu scopul urmărit

prin luarea acesteia.

S-a concluzionat că

nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii, astfel încât,

în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a fost admisă cererea

inculpatului și revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara

luată față de acesta.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, cu privire la

dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara

luată față de inculpatul C.C., dispoziție criticată, astfel după cum rezultă

din motivele depuse la dosar și din concluziile orale ale reprezentantului

parchetului, pentru nelegalitate și netemeinicie, neadministrarea tuturor

probelor, respectiv neaudierea tuturor martorilor, neefectuarea expertizelor

(tehnică și criminalistică), caracterul nerelevant al înscrisurilor depuse de

către inculpat în susținerea cererii, care au fost avute în vedere la luarea

măsurii, existând posibilitatea ca inculpatul să solicite părăsirea țării

pentru o perioadă de timp, necesitatea administrării și a altor probe, temerea

că inculpatul se va sustrage de la judecată prin părăsirea țării, necesitatea

împiedicării influențării negative a judecății, menținerea temeiurilor avute în

vedere la luarea măsurii, proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit, durata

rezonabilă a acesteia, împrejurarea că aceeași măsură a fost menținută față de

ceilalți inculpați, împrejurarea că cercetarea judecătorească infirmă

susținerea că nu ar exista temeiuri pentru menținerea măsurii, necesară bunei

desfășurări a procesului penal.

Analizând cauza prin

prisma criticilor formulate și sub toate aspectele potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., instanța de recurs, în opinie

majoritară, constată că recursul este fondat și va fi admis pentru

considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din examinarea reglementărilor interne în materie, măsurile preventive

(privative și restrictive de libertate) sunt instituții de drept procesual

penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este

împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra

desfășurării procesului penal, sau asupra atingerii scopului acestuia și sunt

reglementate în partea generală a C. proc. pen., Titlul IV, Capitolul I și

constau în reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu

părăsi țara și arestarea preventivă.

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor

preventive în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe

viață sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfășurare a

procesului penal și de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului

de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la

alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ținându-se seama, potrivit

art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al

infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și de alte situații

privind persoana față de care se ia măsura.

Potrivit art. 145

1

alin. (1) C. proc. pen. obligarea de a nu părăsi țara este măsura preventivă

care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror

sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în

cursul judecății, de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului care a

dispus această măsură.

Pentru a se dispune

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 145

1

alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat

cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) să existe probe

sau indicii temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care să

rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o

infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe

viață;

b) măsura preventivă

să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;

c) măsura să fie

proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin

dispunerea acesteia, condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în

scopul garantării libertății de circulație a persoanei și evitării

arbitrariului, existența unei proporționalități, între gravitatea infracțiunii

de care este suspectat inculpatul și scopul urmărit prin dispunerea măsurii

(buna desfășurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului

de la urmărirea penală sau de la judecată).

Totodată,

dispozițiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării

temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de

a asigura buna desfășurare a procesului penal și preîntâmpinarea sustragerii de

la judecată a inculpatului.

Se constată,

totodată, că măsurile prevăzute de dispozițiile art. 145 C. proc. pen. și art.

145

1

C. proc. pen. dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de

judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin

rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul

unei noi prelungiri sau al menținerii de către instanța de judecată, căreia îi

revine atribuția de a dispune o asemenea măsură, dacă, discutând luarea lor,

constată că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc.

pen., instanța având competență exclusivă în luarea unei asemenea măsuri,

această concluzie rezultând și din decizia nr. LXXVI/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite, publicată în M. Of. al României nr. 545

din 18 iulie 2008.

Cu privire la cauza

concretă dedusă judecății se constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul

C.C., în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis

propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de

combatere a corupției, iar în temeiul art. 149

1

alin. (1) C. proc.

pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1)

lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.

Încheierea anterior

menționată a fost casată prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în baza art. 149

1

alin. (1

2

) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (11

1

)

C. proc. pen. cu referire la art. 145

1

alin. (1) și (2) C. proc.

pen., dispunându-se luarea față de inculpați a măsurii obligării de a nu părăsi

țara. Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar

ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu a fost luată de către prima

instanță, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală.

Ulterior, în cursul

cercetării judecătorești, urmare cererilor repetate de revocare a măsurii

preventive luată față de inculpat, cereri susținute la termenele de judecată

din datele de 4 martie 2011, 4 aprilie 2011, 11 mai 2011, 8 iunie 2011, 7

septembrie 2011 și 3 octombrie 2011 instanța a apreciat că temeiurile ce au

fundamentat luarea măsurii nu subzistă și a dispus revocarea acesteia;

încheierile de ședință indicate au fost casate de către instanța de recurs

(respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători)

care, prin Deciziile penale nr. 67 din 14 martie 2011, nr. 88 din 11 aprilie

2011, nr. 122 din 24 mai 2011, nr. 152 din 17 iunie 2011, nr. 266 din 15

septembrie 2011 și 309 din 10 octombrie 2011 a admis recursul declarat de către

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția Națională Anticorupție, a casat încheierile atacate și în rejudecare a

respins, ca nefondate cererile de revocare a măsurii preventive a obligării de

a nu părăsi țara luată față de inculpatul C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3

iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 4489/1/2010.

La termenul de

judecată din 11 noiembrie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive

formulată de către inculpat, instanța a apreciat că nu subzistă temeiurile ce

au fundamentat dispunerea măsurii și a dispus revocarea acesteia.

Astfel după cum

rezultă din analiza încheierii recurate, prin raportare la reglementările

normative anterior indicate, dar și potrivit prevederilor Convenției Europene

pentru Apărarea Drepturilor Omului, instanța de recurs, în opinie majoritară,

constată că prima instanță a apreciat greșit că s-ar impune revocarea măsurii

preventive dispusă față de inculpat.

Din verificarea

actelor dosarului se constată că, în cauză, cercetarea judecătorească este în

curs de desfășurare, urmând a se continua administrarea probelor, constând în

audierea martorului S.N., dispunându-se citarea acestuia cu mandat de aducere

și a martorului propus în circumstanțiere, de către inculpatul L.M., efectuarea

expertizei tehnice și administrarea oricărei alte probe a cărei utilitate va

rezulta din dezbateri. De asemenea a fost admisă cererea formulată de

reprezentantul parchetului referitoare la ascultarea și vizionarea casetelor ce

conțin înregistrările convorbirilor telefonice și ambientale purtate de

inculpați, menționate în rechizitoriu, cerere față de care apărătorului

inculpatului C.C. nu s-a opus, așa cum rezultă din partea introductivă a

încheierii din 11 noiembrie 2011.

Instanța de recurs,

în opinie majoritară constată că pentru asigurarea completă a dreptului la

apărare prezintă relevanță în ceea ce privește și situația inculpatului C.C.,

măsura de a fi ascultate și vizionate casetele ce conțin înregistrările

convorbirilor telefonice și ambientale purtate de inculpați, menționate în

rechizitoriu și care dă posibilitatea lămuririi, chiar de către inculpat, în

mod nemijlocit a unor aspecte, care ar putea rezulta din ascultarea și

vizionarea casetelor, așa încât se impune prezența acestuia, în vederea

asigurării bunei desfășurări a cercetării judecătorești.

Împrejurarea că, în

parte, probatoriul a fost administrat nu are ca semnificație, în mod

obligatoriu, faptul că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii,

cu atât mai mult cu cât acestea au vizat și natura și gravitatea faptei despre

care există indicii că a fost săvârșită de către inculpat, precum și

necesitatea de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea

respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu

celeritate a probelor.

Aspectele anterior

invocate de către inculpat în motivarea cererilor repetate de revocare a

măsurii preventive dispusă în ceea ce îl privește, constând în aceea că

derulează activități comerciale ce pot presupune efectuarea de deplasări în

afara României, sau că intenționează să se supună unor proceduri medicale în

străinătate, nu sunt elemente apte a determina concluzia că temeiurile avute în

vedere la luarea față de inculpat a măsurii preventive nu subzistă, în raport

cu actele depuse la dosarul cauzei și asupra cărora de fiecare dată instanța de

control judiciar s-a pronunțat, fiind avute în vedere în mod corespunzător.

Având în vedere

stadiul procesual, precum și diligența manifestată de către instanță pentru

desfășurarea cu celeritate a procedurii judiciare instanța de recurs, în opinie

majoritară, apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara este

în concordanță cu dispozițiile art. 2 parag. 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 și

cu jurisprudența Curții Europene privind limitarea dreptului de circulație a

persoanei, drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarelor condiții:

a) să fie prevăzut de

lege, prin lege înțelegându-se temeiul legal din dreptul intern, indiferent

dacă acesta este prevăzut într-o lege sau în alt act normativ ori

jurisprudență, cu condiția de a satisface cerința de accesibilitate și

previzibilitate;

b) să urmărească un

scop legitim, respectiv garantarea securității naționale, siguranța publică,

menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau

a moralei, protejarea drepturilor sau libertăților altora sau interesul public

într-o societate democratică;

c) să constituie o

măsură necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul

urmărit.

Măsura preventivă

este prevăzută de lege și sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi

dispusă, luarea, respectiv menținerea ei urmărind un scop legitim, acela de

asigurare a îndeplinirii scopurilor procesului penal aflat în curs de

desfășurare, măsura fiind necesară și proporțională cu scopul urmărit, care nu

poate fi atins prin aplicarea unor alte măsuri.

Din examinarea cauzei

rezultă că de la momentul luării de către instanță a măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. la data de 3 iunie 2010

și până la data judecării prezentului recurs la 5 decembrie 2011 a trecut un

interval de timp de 1 an, 6 luni și 2 zile, ceea ce se circumscrie unui termen

rezonabil, măsura dispusă fiind proporțională și necesară cu scopul propus,

față de complexitatea cauzei, conferită prin numărul inculpaților, a martorilor

și a probelor ce urmează a fi administrate.

Astfel, nu poate fi

primită teza că măsura preventivă ar avea caracter continuu, deoarece cea luată

în cursul urmăririi a încetat la sesizarea instanței prin rechizitoriu, măsura

dispusă în cursul judecății fiind dispusă în condițiile deciziei în interesul

legii la care s-a mai făcut referire, așa încât reprezintă o măsură dispusă de

un alt organ judiciar, momentul de la care a fost examinată durata ei, fiind

concretizat temporar la data de 3 iunie 2010.

Se constată, de

asemenea, că și în prezent menținerea măsurii obligării de a nu părăsi țara

este de natură a asigura buna desfășurare a procesului penal și din perspectiva

respectării dreptului inculpatului la un proces echitabil, sub aspectul

asigurării administrării în condiții de oralitate, nemijlocire și

contradictorialitate a probelor, în prezența inculpatului, pentru o completă și

efectivă exercitare a dreptului la apărare de către acesta.

Conduita procesuală

corectă manifestată de inculpat până la acest moment reprezintă, de altfel, o

obligație a părții și nu un element care să o evidențieze în mod pozitiv,

neconstituind, per se, o garanție că atitudinea procesuală se va perpetua,

astfel încât procesul penal să se desfășoare în condiții normale în vederea

aflării adevărului.

Se va reține,

totodată, că prezentarea inculpatului în instanță a avut loc în condițiile în

care acesta s-a aflat sub obligațiile impuse prin măsura preventivă ce a fost

luată, cunoscut fiind că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a

obligațiilor care îi reveneau, se putea lua măsura mai severă, a arestării

preventive.

Așa fiind, se

constată că temeiurile avute în vedere de instanță la luarea, în cursul

judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpat

se mențin, nefiind infirmate de probele administrate până în prezent astfel că

nu se justifică revocarea acesteia.

În ceea ce privește

argumentul apărării relativ la titularul dreptului de a declara recurs în

cauză, se constată că această apărare nu poate fi avută în vedere, deoarece

constituie o chestiune prealabilă care nu a fost invocată decât în etapa

dezbaterilor, apărătorul ales al intimatului inculpat arătând că nu înțelege să

o mai susțină.

Pentru considerentele

ce preced, se constată de către instanța de recurs, în opinie majoritară că

recursul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție este fondat, iar

potrivit dispozițiilor art. 385

15

pct. 2, lit. d) C. proc. pen., va

fi admis, va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul admiterii cererii

de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, instituită în sarcina

inculpatului C.C., iar în rejudecare, respinsă, ca nefondată cererea de revocare

a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă față de

inculpat prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală.

Potrivit disp. art.

192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat intimatul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, determinate de soluționarea cererii în

fond, iar onorariul apărătorului din oficiu (până la prezentarea apărătorului

ales al inculpatului) urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Cu majoritate:

Admite recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 11

noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, privind pe intimatul inculpat C.C.

Casează încheierea

atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor

art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii

obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin

Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010 și a măsurilor aplicate,

dispoziții pe care le înlătură și rejudecând:

Respinge, ca

nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara

instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Menține celelalte

dispoziții ale încheierii atacate.

Obligă intimatul

inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat

ocazionate de soluționarea în fond a cererii de revocare a măsurii obligării de

a nu părăsi țara.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu în recurs pentru intimatul inculpat, până la

prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 50 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 5 decembrie 2011.

OPINIE SEPARATĂ

în sensul

respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva

încheierii din 11 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010

Contrar opiniei

majoritare, apreciez că în cauză se impune respingerea recursului Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. atunci când nu mai

există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta

trebuie revocată din oficiu sau la cerere. Inexistența vreunui temei care să

justifice menținerea în continuare a măsurii preventive este supusă aprecierii

instanței, care are îndatorirea de a constata dispariția temeiurilor pentru

care a fost luată măsura preventivă.

În speță, revocarea

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, dispusă față de inculpatul

C.C. pe considerentul îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 139 alin. (2)

teza a II-a raportat la art. 145

1

C. proc. pen., trebuie examinată

așa cum de altfel și instanța de fond a procedat și în raport cu dispozițiile

art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr.

4 adițional la convenția menționată, art. 25 și art. 53 din Constituția

României.

Astfel, în art. 2 din

Protocolul nr. 4 adițional la Convenție se prevede, în paragraful 2 și 3, că

orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, iar

exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea

care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea

ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei,

ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Pe de altă parte,

potrivit art. 25 din Constituția României, dreptul la libera circulație în țară

și străinătate este garantat, fiecărui cetățean fiindu-i asigurat dreptul de

a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a

emigra, precum și de a reveni în țară, iar potrivit art. 53 din legea

fundamentală, restrângerea unor drepturi sau a unor libertăți poate fi dispusă

numai dacă este necesară într-o societate democratică, cu condiția ca această

măsură să fie proporțională cu situația care a determinat-o.

Așadar, dreptul la

libera circulație atât în interiorul unui stat, cât și între state nu este

absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum

sunt prevăzute în art. 2 parag. 3 din Protocolul nr. 4. Cât privește

necesitatea menținerii măsurii preventive într-o societate democratică,

instanța europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să

respecte pe cât posibil valorile unei societăți democratice, în special preeminența

dreptului. Pe de altă parte, autoritățile judiciare naționale pot dispune

restrângerea libertății de mișcare a unei persoane cu respectarea necesității

proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.

În speță, așa cum în

mod corect a constatat și instanța de fond, nu mai există temeiuri care să

justifice menținerea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara,

în condițiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de libertate, cu

caracter de excepție, iar gravitatea faptei pretins a fi săvârșite de inculpat

nu este suficientă și nu justifică, prin ea însăși, menținerea unei măsuri

preventive pe o durată de 1 an și 8 luni, care tinde să depășească durata

rezonabilă la care se referă art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la 12

aprilie 2010 și ulterior în cursul judecării la 3 iunie 2010). Totodată,

menținerea măsurii preventive nu se mai justifică atâta timp cât nu mai există

un just echilibru între restrângerea dreptului la liberă circulație a

inculpatului - care este un reputat om de afaceri, ce administrează societăți

cu o cifră de afaceri considerabilă, pentru care libertatea de circulație este

esențială în încheierea de contracte și derularea acestora, precum și a celor

existente, mai ales în contextul crizei economice actuale - și scopul urmărit

prin atingerea acestui drept. De altfel, inculpatul C.C. a făcut dovada

necesității revocării acestei măsuri prin prisma consecințelor nefaste pe care

menținerea interdicției de a părăsi țara le are, în primul rând asupra

afacerilor sale, iar în subsidiar asupra stării sale de sănătate, fiind în

evidența unor clinici medicale din străinătate anterior instituirii măsurii

preventive.

Temerea invocată de

parchet privind sustragerea inculpatului C.C. de la judecarea cauzei prin

părăsirea țării, întrucât are rezidență în Germania, precum și cea că ar putea

zădărnici aflarea adevărului, sunt infirmate de comportamentul procesual

pozitiv al inculpatului pe parcursul urmăririi penale și al cercetării

judecătorești, când s-a prezentat la toate solicitările, inclusiv în perioada

în care nu a fost luată de procuror o asemenea măsură preventivă. Ca atare, nu

se poate invoca faptul că prezentarea în fața organelor judiciare s-a făcut

fortuit, de teama revocării măsurii obligării de a nu părăsi țara, atâta vreme

cât comportamentul inculpatului a fost constant în acest sens, inclusiv în

perioadele în care nu se dispusese față de el respectiva măsură, perioadă în

care s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea afecțiunilor de

care suferă și pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini.

Totodată,

solicitudinea manifestată de inculpat este dublată de buna-credință de care a

dat dovadă, acesta fiind cel care a informat din proprie inițiativă organul de

urmărire penală despre existența locuinței în Germania. Pe de altă parte,

Germania este semnatară a Deciziei-cadru privind cooperarea judiciară între

statele membre UE, astfel că dacă inculpatul ar refuza să revină în țară, se

poate emite un mandat european de arestare în vederea predării către statul

român pentru continuarea judecății sau executarea unei eventuale pedepse.

În altă ordine de

idei, inculpatului nu îi poate fi îngrădit dreptul de a-și alege medicul și de

a-și trata afecțiunile de care suferă în modul în care consideră de cuviință,

mai ales în condițiile precarității sistemului sanitar din România.

Cu privire la riscul

zădărnicirii aflării adevărului, instanța de fond a apreciat că acest risc nu

există întrucât probele în acuzare și în apărare au fost epuizate, iar

expertiza tehnică dispusă în cauză vizează stabilirea autenticității

convorbirilor telefonice, convorbiri care deja au fost interceptate și se află

stocate pe suporturile tehnice aflate în posesia expertului, iar

procesele-verbale de redare a acestora sunt atașate la dosar.

În consecință,

apreciez că pe parcursul prezentului proces penal, inculpatul C.C. a oferit

suficiente garanții care să ducă la concluzia că cercetarea sa poate continua

fără existența vreunei restrângeri a libertății de mișcare, buna desfășurare a

procesului penal neputând fi influențată în vreun fel, iar pe de altă parte,

măsura preventivă a devenit excesivă, prin trecerea unui timp îndelungat de la

instituire și până în prezent, fiind depășit termenul rezonabil la care face

referire jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Totodată,

menținerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de

inculpatul C.C. nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate

democratică și nici proporțională în raport cu scopul urmărit prin aplicarea

acesteia, motiv pentru care, în conformitate cu art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., se impune respingerea recursului Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.