ÎCCJ, Decizia nr. 66/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Inculpatul F.H. a fost

trimis în judecată pentru săvârșirea a 25 infracțiuni de luare de mită

prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 33 lit. a) C. pen., fiind sesizat, cu

judecarea cauzei, Tribunalul Prahova.

Prin încheierea din 16

noiembrie 2004, Tribunalul Prahova a dispus prelungirea măsurii arestării

preventive luată față de inculpat.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, cauza fiind înaintată la Curtea de Apel Ploiești, unde a fost format dosarul penal nr. 10.365/2004.

La termenul din 29 noiembrie

2004, inculpatul a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții

de Apel Ploiești.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 270 din 2 decembrie 2004, a

respins, ca nefondată, cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de

Apel Ploiești, formulată de inculpatul F.H., în dosarul penal nr. 10.365/2004.

S-a motivat că deși, în

raport cu dispozițiile art. 52 alin. (5) teza I C. proc. pen., recuzarea care

privește întreaga instanță, trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de

incompatibilitate în care se află fiecare judecător, inculpatul nu s-a conformat

acestei cerințe imperative, ci s-a referit doar la motive cu caracter de

generalitate.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, susținând în esență, prin motivele invocate, că au

fost încălcate prevederile art. 52 alin. (5

1

) C. proc. pen. deoarece

instanța supremă, soluționând cererea de recuzare, nu s-a conformat obligației

de a dispune cu privire la măsura arestării preventive luată în cauză.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, prin alin. (7) al

art. 52 C. proc. pen., abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004 (M. Of. nr. 592/1.07.2004),

se prevedea că „încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată

numai cu recurs, în termen de 48 ore din momentul pronunțării”.

În urma abrogării

alineatului menționat, față de reglementarea din alin. (6) al aceluiași

articol, potrivit căreia „încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea,

ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de

atac”, se impune să se considere că încheierea prin care s-a respins recuzarea,

la care nu se mai face referire în cadrul acelui text de lege, este supusă

reglementării cu caracter general de la art. 385

1

alin. (2) C. proc.

pen.

Or, în conformitate cu

prevederile acestui din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu

recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor

când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așa fiind și cum, prin nici

o dispoziție a legii, nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă

cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, urmează ca recursul

declarat în cauză, de inculpatul F.H., să fie respins ca inadmisibil, cu

obligarea acestuia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

Față de inadmisibilitatea

recursului declarat de inculpat, se constată că nu se poate examina susținerea

sa referitoare la omisiunea de a se dispune cu privire la arestarea preventivă,

astfel că această chestiune rămâne a face obiectul aprecierii instanței la care

se află cauza pentru judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de inculpatul F.H. împotriva încheierii nr. 270 din 2

decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 6824/2004.

Obligă pe inculpatul-petiționar

să plătească statului, suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din

care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu,

vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 martie 2005.