ÎCCJ, Decizia nr. 41/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Inculpatul C.C. a fost trimis în judecată, în stare de arest, prin rechizitoriul din 10 noiembrie 2004, al Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Bacău, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2), raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Prin încheierea din 12 noiembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 5926/2004, al Curții de Apel Bacău, instanța de judecată a dispus revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului menționat. Prin decizia nr. 5996 din 12 noiembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 6391/2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Parchetul Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Bacău împotriva încheierii menționate, a casat încheierea atacată și, conform dispozițiilor art. 300 1 alin. (3) și art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc.

pen., a menținut măsura arestării preventive. Împotriva acestei decizii, inculpatul C.C. a formulat contestație în anulare, susținând că procedura de citare, pentru termenul la care s-a judecat recursul, nu a fost legal îndeplinită. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 3649 din 13 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 901/2005, a respins contestația în anulare formulată de inculpatul C.C., ca inadmisibilă. S-a reținut că au fost respectate dispozițiile art. 385 11 alin. (1) și (3) C. proc. pen., întrucât judecarea recursului, pentru care inculpatul a fost citat la ora 19.47, a avut loc la ora 21.00. Inculpatul, aflat în arestul Inspectoratului Județean de Poliție Bacău, avea posibilitatea manifestării poziției și transmiterii acesteia prin administrația locului de deținere.

În fine, cu referire la motivul privind omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra unei cauze de încetare a procesului penal, acesta poate fi valorificat în fața instanței competente a soluționa fondul cauzei, și nu în fața instanței sesizată cu recursul declarat de procuror împotriva unei încheieri privitoare la verificarea legalității detenției. Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul C.C. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate și a hotărârii atacate cu contestație în anulare. În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că, la termenul din 13 iunie 2005, fixat pentru verificarea admisibilității în principiu a contestației în anulare, acesta a precizat că își întemeiază cererea pe cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), b) și c) C. proc.

pen. În mod greșit contestația în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât recursul a fost soluționat, în lipsa inculpatului, a cărui regulată citare nu a fost îndeplinită. Urmare a tardivității citării, administrația locului de deținere a fost pusă în imposibilitate de a asigura transportul inculpatului la sediul instanței de recurs. În fine, în mod greșit instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal, cu referire la lipsa avizului Ministerului Justiției privitor la punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului menționat, raportat la calitatea acestuia de judecător.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz. Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii. Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385 1 C. proc.

pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale. Împiedicarea unei noi judecăți, privitor la soluțiile pronunțate în contestație, rezultă cu evidență și din dispozițiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen. Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului. Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul C.C. împotriva deciziei nr. 3649 din 13 iunie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de C.C. împotriva deciziei nr. 3649 din 13 iunie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 901/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.