ÎCCJ, Decizia nr. 24/2012

ÎCCJ, Decizia nr. 24/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 10 ianuarie 2012,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, a fost admisă cererea

formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc.

pen., a fost revocată măsura obligării de a nu părăsi

țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962

din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală.

S-a dispus să se

revină cu adresă la I.N.E.C. în atenția expertului, pentru

întocmirea raportului de expertiză.

S-a prorogat

discutarea cererii formulată de inculpatul L.M. privind revocarea

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara la

termenul acordat.

Cauza a fost

amânată la 31 ianuarie 2012 pentru când inculpații V.C., C.F., C.C.

și L.M. au termen în cunoștință.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a

reținut, în esență că, inculpatul C.C. a formulat o cerere,

prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc.

pen., a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu

părăsi țara prevăzută de art. 145

1

C. proc.

pen., luată împotriva sa prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010

pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, definitivă prin Decizia penală nr.

429 din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe – Completul de 9

Judecători.

În motivarea cererii,

inculpatul a arătat că, de la data sesizării instanței

până în prezent, măsura preventivă și-a atins scopul pentru

care a fost luată, temeiurile concrete ce au stat la baza luării

acesteia nu mai subzistă, măsura nu se mai justifică în mod

concret și a devenit disproporționată în raport cu scopul pentru

care a fost luată, tinzând la a perpetua restricția dreptului

fundamental al libertății de circulație în afara teritoriului

țării, ceea ce este inadmisibil atât din perspectiva art. 53 din

Constituție, cât și a art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

În concret,

inculpatul a susținut că scopul pentru atingerea căruia a fost

luată măsura - constând, între altele, în asigurarea bunei

desfășurări a procesului penal, justificată de necesitatea

administrării cu celeritate a probelor – a fost epuizat, motivat de

împrejurarea că până în acest moment procesual s-au administrat toate

probele pe care se întemeiază rechizitoriul (au fost ascultați

toți inculpații și toți martorii pe baza declarațiilor

cărora s-a dispus trimiterea sa în judecată, iar în ceea ce privește

expertiza criminalistică încuviințată de instanță,

aceasta nu poate justifica menținerea măsurii, deoarece lipsește

posibilitatea obiectivă ca inculpatul să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea expertului, distrugerea sau

alterarea vreunui mijloc material de probă, în condițiile în care

suporturile tehnice pe care sunt stocate convorbirile telefonice purtate de el

cu ceilalți coinculpați din cauză se află în posesia

organului judiciar).

Referitor la

asigurarea celerității în administrarea probelor, inculpatul a

făcut trimitere la atitudinea procesuală pe care a avut-o pe

parcursul desfășurării procesului penal, constând în aceea

că a participat activ la administrarea probelor; prin cererile pe care

le-a formulat nu a urmărit tergiversarea judecării cauzei; s-a

prezentat la toate termenele stabilite de instanță; a respectat

programul de supraveghere la care a fost supus în virtutea controlului judiciar

care însoțește măsura obligării de a nu părăsi

țara, apreciind că celeritatea soluționării cauzei nu poate

fi afectată în situația în care s-ar dispune revocarea măsurii.

Cu privire la durata

rezonabilă a desfășurării judecății, inculpatul a

învederat faptul că măsura preventivă este menită să

contribuie la respectarea acestei cerințe atunci când vizează

preîntâmpinarea unui comportament procesual concret, de natură a duce la

tergiversarea procedurilor, și implicit, la nesocotirea duratei rezonabile

prin lungirea nejustificată a procesului penal. Or, în speță,

lipsește o asemenea manifestare obiectivă care să justifice

menținerea măsurii preventive, ca o garanție a

soluționării cu celeritate a procesului; din contră, premisa

comportamentală este pozitivă și, în mod efectiv este manifestată

în sprijinul celerității, aceasta fiind necesară în egală

măsură, și pentru ocrotirea interesului personal care este acela

de a obține cât mai repede o confirmare a inexistenței vreunei

infracțiuni.

În fine, în opinia

inculpatului, dacă s-ar menține în continuare măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi țara, motivat

doar de natura și gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis

în judecată, s-ar încălca prezumția de nevinovăție,

întrucât în acest moment procesual, gravitatea presupusei fapte poate fi

apreciată numai „in abstracto”, raportat la pericolul social abstract al

infracțiunii pentru care s-a întocmit rechizitoriul, nu și „in

concreto” (relativ la respectarea prezumției de nevinovăție cu

ocazia luării și menținerii măsurilor preventive, a fost

invocată jurisprudența C.E.D.O., cauza Patsouria c. Georgiei, cauza

Tănase c. României).

Invocând prevederile art.

139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., precum și condițiile în care

instanța de contencios european a stabilit că aplicarea de către

autoritățile naționale a unei măsuri ce constituie o limitare

a libertății de circulație este compatibilă cu art. 2

paragr. 3 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, cu referire,

în special, la caracterul ei necesar într-o societate democratică și

la respectarea raportului de proporționalitate între o atare măsură

și scopul urmărit prin dispunerea ei, inculpatul a solicitat

revocarea măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Examinând cererea

formulată, prima instanță a constatat că este fondată.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că prin încheierea nr. 604 din 9

aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestarea

preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A. – Secția de Combatere a Corupției

– și, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1)

și (4) și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus

arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile,

începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv,

emițându-se mandatul de arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie

2010.

Împotriva încheierii

sus-menționate a declarat recurs inculpatul C.C., recurs care a fost admis

prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul penal

nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție –

Completul de 9 Judecători. Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat

hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a

respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura

arestării preventive luată față de inculpat, s-a dispus

punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de

arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie 2010 și, în baza art. 149

1

alin. (1)

2

raportat la art. 146 alin. (1) cu referire la art. 145

1

alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a luat față de inculpat

măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată

de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu

instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1)

1

și (12) C. proc. pen.

Prin ordonanța

procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu

părăsi țara luată de instanță a fost

prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea

formulată de inculpatul C.C. împotriva ordonanței procurorului de

prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi

țara a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din data de 17

mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin rechizitoriul nr.

310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție – D.N.A. – Secția de Combatere a Corupției

– s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de

alți trei inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de

cumpărare de influență prevăzută și

pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și

completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În esență,

în actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C.,

în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași

rezoluții infracționale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i

va remite suma totală de 260.000 euro și i-a dat efectiv, 200.000

euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni

pe lângă magistrații secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție

învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect

litigiul dintre SC P.C.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator

este inculpatul și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să

pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale

menționate.

După

înregistrarea dosarului la instanță, prin încheierea nr. 962 din data

de 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus

luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de

a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145

1

C.

proc. pen. raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11

iunie 2010, ora 9,00, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală

nr. 429 pronunțată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010

al aceleiași instanțe, Completul de 9 Judecători, prin

respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

În motivarea încheierii,

instanța a reținut, în esență, că sunt îndeplinite

condițiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și (8) C.

proc. pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara, fiind justificată de

natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost

trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna

desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei

rezonabile a desfășurării judecății și

administrării cu celeritate a probelor.

Având în vedere

dispozițiile art. 139 alin. (2), art. 136 alin. (1) și (8) C. proc.

pen., precum și condițiile prevăzute de art. 145

1

alin.

(1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2

paragr. 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenția Europeană

(respectiv să existe probe sau indicii temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că

învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață,

măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei

desfășurări a procesului penal, măsura să fie

proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul

urmărit prin dispunerea acesteia).

Prima

instanță a constatat că, la momentul luării, măsura

obligării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru a

se asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind

proporțională cu gravitatea acuzației penale adusă

inculpatului și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, și

în concordanță atât cu legislația internă – art. 143 C.

proc. pen., – cât și cu dispozițiile art. 2 paragr. 3 și 4 ale

Protocolului nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

La acest moment

procesual însă, prima instanță a constatat că nu se mai

justifică menținerea măsurii preventive dispusă în

cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați

inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe

baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a

inculpatului C.C. și care au perceput direct pretinsa activitate

infracțională reținută în sarcina acestuia. De asemenea, au

fost audiați martorii propuși în apărare de inculpat pe

situația de fapt.

Prima

instanță a mai constatat că nu poate fi reținută

susținerea reprezentantului parchetului în sensul că gravitatea

faptelor de săvârșirea cărora este acuzat inculpatul ar fi

suficientă pentru a justifica menținerea unei măsuri preventive

chiar și după trecerea unui interval de timp de 1 an și 9 luni

de la luarea acesteia.

Conduita inculpatului

de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv în

perioada în care împotriva sa organul de urmărire penală nu a luat

nici o măsură preventivă, respectarea de către acesta a

programului de supraveghere impus pe durata măsurii, sunt aspecte de

natură a crea convingerea instanței că scopul procesului penal,

astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. poate fi atins

și în condițiile în care se va revoca măsura preventivă

prevăzută în art. 145

1

C. proc. pen. luată

față de inculpat și că menținerea în continuare a

măsurii nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o

societate democratică. Faptul că inculpatul C.C. deține o

locuință în Germania, locuință despre a cărei

existență chiar el a încunoștințat organul de urmărire

penală, este real, însă nu este de natură a conduce, automat, la

concluzia că odată revocată măsura preventivă

luată împotriva sa, există riscul ca acesta să se sustragă

de la judecată. Această concluzie se desprinde din comportamentul

inculpatului, care a răspuns la toate chemările organului de

urmărire penală, inclusiv în perioada în care nu a fost luată de

către procuror o atare măsură preventivă neprivativă

de libertate împotriva lui, perioadă în care acesta s-a deplasat în mod frecvent

în Germania pentru tratarea afecțiunilor de care suferă și

pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini.

În ce privește

riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau alterarea

mijloacelor materiale de probă, prima instanță a constatat

că un atare risc nu mai există deoarece, așa cum s-a

arătat, probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au

fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză,

vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice

purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au

fost interceptate și stocate pe suporturile aflate în posesia expertului,

procesele-verbale de redare a acestora fiind atașate la dosar.

În plus, măsura

tinde să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii

timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data

de 12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecății la data de 3

iunie 2010), iar pe de altă parte, disproporționată în raport cu

scopul urmărit prin luarea acesteia.

În

consecință, constatând că nu mai există vreun temei care

să justifice menținerea măsurii, în baza art. 139 alin. (2) teza

a II-a C. proc. pen., a fost admisă cererea inculpatului C.C. și a

fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu

părăsi țara luată împotriva acestuia.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs M.P. – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. criticând-o, astfel

după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și

concluziile orale ale procurorului, pentru greșita admitere a cererii de

revocare a măsurii preventive dispusă anterior față de

inculpatul C.C., arătându-se că mai este necesară administrarea

unor probe, că se mențin temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii, existând temerea că inculpatul rezident german, se va

sustrage de la judecată prin părăsirea țării.

Analizând recursul

declarat de M.P., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub

toate aspectele, potrivit prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării

măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite

cu detențiune pe viață sau cu închisoare este acela de a se

asigura buna desfășurare a procesului penal și de a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de

la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii

preventive ce urmează a fi luată, ținându-se seama, potrivit art.

136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al

infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și

de alte situații privind persoana față de care se ia

măsura.

Pe de altă

parte, potrivit dispozițiilor art. 145

1

alin. (1) C. proc.

pen., obligarea de a nu părăsi țara este măsura

preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau

inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi

penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății,

de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului

care a dispus această măsură.

Pentru a se dispune

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

țara, conform art. 145

1

alin. (1) C. proc. pen. raportat la art.

145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite

următoarele condiții:

a) să existe

probe sau indicii temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din

care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau

inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață;

b) măsura

preventivă să fie necesară pentru interesul bunei

desfășurări a procesului penal;

c) măsura

să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și

cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiție ce decurge din

cea a necesității și presupune, în scopul garantării

libertății de circulație a persoanei și evitării

arbitrariului, existența unei proporționalități, între

gravitatea infracțiunii de care este suspectat inculpatul și scopul

urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfășurare a procesului,

respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea

penală sau de la judecată).

În același timp,

dispozițiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea

indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii,

respectiv necesitatea de a asigura buna desfășurare a procesului

penal și preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.

Analizând actele

și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în ceea

ce îl privește pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin

încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, s-a admis

propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. –

Secția de Combatere a Corupției, iar în temeiul art. 149

1

alin.

(1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen.

și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea

preventivă a inculpatului.

Încheierea anterior

menționată a fost casată prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9

Judecători, în baza art. 149

1

alin. (1)

2

C. proc.

pen. raportat la art. 146 alin. (1)

11

C. proc. pen. cu referire la art.

145

1

alin. (1) și (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea

față de inculpat a măsurii obligării de a nu

părăsi țara.

Măsura

preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar

ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu, a fost luată de

către prima instanță, prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Ulterior, în cursul

cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 11

noiembrie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive

formulată de către inculpat, instanța a apreciat că nu

subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a

dispus revocarea acesteia pentru ca, prin Decizia penală nr. 401 din 5

decembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. 9283/1/2011,

urmare admiterii recursului declarat de parchet, să fie respinsă ca

nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu

părăsi țara, instituită în sarcina inculpatului C.C., prin

încheierea din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.

Examinând actele

și lucrările dosarului, Înalta Curte, prin raportare la

reglementările normative anterior indicate, dar și potrivit

prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, apreciază că, în mod

eronat, prima instanță a constatat că nu mai există

temeiuri care să justifice menținerea măsurii obligării de

a nu părăsi țara față de inculpatul C.C.,

față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații

și martorii indicați în rechizitoriu și că, totodată,

acesta a depus înscrisuri referitoare la activitatea societății ce o

administrează și la starea sa de sănătate. Împrejurarea

că, în parte, probatoriul a fost administrat, nu conduce la concluzia

că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii, în

condițiile în care acestea au vizat și natura și gravitatea

faptei despre care există indicii că a fost săvârșită

de inculpat, precum și necesitatea de a garanta buna desfășurare

a procesului penal.

Pe de altă

parte, nici înscrisurile depuse de inculpat nu sunt relevante, în

condițiile în care aceste aspecte au fost avute în vedere de instanța

de judecată și la momentul luării acestei măsuri, iar pe de

altă parte, dacă s-ar impune cu necesitate părăsirea

țării de inculpat, acesta poate solicita încuviințarea

instanței pe o anumită perioadă, în condițiile art. 145

1

alin. (1) C. proc. pen.

Înalta Curte mai

apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu

părăsi țara este în concordanță și cu

dispozițiile art. 2 paragr. 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 și cu

jurisprudența Curții Europene privind limitarea dreptului de

circulație a persoanelor.

De asemenea, Înalta

Curte mai apreciază că, în situația în care mai este

necesară administrarea unor probe (expertiză tehnică, audierea

casetelor, eventual expertiză criminalistică a vocii, înscrisuri,

etc.), temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive se

mențin, având în vedere necesitatea împiedicării

influențării într-un mod negativ a cursului judecății

și asigurării dreptului inculpatului de a fi judecat într-un termen

rezonabil.

Pe de altă

parte, Înalta Curte apreciază că nu pot fi reținute

apărările invocate în ceea ce privește rezonabilitatea duratei

măsurii obligării de a nu părăsi țara întrucât, din

examinarea cauzei rezultă că, de la momentul luării de

către instanță a acestei măsuri (la data de 3 iunie 2010)

și până la data judecării prezentului recurs (23 ianuarie 2012)

a trecut un interval de timp de 1 an și 7 luni, ceea ce se circumscrie

unui termen rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei și gravitatea

deosebită a faptelor, în condițiile în care cercetarea

judecătorească se desfășoară ritmic.

În același timp,

există și temerea că inculpatul C.C. s-ar putea sustrage de la

judecarea cauzei prin părăsirea țării, cu atât mai mult cu

cât are rezidența în Germania, astfel încât ar putea zădărnici

aflarea adevărului.

Trebuie avută în

vedere și împrejurarea că, de la respingerea ultimei cereri de

revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, la

data de 5 decembrie 2011 de către Completul de 5 Judecători al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu au apărut

elemente noi care să justifice într-un timp atât de scurt o soluție

diferită de cea anterioară.

Mai mult decât atât,

față de ceilalți coinculpați (C.F. și L.M.), prima

instanță a menținut măsurile preventive, ceea ce poate duce

la concluzia că, în contextul unor fapte și circumstanțe

asemănătoare, soluția primei instanțe de revocare a

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara

față de inculpatul C.C. este nejustificată.

Conduita

procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest

moment, reprezintă o obligație a părții, iar nu un element

care să o evidențieze în mod pozitiv, neconstituind o garanție

că această atitudine procesuală va fi menținută,

astfel încât normala desfășurare a procesul penal să nu fie

împietată.

Nu în ultimul rând,

evoluția cercetării judecătorești, infirmă

susținerea că nu mai există temeiuri care să justifice

menținerea măsurii de a nu părăsi țara, elemente cu

relevanță probatorie, rezultate din probele administrate, în

contradictoriu, în prezența inculpaților și

apărătorilor acestora, neinfirmând existența probelor și

indiciilor temeinice care fac rezonabilă presupunerea săvârșirii

faptelor, în sensul art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și art. 68

1

C. proc. pen., respectiv în sensul art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie,

temeiurile avute în vedere de prima instanță la luarea în cursul

judecății, a măsurii preventive a obligării de a nu

părăsi țara față de inculpatul C.C. se mențin,

astfel încât nu se justifică revocarea acesteia, buna

desfășurare a procesului penal impunând la acest moment procesual

restrângerea drepturilor inculpatului în limitele arătate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (2) lit. d)

C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de M.P., Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.

Va fi casată

încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în

temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a cererii de

revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara

instituită în sarcina inculpatului C.C., prin încheierea nr. 962 din 3

iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010,

dispoziție pe care o va înlătura și, în rejudecare, va fi

respinsă, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive

a obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina

inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 4489/1/2010, cerere formulată de inculpatul C.C.

Vor fi menținute

celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea

apărătorilor aleși, pentru intimatul inculpat C.C., în sumă

de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, D.N.A. împotriva încheierii din 10 ianuarie 2012,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.

Casează

încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în

temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a cererii de

revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara

instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3

iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010,

dispoziție pe care o înlătură și, în rejudecare:

Respinge, ca

nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării

de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C.

prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010,

cerere formulată de inculpatul C.C.

Menține

celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea

apărătorilor aleși, pentru intimatul inculpat C.C., în sumă

de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2012.