ÎCCJ, Decizia nr. 97/2012

ÎCCJ, Decizia nr. 97/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

29 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală în dosarul nr. 4489/1/2010 a fost admisă cererea formulată de inculpatul

C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a fost revocată

măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C.

prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4489/1/2010

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

S-a respins, ca

nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara

formulată de inculpatul C.F.

S-au admis cererile

formulate de avocații C.I. și I.I.I. și au fost scutiți de plata amenzii

în cuantum de câte 3.000 lei pentru fiecare, aplicată prin încheierea de

ședință din data de 9 februarie 2012.

S-a respins cererea

de efectuare a unei adrese la I.N.E.C. pentru ca această instituție că

înainteze regulamentul de organizare și funcționare, apreciind că proba nu este

utilă soluționării cauzei;

S-a constatat că,

copiile, clone, ale înregistrărilor convorbirilor supuse expertizării au fost

date inculpaților prin apărătorii aleși care urmează să le înainteze expertului

parte pentru formularea de obiecțiuni la raportul de expertiză;

S-a prorogat

discutarea solicitării de suplimentare a raportului de expertiză în sensul

expertizării și a celor trei convorbiri negăsite de către expertul desemnat,

după depunerea eventualelor obiecțiuni la raportul de expertiză;

S-a pus în vedere

apărătorilor aleși ai inculpaților că acesta este ultimul termen de judecată

acordat pentru formularea de obiecțiuni la raportul de expertiză;

S-a pus în vedere

inculpaților V.C. și C.F. să contacteze serviciul financiar-contabil al

I.N.E.C. pentru recuperarea sumei de 1.670 lei conform adresei de la

Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București.

S-a amânat cauza la

data de 9 martie 2012 pentru când inculpații au primit termen în cunoștință.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în

esență, că, inculpatul C.C. a formulat o cerere, prin care, în

conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a

solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara luată

împotriva sa în cursul urmăririi penale prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, ulterior, în cursul judecății,

prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, încheiere rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe,

completul de 9 judecători, întrucât nu mai există vreun temei care să justifice

menținerea acestei măsuri preventive.

În motivarea cererii,

inculpatul a arătat că, de la data sesizării instanței până în prezent, măsura

preventivă și-a atins scopul pentru care a fost luată, temeiurile concrete ce

au stat la baza luării acesteia nu mai subzistă, măsura nu se mai justifică în

mod concret și a devenit disproporționată în raport cu scopul pentru care a

fost luată, tinzând la a perpetua restricția dreptului fundamental al

libertății de circulație în afara teritoriului țării, ceea ce este inadmisibil

atât din perspectiva art. 53 din Constituție, cât și a art. 2 din Protocolul

nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

În concret,

inculpatul a susținut că scopul pentru atingerea căruia a fost luată măsura,

constând, între altele, în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal,

justificată de necesitatea administrării cu celeritate a probelor, a fost

epuizat, motivat de împrejurarea că până în acest moment procesual s-au

administrat toate probele pe care se întemeiază rechizitoriul (au fost

ascultați toți inculpații și toți martorii pe baza declarațiilor cărora s-a

dispus trimiterea sa în judecată, iar în ceea ce privește expertiza

criminalistică încuviințată de instanță, aceasta nu poate justifica menținerea

măsurii, deoarece lipsește posibilitatea obiectivă ca inculpatul să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea expertului, distrugerea sau

alterarea vreunui mijloc material de probă, în condițiile în care suporturile

tehnice pe care sunt stocate convorbirile telefonice purtate de el cu ceilalți

coinculpați din cauză se află în posesia organului judiciar).

Referitor la

asigurarea celerității în administrarea probelor, inculpatul a făcut trimitere

la atitudinea procesuală pe care a avut-o pe parcursul desfășurării procesului

penal, constând în aceea că a participat activ la administrarea probelor; prin

cererile pe care le-a formulat nu a urmărit tergiversarea judecării cauzei; s-a

prezentat la toate termenele stabilite de instanță; a respectat programul de

supraveghere la care a fost supus în virtutea controlului judiciar care

însoțește măsura obligării de a nu părăsi țara, apreciind că celeritatea

soluționării cauzei nu poate fi afectată în situația în care s-ar dispune

revocarea măsurii.

Cu privire la durata

rezonabilă a desfășurării judecății, inculpatul a învederat faptul că măsura

preventivă este menită să contribuie la respectarea acestei cerințe atunci când

vizează preîntâmpinarea unui comportament procesual concret, de natură a duce

la tergiversarea procedurilor, și implicit, la nesocotirea duratei rezonabile

prin lungirea nejustificată a procesului penal. Or, în speță, lipsește o

asemenea manifestare obiectivă care să justifice menținerea măsurii preventive,

ca o garanție a soluționării cu celeritate a procesului; din contră, premisa

comportamentală este pozitivă și, în mod efectiv este manifestată în sprijinul

celerității, aceasta fiind necesară în egală măsură, și pentru ocrotirea

interesului personal care este acela de a obține cât mai repede o confirmare a

inexistenței vreunei infracțiuni.

În opinia

inculpatului, dacă s-ar menține în continuare măsura preventivă a obligării de

a nu părăsi țara, motivat doar de natura și gravitatea infracțiunii pentru care

a fost trimis în judecată, s-ar încălca prezumția de nevinovăție, întrucât în

acest moment procesual, gravitatea presupusei fapte poate fi apreciată numai

„in abstracto”, raportat la pericolul social abstract al infracțiunii pentru

care s-a întocmit rechizitoriul, nu și „in concreto” (relativ la respectarea

prezumției de nevinovăție cu ocazia luării și menținerii măsurilor preventive,

a fost invocată jurisprudența C.E.D.O., cauza P. c. Georgiei, cauza T. c.

României).

Invocând prevederile

art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., precum și condițiile în care

instanța de contencios european a stabilit că aplicarea de către autoritățile

naționale a unei măsuri ce constituie o limitare a libertății de circulație

este compatibilă cu art. 2 paragraf 3 din Protocolul nr. 4 adițional la

Convenție, cu referire, în special, la caracterul ei necesar într-o societate

democratică și la respectarea raportului de proporționalitate între o atare

măsură și scopul urmărit prin dispunerea ei, inculpatul a solicitat revocarea

măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Examinând cererea

formulată, prima instanță a constatat că este fondată.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că prin încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis

propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, D.N.A. și, în temeiul art. 149

1

alin.

(1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29

de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se

mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii

sus-menționate a declarat recurs inculpatul C.C., recurs care a fost admis prin

încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în dosarul penal nr.

3023/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători.

Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în

rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura

arestării preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în

libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10

aprilie 2010 și, în baza art. 149

1

alin. (12) raportat la art. 146

alin. (11

1

) cu referire la art. 145

1

alin. (1) și (2) C.

proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o

durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului,

cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1

1

) și (1

2

) C. proc. pen.

Prin ordonanța

procurorului din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara luată de

instanță a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată

de inculpatul C.C. împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă ca nefondată prin

încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin rechizitoriul

din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, D.N.A., s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C.,

alături de alți trei inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de

influență prevăzută și pedepsită de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 cu

modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În esență, în actul

de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la

diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în

anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000

euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la

acesta, că va interveni pe lângă magistrații secției de contencios administrativ

și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție învestiți cu

soluționarea dosarului având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău,

societate al cărui administrator este inculpatul și C.N.A.D.N.R. și-i va

determina să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.

După înregistrarea

dosarului la instanță, prin încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010

pronunțată în dosarul penal nr. 4489/1/2010, secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen.

raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9:00,

încheiere rămasă definitivă prin decizia penală nr. 429 pronunțată la data de 9

iunie 2010, în dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, completul de 9 judecători,

prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

În motivarea

încheierii, instanța a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile

cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., luarea în

cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind

justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a

fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a

procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării

judecății și administrării cu celeritate a probelor.

Având în vedere

dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a, art. 136 alin. (1) și (8) C. proc.

pen., precum și condițiile prevăzute de art. 145

1

alin. (1) raportat

la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 și

4 ale Protocolului nr. 4 la Convenția Europeană (respectiv să existe probe sau

indicii temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care să

rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o

infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe

viață, măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a

procesului penal, măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și

cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia), prima instanță a constatat că, la

momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru a

se asigura buna desfășurare a procesului penal, însă la acest moment procesual

a constatat că nu se mai justifică menținerea măsurii preventive dispusă în

cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și toți martorii

indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în

judecată a inculpatului C.C. și de asemenea, au fost audiați martorii

propuși în apărare de inculpat pe situația de fapt.

Prima instanță a mai

constatat că nu poate fi reținută susținerea reprezentantului parchetului în

sensul că gravitatea faptelor de săvârșirea cărora este acuzat inculpatul ar fi

suficientă pentru a justifica menținerea unei măsuri preventive chiar și după

trecerea unui interval de timp de 1 an și 9 luni de la luarea acesteia.

Conduita inculpatului

de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv în perioada

în care împotriva sa organul de urmărire penală nu a luat nici o măsură

preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe

durata măsurii, au fost aspecte de natură să creeze convingerea instanței că

scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc.

pen. poate fi atins și în condițiile în care se va revoca măsura preventivă

prevăzută în art. 145

1

C. proc. pen. luată față de inculpat și că

menținerea în continuare a măsurii nu mai poate fi privită ca fiind necesară

într-o societate democratică. Faptul că inculpatul C.C. deține o locuință în

Germania, locuință despre a cărei existență chiar el a încunoștințat organul de

urmărire penală, a fost apreciat a nu fi de natură a conduce, automat, la

concluzia că odată revocată măsura preventivă luată împotriva sa, există riscul

ca acesta să se sustragă de la judecată. Această concluzie se desprinde din

comportamentul inculpatului, care a răspuns la toate chemările organului de

urmărire penală, inclusiv în perioada în care nu a fost luată de către procuror

o atare măsură preventivă neprivativă de libertate împotriva lui, perioadă în

care acesta s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea

afecțiunilor de care suferă și pentru încheierea de contracte cu partenerii de

afaceri străini.

În ce privește riscul

ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor,

distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, prima instanță a

constatat că un atare risc nu mai există deoarece, așa cum s-a arătat, probele

în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar

expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticității

convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați,

convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe suporturile aflate în

posesia expertului, procesele-verbale de redare a acestora fiind atașate la

dosar.

În plus, s-a

considerat că măsura tinde să devină, pe de o parte, excesivă datorită trecerii

timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie

2010 și ulterior în cursul judecății la data de 3 iunie 2010), iar pe de altă

parte, disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia.

În consecință,

constatând că nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii,

în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a fost admisă cererea

inculpatului C.C. și a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu

părăsi țara luată împotriva acestuia.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., criticând-o, astfel cum

rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile orale ale

procurorului, pentru greșita admitere a cererii de revocare a măsurii

preventive dispusă anterior față de inculpatul C.C., arătându-se că se mențin

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul,

rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea țării.

Analizând recursul

declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele,

potrivit prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. atunci când nu mai există

vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie

revocată din oficiu sau la cerere. Inexistența vreunui temei care să justifice

menținerea în continuare a măsurii preventive este supusă aprecierii instanței,

care are îndatorirea de a constata dispariția temeiurilor pentru care a fost

luată măsura preventivă.

În speță, revocarea

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, dispusă față de inculpatul

C.C. pe considerentul îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 139 alin. (2)

teza a II-a raportat la art. 145

1

C. proc. pen., trebuie examinată,

așa cum de altfel și instanța de fond a procedat, și în raport cu dispozițiile

art. 5 din C.E.D.O., art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la convenția

menționată, art. 25 și art. 53 din Constituția României.

În art. 2 paragraful

2 și 3 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție se prevede că orice persoană

este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestui

drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de

lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru

securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice,

prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea

drepturilor și libertăților altora.

În conformitate cu

art. 25 din Constituția României, dreptul la libera circulație în țară și

străinătate este garantat, fiecărui cetățean fiindu-i asigurat dreptul de a-și

stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra,

precum și de a reveni în țară, iar potrivit art. 53 din legea fundamentală,

restrângerea unor drepturi sau a unor libertăți poate fi dispusă numai dacă

este necesară într-o societate democratică, cu condiția ca această măsură să

fie proporțională cu situația care a determinat-o.

După cum se poate

observa, în sistemul european de protecție a drepturilor omului, conceptul de

libertate are două componente: prima este cea prevăzută în art. 5 din

Convenție, care garantează libertatea și siguranța persoanei și vizează

libertatea fizică, și anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reținută sau

arestată în mod abuziv; cea de-a doua privește restricțiile la libertatea de

circulație, care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4

adițional la Convenție. Dreptul la libera circulație atât în interiorul unui

stat, cât și între state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face

obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 paragraf 3 din

Protocolul nr. 4. Cât privește necesitatea menținerii măsurii preventive într-o

societate democratică, instanța europeană a statuat că prevederile aplicabile

într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăți

democratice, în special preeminența dreptului. Pe de altă parte, autoritățile

judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății de mișcare a unei

persoane cu respectarea necesității proporționalității măsurii și a scopului

pentru care aceasta a fost aplicată.

În cauză nu mai

există temeiuri care să justifice menținerea măsurii obligării de a nu părăsi

țara, în condițiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de

libertate, cu caracter de excepție, iar gravitatea pretinselor fapte de

săvârșirea cărora este acuzat inculpatul (așa cum susține în motivele de recurs

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) nu este suficientă

și nu justifică, prin ea însăși menținerea unei măsuri preventive pe o durată

de 1 an și 10 luni, care tinde să depășească durata rezonabilă la care se

referă art. 5 pct. 3 din C.E.D.O. (măsura a fost luată în cursul urmăririi

penale la 12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecării la 3 iunie 2010) (S. c.

României, R. c. României).

Menținerea măsurii

preventive nu se mai justifică atâta timp cât nu mai există un just echilibru

între restrângerea dreptului la liberă circulație a inculpatului (cunoscut om

de afaceri pentru care libertatea de circulație este esențială în derularea

normală a activității, mai ales în actualul context economic global) și scopul

urmărit prin atingerea acestui drept. Inculpatul C.C. a depus la dosar un set

de acte prin care face dovada necesității revocării acestei măsuri datorită

consecințelor nefaste pe care menținerea interdicției de a părăsi țara le are

asupra afacerilor sale, cât și asupra stării de sănătate.

Susținerile

Parchetului în cuprinsul motivelor de recurs, că ar exista și temerea

sustragerii inculpatului C.C. de la judecarea cauzei prin părăsirea țării,

invocându-se împrejurarea că inculpatul are rezidență în Germania și că ar

putea zădărnici aflarea adevărului sunt contrazise atât de comportamentul

procesual pozitiv al inculpatului pe parcursul urmăririi penale și al

cercetării judecătorești, când s-a prezentat la toate solicitările, inclusiv în

perioada în care nu a fost luată de procuror o asemenea măsură preventivă și

tot în acel interval de timp s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru

tratarea afecțiunilor de care suferă și pentru încheierea de contracte cu

partenerii de afaceri străini, întorcându-se în această țară și dând curs

citațiilor organului de urmărire penală de a se prezenta la termenele

stabilite, cât și de faptul că despre existența locuinței în Germania,

inculpatul a informat din proprie inițiativă organul de urmărire penală, neascunzând

existența acesteia.

Mai mult, în

condițiile în care instanța de fond, care este în măsură să aprecieze asupra

existenței acestui risc, fiind cea care pe parcursul procesului penal a

administrat probatoriul și a analizat și comportamentul inculpatului, a

apreciat că riscul zădărnicirii aflării adevărului nu există întrucât probele

în acuzare și în apărare au fost epuizate, iar expertiza tehnică dispusă în

cauză vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice, convorbiri

care deja au fost interceptate pe suporturile tehnice aflate în posesia

expertului și care nu au fost contestate de către inculpatul C.C.,

procesul verbal de predare a acestora este atașat la dosar, susținerile

Parchetului apar ca nefondate.

Întrucât hotărârile

privind măsurile preventive nu se bucură de autoritate de lucru judecat, iar

prin trecerea timpului aceste măsuri devin excesive, fiind încălcat termenul

rezonabil al menținerii unor asemenea măsuri, apare ca fiind lipsită de

relevanță sub aspectul soluționării prezentului recurs, invocarea de către

Parchet, în cuprinsul motivelor de recurs, a admiterii de către completul de 5

judecători a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A., de opt ori contra încheierilor precedente de revocare

a măsurii, în cauză neexistând elemente noi care să justifice o soluție

contrară.

Critica adusă de

procuror hotărârii primei instanțe în sensul că prezenta soluție nu se

justifică atâta timp cât instanța a menținut măsurile preventive față de ceilalți

inculpați, (inculpații V.C. și L.M.) și a respins, ca nefondată,

cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara formulată de

inculpatul C.F., în contextul unor fapte asemănătoare, este nefondată și

lipsită de relevanță sub aspectul soluționării cererii inculpatului C.C., care

este o cerere individuală și care nu trebuie raportată la conduita celorlalți

inculpați.

Pe parcursul

procesului penal aflat în desfășurare, inculpatul C.C. a oferit suficiente

garanții care să ducă la concluzia că cercetarea sa poate continua fără

existența vreunei restrângeri a libertății de mișcare, buna desfășurare a

procesului penal neputând fi influențată în vreun fel.

Față de cele

reținute, menținerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de

inculpatul C.C. nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate

democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, motiv

pentru care, în conformitate cu art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. se impune respingerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A., ca nefondat.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși,

pentru intimatul inculpat C.C., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, D.N.A., împotriva încheierii din 29 februarie

2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 4489/1/2010.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși,

pentru intimatul inculpat C.C., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 martie 2012.