ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4424/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4424/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 5

pronunțată în ședința publică de la 23 februarie 2006, Curtea de Apel Ploiești

a admis excepția ridicată de inculpatul C.C.C. și în baza art. 333 C. proc.

pen., a dispus restituirea cauzei la D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploiești, în

vederea îndeplinirii corespunzătoare a dispozițiilor art. 100 alin. (2) din

Legea nr. 303/2004 în vigoare la data săvârșirii faptei de către inculpat.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut următoarele considerente:

Prin rechizitoriul nr. 40/P/2004, D.N.A.

– Serviciul Teritorial Bacău a trimis în judecată inculpatul pentru săvârșirea

infracțiunii, de luare de mită, prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) C.

pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

S-a reținut în sarcina inculpatului

că, la data de 15 octombrie 2004, a pretins suma de 600–700 EURO de la B.C.V. pentru

a pronunța o soluție favorabilă, în cauza penală pe care o judeca, primind de

la acesta, la data de 18 octombrie 2004, suma de 500 EURO.

Prin încheierea din 10 august 2005,

Curtea de Apel Suceava a trimis cauza la Curtea de Apel Ploiești, ca urmare a

încheierii nr. 4444 din 18 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

care a admis cererea de strămutare a cauzei, formulată de inculpat.

În ședința de judecată din data de

10 februarie 2006 inculpatul a invocat excepția nulității adresei nr. 1748/2004

emisă de Ministerul Justiției privind avizul dat, prin care se încuviința

efectuarea percheziției, reținerii și arestării preventive a inculpatului.

Inculpatul a susținut că încuviințarea

percheziției, arestării și trimiterea în judecată a unui magistrat este

condiționată de existența unui aviz prealabil al Ministerului Justiției, iar

acest aviz a fost dat de secretarul de stat S.C., nefiind identificat însă nici

un ordin de delegare a acestuia după cum rezulta din adresa nr. 1808/II/2006

emisă de Ministerul Justiției – Cabinetul ministrului.

S-a mai reținut că avizul este un

atribut personal al Ministerului Justiției și întrucât acest aviz a fost semnat

de secretarul de stat S.C., care nu a fost obligat în acest sens, respectivul

aviz este nul.

Curtea, invocând în considerentele

hotărârii, dispozițiile art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, a reținut că

încuviințarea prevăzută de acest text de lege, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor

legale, întrucât adresa nr. 1748/2004 emisă de Ministerul Justiției deși poartă

numele ministrului justiției nu este semnată de acesta, ci de un secretar de

stat, ce nu avea la acea dată atribuțiile prevăzute de lege pentru a încuviința

efectuarea percheziției, reținerea și arestarea preventivă a inculpatului.

Instanța de fond face trimitere la adresa nr. 1808/II/2006 emisă de Ministerul

Justiției, din care rezultă că nu a fost identificat nici un ordin de delegare

a fostului secretar de stat C.S. pentru încuviințarea percheziției, reținerii

sau arestării preventive a inculpatului.

Instanța a concluzionat că avizul

justiției de natura juridică a unui act condiție pentru efectuarea actelor

procesuale în cauză, acesta emițându-se cu încălcarea dispozițiilor legale,

producând o vătămate intereselor legale ale inculpatului și vătămarea nu poate

fi înlăturată decât prin anularea acelui aviz, situație în care, în opinia

instanței urmărirea penală nu este completă și completarea s-ar face cu

întârziere în fața instanței, fiind aplicabile dispozițiile art. 333 C. proc.

pen.

Împotriva sentinței a declarat

recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și inculpatul C.C.C.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție critică hotărârea pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că avizul nr. 1748/2004 al Ministerului Justiției de încuviințare a

percheziționării, reținerii și arestării preventive a inculpatului C.C.C. a

fost acordat cu respectarea dispozițiilor art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004

în vigoare la data de 18 octombrie 2004 și ale art. 9 din H.G. nr. 736/2003.

Aprecierea instanței de judecată în

sens contrar, în opinia recurentului, este rezultatul lipsei de rol activ de

care a dat dovadă în soluționarea cauzei. Instanța de judecată trebuia să

constate că adresa nr. 1808/II/2006 a Ministerului Justiției invocată de

inculpat este incompletă și să solicite relații Ministerului Justiției în

legătură cu condițiile în care a fost emis avizul nr. 1784/2004 de încuviințare

a reținerii și arestării preventive a inculpatului C.C.C., respingând cererea procurorului

care a fost formulată în sensul celor sus-menționate.

Al doilea motiv de recurs se referă

la greșita restituire a cauzei către D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploiești,

unitatea de parchet de pe lângă curtea de apel unde a fost strămutată în loc de

D.N.A. – Serviciul Teritorial Bacău, care a întocmit rechizitoriul, strămutarea

cauzei nu atrage o competență specială a organelor de urmărire penală.

Recurentul inculpat critică

hotărârea pentru nelegalitate, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 6 și 17 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că deși instanța a reținut în mod corect că în cauză nu a existat

încuviințarea ministrului justiției prevăzută de art. 100 alin. (2) din Legea nr.

303/2004, în vigoare la data respectivă, raportat la calitatea sa de magistrat,

soluția care se impunea în cauză ar fi fost aceea de achitare în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen.,

fapta nu există.

Se susține că, lipsind încuviințarea

legală pentru percheziționare, procesul verbal încheiat de organul de urmărire

penală este nul absolut. Toate probele administrate în cauză, ulterioare

acestui act nul absolut, atrag acte care, de asemenea, sunt nule.

Nulitatea absolută este invocată și

pentru motivul că inculpatul nu a fost asistat deși asistența juridică era

obligatorie. Toate actele de urmărire penală s-au făcut cu încălcarea dreptului

la apărare, apărătorul nefiind înștiințat de efectuarea acestor acte de

urmărire penală. Este invocat art. 64 alin. (2) C. proc. pen., susținându-se că

mijloacele de probă au fost obținute în mod ilegal. Avizul Ministerului

Justiției a fost emis ulterior actelor premergătoare sau începerii urmăririi

penale.

O altă soluție propusă de recurent,

este cea prevăzută de art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit.

f) C. proc. pen., încetarea procesului penal, deoarece nu a existat avizul cerut

de lege în mod imperativ pentru cercetarea sau trimiterea în judecată.

În opinia recurentului, soluția

instanței de fond, care limitează necesitatea încuviințării la percheziție,

reținere sau arestare, reprezintă o greșită aplicare a legii, deoarece, art. 91

alin. (2) din Legea nr. 92/1992 a ultraactivat.

În sprijinul opiniei sale este

invocat art. 38 din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului

Justiției în vigoare la data emiterii încuviințării, decizia nr. 53 din 21

martie 2000 și decizia nr. 187/2005 a Curții Constituționale.

Examinând cauza în raport de

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte reține că numai recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este

fondat, pentru considerentele ce urmează:

Restituirea pentru completarea

urmăririi penale este o instituție complexă a judecății prin care se ajunge la

reluarea urmăririi penale, potrivit art. 270 lit. b) C. proc. pen.

Restituirea are ca obiect numai

refacerea sau completarea actelor de urmărire cu privire la faptele și

persoanele cu judecarea cărora instanța a fost investită prin rechizitoriu.

Restituirea se dispune motivat,

instanța fiind obligată să menționeze în hotărâre cauzele pentru care a dispus

astfel, indicând faptele și împrejurările ce trebuie stabilite de organul de

urmărire și prin ce anume mijloace de probă.

Instanța de fond, a reținut numai

faptul că avizul de încuviințare a fost dat cu încălcarea dispozițiilor legale

și a considerat că soluția care se impune este cea prevăzută de art. 333 C.

proc. pen., dar fără a respecta cerințele acestui text de lege, în sensul de a

indica faptele și împrejurările ce trebuie stabilite de organul de urmărire

penală și prin ce mijloace de probă.

Pronunțând o soluție de restituire,

în atare situație, nici nu putea instanța să se conformeze textului de lege,

deoarece, într-adevăr, lipsa avizului impus de art. 91 alin. (2) din Legea

pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992 care prevede că magistrații nu

pot fi cercetați, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată

fără avizul ministrului, impunea o soluție de încetare a procesului penal.

Această soluție se impunea, deoarece

avizul ministrului justiției reprezintă o condiție prealabilă pentru punerea în

mișcare a acțiunii penale, fiind într-adevăr o măsură favorabilă magistratului.

La data săvârșirii faptelor de către

inculpat, este unanim recunoscut că era în vigoare art. 100 alin. (2) teza a

II-a din Legea nr. 303/2004 potrivit căruia: „Judecătorii, procurorii și

magistrații asistenți pot fi percheziționați, reținuți sau arestați preventiv

numai cu încuviințarea Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii,

încuviințarea se acordă de către ministrul justiției”.

Este evident că textul în noua

redactare reține obligația obținerii, încuviințării pentru realizarea a trei

activități procesual penale și anume: percheziția, reținerea si arestare. Numai

pentru aceste activități procesual penale, ministrul justiției putea să le

încuviințeze.

Decizia Curții Constituționale,

invocată de recurent care se referă la excepția de neconstituționalitate,

invocată cu privire la acest text și care a fost respinsă, cuprinde în

considerentele sale, referire la vechea decizie prin care s-a respins excepția

de neconstituționalitate a art. 91 din Legea nr. 92/1992, deoarece motivele

sunt identice. În noua redactare, textul a restrâns sfera activităților

procesual penale, pentru care se impune încuviințare prealabilă, rațiunea

textului fiind aceeași, protecția magistratului împotriva abuzurilor.

Faptul că prin decizia Curții

Constituționale se reține că Legea nr. 303/2004 privind statului magistraților

a preluat temporal soluția legislativă a prevederilor art. 91 alin. (2) teza a

II-a din Legea nr. 92/1992, nu trebuie interpretat în sensul ultraactivității

acestui text de lege, decizia se referă la soluția temporară a acordării

încuviințării celor trei activități procesual penale de către ministrul

justiției.

Textul de lege actual excluzând

încuviințarea cercetării, avizul nu mai poate constitui o condiție prealabilă

pentru punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, nu se mai impune o

soluție de încetare a procesului penal în cazul în care nu s-ar fi acordat cu

respectarea dispozițiilor legale.

Pe cale de consecință, nici soluția

de achitare, propusă de recurent, pe motiv că fapta nu există, nu se impune.

Motivul invocat de parchet, cu

privire la greșita soluție de restituire și lipsa de rol activ a instanței este

corectă.

Soluția de restituire nu se impunea

pentru considerentele deja reținute.

Art. 287 alin. (1) C. proc. pen.,

prevede că instanța de judecată își exercită atribuțiile în mod activ, în

vederea aflării adevărului și realizării rolului educativ al judecății.

Această dispoziție generală

constituie o transpunere pe planul judecății a principiului fundamental al

procesului penal privind rolul activ al organelor judiciare penale.

Instanța nu numai că nu a manifestat

rol activ, neobservând că adresa nr. 1808/II/2006 a Ministerului Justiției

invocată de recurentul inculpat este incompletă, a respins, în mod întemeiat și

cererea procurorului de ședință în sensul de a solicita relații Ministerului

Justiției în legătură cu condițiile în care a fost emis avizul nr. 1784/2004.

Ca urmare a demersurilor efectuate

de D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploiești a solicitat relații, Ministerului

Justiției cu privire la condițiile în care a fost emis avizul de încuviințare a

reținerii percheziționării și arestării preventive a inculpatului C.C.C.

Cu adresa nr. 11924 din 2 martie

2006, Ministerul Justiției – D.R.U.R.C.S.M. a trimis, în copie Ordinul

Ministrului Justiției nr. 2831/C/2004 prin care, în perioada 17 - 19 octombrie

2004, domnul C.D., ministrul justiției, a fost înlocuit de drept, pentru toate direcțiile

și compartimentele cuprinse în H.G. nr. 736/2003 de domnul C.Șt.S., fost

secretar de stat.

În cauză, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., se impune

o soluție de casare a

hotărârii, urmând a fi admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, urmând a se trimite cauza pentru continuarea judecății, să

se aprecieze legalitatea încuviințării ministrului justiției pentru

activitățile procesual penale prevăzute de ar. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004

și să se stabilească în ce măsură mijloacele de probă administrate în cauză au

fost obținute ilegal, cu ocazia soluționării cauzei pe fond, urmând a se

proceda în conformitate cu art. 64 C. proc. pen.

La aprecierea mijloacelor de probe

vor fi avute în vedere și dispozițiile art. 465 C. proc. pen., precum și

respectarea dreptului la apărare a inculpatului în faza de urmărire penală.

Conform art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va fi respins recursul inculpatului, ca nefondat, și în

temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat la cheltuieli judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul

Teritorial Ploiești împotriva sentinței penale nr. 5 din 23 februarie 2006 a

Curții de Apel Ploiești.

Casează sentința atacată și trimite

cauza pentru continuarea judecății la aceeași instanță.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul C.C.C. împotriva sentinței penale nr. 5 din 23 februarie

2006 a Curții de Apel  Ploiești.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11

iulie 2006.