ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4424/2006

Asupra recursurilor de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 5 pronunțată în ședința publică de la 23 februarie 2006, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția ridicată de inculpatul C.C.C. și în baza art. 333 C. proc. pen., a dispus restituirea cauzei la D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploiești, în vederea îndeplinirii corespunzătoare a dispozițiilor art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în vigoare la data săvârșirii faptei de către inculpat. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele considerente: Prin rechizitoriul nr. 40/P/2004, D.N.A. – Serviciul Teritorial Bacău a trimis în judecată inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii, de luare de mită, prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

S-a reținut în sarcina inculpatului că, la data de 15 octombrie 2004, a pretins suma de 600–700 EURO de la B.C.V. pentru a pronunța o soluție favorabilă, în cauza penală pe care o judeca, primind de la acesta, la data de 18 octombrie 2004, suma de 500 EURO. Prin încheierea din 10 august 2005, Curtea de Apel Suceava a trimis cauza la Curtea de Apel Ploiești, ca urmare a încheierii nr. 4444 din 18 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a admis cererea de strămutare a cauzei, formulată de inculpat. În ședința de judecată din data de 10 februarie 2006 inculpatul a invocat excepția nulității adresei nr. 1748/2004 emisă de Ministerul Justiției privind avizul dat, prin care se încuviința efectuarea percheziției, reținerii și arestării preventive a inculpatului.

Inculpatul a susținut că încuviințarea percheziției, arestării și trimiterea în judecată a unui magistrat este condiționată de existența unui aviz prealabil al Ministerului Justiției, iar acest aviz a fost dat de secretarul de stat S.C., nefiind identificat însă nici un ordin de delegare a acestuia după cum rezulta din adresa nr. 1808/II/2006 emisă de Ministerul Justiției – Cabinetul ministrului. S-a mai reținut că avizul este un atribut personal al Ministerului Justiției și întrucât acest aviz a fost semnat de secretarul de stat S.C., care nu a fost obligat în acest sens, respectivul aviz este nul.

Curtea, invocând în considerentele hotărârii, dispozițiile art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, a reținut că încuviințarea prevăzută de acest text de lege, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale, întrucât adresa nr. 1748/2004 emisă de Ministerul Justiției deși poartă numele ministrului justiției nu este semnată de acesta, ci de un secretar de stat, ce nu avea la acea dată atribuțiile prevăzute de lege pentru a încuviința efectuarea percheziției, reținerea și arestarea preventivă a inculpatului. Instanța de fond face trimitere la adresa nr. 1808/II/2006 emisă de Ministerul Justiției, din care rezultă că nu a fost identificat nici un ordin de delegare a fostului secretar de stat C.S.

pentru încuviințarea percheziției, reținerii sau arestării preventive a inculpatului. Instanța a concluzionat că avizul justiției de natura juridică a unui act condiție pentru efectuarea actelor procesuale în cauză, acesta emițându-se cu încălcarea dispozițiilor legale, producând o vătămate intereselor legale ale inculpatului și vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui aviz, situație în care, în opinia instanței urmărirea penală nu este completă și completarea s-ar face cu întârziere în fața instanței, fiind aplicabile dispozițiile art. 333 C. proc. pen. Împotriva sentinței a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și inculpatul C.C.C. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție critică hotărârea pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că avizul nr. 1748/2004 al Ministerului Justiției de încuviințare a percheziționării, reținerii și arestării preventive a inculpatului C.C.C. a fost acordat cu respectarea dispozițiilor art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în vigoare la data de 18 octombrie 2004 și ale art. 9 din H.G. nr. 736/2003. Aprecierea instanței de judecată în sens contrar, în opinia recurentului, este rezultatul lipsei de rol activ de care a dat dovadă în soluționarea cauzei. Instanța de judecată trebuia să constate că adresa nr. 1808/II/2006 a Ministerului Justiției invocată de inculpat este incompletă și să solicite relații Ministerului Justiției în legătură cu condițiile în care a fost emis avizul nr. 1784/2004 de încuviințare a reținerii și arestării preventive a inculpatului C.C.C., respingând cererea procurorului care a fost formulată în sensul celor sus-menționate.

Al doilea motiv de recurs se referă la greșita restituire a cauzei către D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploiești, unitatea de parchet de pe lângă curtea de apel unde a fost strămutată în loc de D.N.A. – Serviciul Teritorial Bacău, care a întocmit rechizitoriul, strămutarea cauzei nu atrage o competență specială a organelor de urmărire penală. Recurentul inculpat critică hotărârea pentru nelegalitate, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 6 și 17 C. proc. pen. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că deși instanța a reținut în mod corect că în cauză nu a existat încuviințarea ministrului justiției prevăzută de art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în vigoare la data respectivă, raportat la calitatea sa de magistrat, soluția care se impunea în cauză ar fi fost aceea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., fapta nu există. Se susține că, lipsind încuviințarea legală pentru percheziționare, procesul verbal încheiat de organul de urmărire penală este nul absolut. Toate probele administrate în cauză, ulterioare acestui act nul absolut, atrag acte care, de asemenea, sunt nule. Nulitatea absolută este invocată și pentru motivul că inculpatul nu a fost asistat deși asistența juridică era obligatorie. Toate actele de urmărire penală s-au făcut cu încălcarea dreptului la apărare, apărătorul nefiind înștiințat de efectuarea acestor acte de urmărire penală. Este invocat art. 64 alin. (2) C. proc. pen., susținându-se că mijloacele de probă au fost obținute în mod ilegal. Avizul Ministerului Justiției a fost emis ulterior actelor premergătoare sau începerii urmăririi penale.

O altă soluție propusă de recurent, este cea prevăzută de art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal, deoarece nu a existat avizul cerut de lege în mod imperativ pentru cercetarea sau trimiterea în judecată. În opinia recurentului, soluția instanței de fond, care limitează necesitatea încuviințării la percheziție, reținere sau arestare, reprezintă o greșită aplicare a legii, deoarece, art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 a ultraactivat. În sprijinul opiniei sale este invocat art. 38 din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției în vigoare la data emiterii încuviințării, decizia nr. 53 din 21 martie 2000 și decizia nr. 187/2005 a Curții Constituționale.

Examinând cauza în raport de motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte reține că numai recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, pentru considerentele ce urmează: Restituirea pentru completarea urmăririi penale este o instituție complexă a judecății prin care se ajunge la reluarea urmăririi penale, potrivit art. 270 lit. b) C. proc. pen. Restituirea are ca obiect numai refacerea sau completarea actelor de urmărire cu privire la faptele și persoanele cu judecarea cărora instanța a fost investită prin rechizitoriu. Restituirea se dispune motivat, instanța fiind obligată să menționeze în hotărâre cauzele pentru care a dispus astfel, indicând faptele și împrejurările ce trebuie stabilite de organul de urmărire și prin ce anume mijloace de probă.

Instanța de fond, a reținut numai faptul că avizul de încuviințare a fost dat cu încălcarea dispozițiilor legale și a considerat că soluția care se impune este cea prevăzută de art. 333 C. proc. pen., dar fără a respecta cerințele acestui text de lege, în sensul de a indica faptele și împrejurările ce trebuie stabilite de organul de urmărire penală și prin ce mijloace de probă. Pronunțând o soluție de restituire, în atare situație, nici nu putea instanța să se conformeze textului de lege, deoarece, într-adevăr, lipsa avizului impus de art. 91 alin. (2) din Legea pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992 care prevede că magistrații nu pot fi cercetați, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată fără avizul ministrului, impunea o soluție de încetare a procesului penal.

Această soluție se impunea, deoarece avizul ministrului justiției reprezintă o condiție prealabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, fiind într-adevăr o măsură favorabilă magistratului. La data săvârșirii faptelor de către inculpat, este unanim recunoscut că era în vigoare art. 100 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 potrivit căruia: „Judecătorii, procurorii și magistrații asistenți pot fi percheziționați, reținuți sau arestați preventiv numai cu încuviințarea Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, încuviințarea se acordă de către ministrul justiției”. Este evident că textul în noua redactare reține obligația obținerii, încuviințării pentru realizarea a trei activități procesual penale și anume: percheziția, reținerea si arestare.

Numai pentru aceste activități procesual penale, ministrul justiției putea să le încuviințeze. Decizia Curții Constituționale, invocată de recurent care se referă la excepția de neconstituționalitate, invocată cu privire la acest text și care a fost respinsă, cuprinde în considerentele sale, referire la vechea decizie prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. 91 din Legea nr. 92/1992, deoarece motivele sunt identice. În noua redactare, textul a restrâns sfera activităților procesual penale, pentru care se impune încuviințare prealabilă, rațiunea textului fiind aceeași, protecția magistratului împotriva abuzurilor.

Faptul că prin decizia Curții Constituționale se reține că Legea nr. 303/2004 privind statului magistraților a preluat temporal soluția legislativă a prevederilor art. 91 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 92/1992, nu trebuie interpretat în sensul ultraactivității acestui text de lege, decizia se referă la soluția temporară a acordării încuviințării celor trei activități procesual penale de către ministrul justiției. Textul de lege actual excluzând încuviințarea cercetării, avizul nu mai poate constitui o condiție prealabilă pentru punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, nu se mai impune o soluție de încetare a procesului penal în cazul în care nu s-ar fi acordat cu respectarea dispozițiilor legale.

Pe cale de consecință, nici soluția de achitare, propusă de recurent, pe motiv că fapta nu există, nu se impune. Motivul invocat de parchet, cu privire la greșita soluție de restituire și lipsa de rol activ a instanței este corectă. Soluția de restituire nu se impunea pentru considerentele deja reținute. Art. 287 alin. (1) C. proc. pen., prevede că instanța de judecată își exercită atribuțiile în mod activ, în vederea aflării adevărului și realizării rolului educativ al judecății. Această dispoziție generală constituie o transpunere pe planul judecății a principiului fundamental al procesului penal privind rolul activ al organelor judiciare penale.

Instanța nu numai că nu a manifestat rol activ, neobservând că adresa nr. 1808/II/2006 a Ministerului Justiției invocată de recurentul inculpat este incompletă, a respins, în mod întemeiat și cererea procurorului de ședință în sensul de a solicita relații Ministerului Justiției în legătură cu condițiile în care a fost emis avizul nr. 1784/2004. Ca urmare a demersurilor efectuate de D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploiești a solicitat relații, Ministerului Justiției cu privire la condițiile în care a fost emis avizul de încuviințare a reținerii percheziționării și arestării preventive a inculpatului C.C.C. Cu adresa nr. 11924 din 2 martie 2006, Ministerul Justiției – D.R.U.R.C.S.M. a trimis, în copie Ordinul Ministrului Justiției nr. 2831/C/2004 prin care, în perioada 17 - 19 octombrie 2004, domnul C.D., ministrul justiției, a fost înlocuit de drept, pentru toate direcțiile și compartimentele cuprinse în H.G.

nr. 736/2003 de domnul C.Șt.S., fost secretar de stat. În cauză, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., se impune o soluție de casare a hotărârii, urmând a fi admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, urmând a se trimite cauza pentru continuarea judecății, să se aprecieze legalitatea încuviințării ministrului justiției pentru activitățile procesual penale prevăzute de ar. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și să se stabilească în ce măsură mijloacele de probă administrate în cauză au fost obținute ilegal, cu ocazia soluționării cauzei pe fond, urmând a se proceda în conformitate cu art. 64 C. proc. pen. La aprecierea mijloacelor de probe vor fi avute în vedere și dispozițiile art. 465 C. proc.

pen., precum și respectarea dreptului la apărare a inculpatului în faza de urmărire penală. Conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins recursul inculpatului, ca nefondat, și în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploiești împotriva sentinței penale nr. 5 din 23 februarie 2006 a Curții de Apel Ploiești. Casează sentința atacată și trimite cauza pentru continuarea judecății la aceeași instanță. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C.C. împotriva sentinței penale nr. 5 din 23 februarie 2006 a Curții de Apel Ploiești. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 iulie 2006.