ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4925/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4925/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 635 din 19

decembrie 2006 a Tribunalului Brașov a fost admisă cererea formulată de

inculpat, prin apărător, de schimbare a încadrării juridice și în baza art. 334

C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în

sarcina inculpatului A.P. din infracțiunile prevăzute de art. 250 alin. (1) și (2)

C. pen. și art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în

infracțiunile prevăzute de art. 250 alin. (1) și (2) C. pen., și art. 254 alin.

(1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen.,

s-a dispus achitarea inculpatului A.P. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 254 alin. (1) C. pen.

În baza art. 91 lit. c) C. pen., s-a

aplicat inculpatului A.P. sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în

cuantum de 250 RON:

În baza art. 118 lit. d) C. pen.,

s-a dispus confiscarea specială în folosul statului de la inculpatul A.P. a

sumei de 50.000 lei ROL.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut, în fapt, că în data de 21 septembrie 2004, partea

vătămată R.N. care era însoțit de martorul C.I. și-au achiziționat de la casa

de bilete din Gara C.F.R. Făgăraș, legitimații de călătorie pe ruta Făgăraș –

Dumbrăvița pentru trenul personal nr. 2504.

Până a ajunge în gara Dumbrăvița,

martorul P.C., controlor de tren, le-a solicitat acestora legitimațiile de

călătorie pentru a le verifica, compostându-le conform atribuțiilor de

serviciu.

După plecarea trenului din stația C.F.R.

Dumbrăvița, partea vătămată R.N. și martorul C.I. nu au coborât din tren, luând

hotărârea, motivat de condițiile meteo nefavorabile, să-și continue călătoria

până în municipiul Brașov.

În timpul călătoriei, inculpatul A.P.,

șef de tren, le-a solicitat celor doi legitimațiile de călătorie pentru a fi

controlate, constatând că aceștia aveau drept de călătorie doar pe ruta Făgăraș

– Dumbrăvița.

Raportat la această situație, la

care s-a adăugat și faptul că cei doi i-au adus la cunoștință inculpatului că

ar fi plătit o sumă de bani colegului inculpatului, martorul P.C., A.P. a

reacționat violent, adresându-i părții vătămate R.N. cuvinte jignitoare,

bruscând-o pe aceasta în sensul că l-a strâns de gât, pretinzându-i suma de

50.000 lei pe care a și primit-o pentru ca acesta să poată călători până în

stația C.F.R. Brașov, îndeplinind astfel un act contrar îndatoririlor de

serviciu.

Probele administrate în cauză au

venit să demonstreze săvârșirea de către inculpat a infracțiunii prevăzută de art.

254 alin. (1) C. pen.

Găsind legală soluția adoptată de

procuror, tribunalul a reținut sub aspectul temeiniciei că sancțiunea cu

caracter administrativ aplicată acestuia de procuror este prea mare față de

criteriile ce trebuie avute în vedere conform art. 18

1

C. pen.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpatul A.P.

Parchetul de pe lângă Tribunalul

Brașov a solicitat admiterea apelului declarat și în urma rejudecării majorarea

amenzii administrative la cuantumul stabilit de organul de urmărire penală.

Inculpatul a solicitat admiterea

apelului și în urma rejudecării achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 254 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art.

10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 250 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art.

10 alin. (1) lit. d) ori lit. e) C. proc. pen. În dezvoltarea motivelor de

apel, inculpatul a arătat că probele administrate în cauză nu dovedesc

existența infracțiunii de luare de mită. S-a mai arătat că șeful de tren nu are

calitatea de funcționar public, astfel că se impune achitarea sa pentru săvârșirea

infracțiunii de purtate abuzivă. Pentru această infracțiune se impune soluția

de achitare urmare a reținerii legitimei apărări prevăzute de art. 44 alin. (3)

C. pen., inculpatul recunoscând că a împins pe partea vătămată, fiind convins

că aceasta îl va ataca, întrucât a băgat mâna în buzunar și în acel moment îl

amenința.

Prin decizia penală nr. 145/ Ap din

15 mai 2006 a Curții de Apel Brașov, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 267/P/Ap/2006,

au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov

și inculpatul A.P. împotriva sentinței penale nr. 635 din 19 decembrie 2005 a

tribunalului Brașov, pronunțată în dosarul penal nr. 462/2006 pe care a

desființat-o, desființând în același timp și încheierea de ședință din data de 12

mai 2005 pronunțată în același dosar.

Rejudecând cauza a fost respinsă

plângerea formulată de învinuitul A.P. împotriva ordonanței nr. 1345/ P din 8

decembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov pe care a

menținut-o.

Cheltuielile judiciare avansate de

stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că prin ordonanța procurorului din data de 8 decembrie 2004, în

dosarul nr. 1345/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A.P. pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 250 alin. (1) și (2) C. pen., și de art. 254 C.

pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., întrucât lipsește pericolul social

al faptelor și în consecință aplicarea unei amenzi administrative în sumă de

5.000.000 lei, învinuitului, precum și confiscarea de la acesta a sumei de

50.000 lei.

Prin ordonanța din 14 februarie 2005,

prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, în dosarul nr. 109/II/2/2005,

a respins plângerea formulată de învinuit împotriva ordonanței nr. 1345/P/2004

a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov și s-a infirmat din oficiu soluția

în vederea completării acesteia cu pronunțarea unei soluții cu privire la

infracțiunea de luare de mită comisă de P.C. și neaplicării dispozițiilor art. 439

C. proc. pen., privind executarea confiscării speciale dispusă împotriva

învinuitului.

Împotriva acestei ordonanțe a

formulat plângere la instanță, potrivit art. 278

1

C. proc. pen.,

învinuitul A.P., solicitând admiterea plângerii, desființarea ordonanței

atacate, iar în urma rejudecării scoaterea sa de sub urmărire penală pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 254 C. pen., și de art. 250 C. pen.

Prin încheierea de ședință din data

de 12 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Brașov, în dosarul penal nr. 462/2005,

în baza art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. pen., a fost admisă plângerea

formulată de petentul A.P., împotriva ordonanței nr. 1354/P/2004 din data de 8

decembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, care a fost

desființată, iar cauza a fost reținută spre judecare sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 250 alin. (1) și (2) C. pen., și art. 254 alin.

(1) și (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În considerentele încheierii s-a

reținut că probele administrate în cursul urmăririi penale și existente la

dosarul cauzei sunt suficiente pentru judecarea cauzei, fiind totuși necesar ca

acestea să fie administrate nemijlocit de instanță.

S-a mai reținut faptul că încheierea

de desființare a ordonanței nu constituie actul procesual de punere în mișcare

a acțiunii penale, în acest caz plângerea formulată pe calea art. 278

1

C. proc. pen., constituind și actul prin care se pune în mișcare acțiunea penală,

prin analogie cu plângerea prealabilă reglementată prin dispozițiile art. 279 alin.

(2) lit. a) C. proc. pen.

În cauză, au fost audiați

inculpatul, partea vătămată-martor R.N. și martorii C.I., I.M., P.C. și G.F.

În cauză se impune a fi lămurite mai

multe aspecte de ordin procedural. Astfel, curtea a apreciat că este greșită

opinia primei instanței în sensul că, în cazul reținerii cauzei spre judecare,

conform art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., acțiunea penală

se pune în mișcare prin plângerea formulată pe calea art. 278

1

alin.

(1) C. proc. pen.

Din analiza art. 278

1

alin.

(8) lit. c) C. proc. pen., a rezultat că, atunci când instanța a constatat pe

baza reevaluării materialului probator că procurorul în mod greșit nu și-a

exercitat atribuțiile specifice de punere în mișcare a acțiunii penale și de

sesizare a instanței, judecătorul preia aceste funcții procesuale specifice

urmării penale. Cu alte cuvinte, încheierea de reținere a cauzei spre judecare,

în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva rezoluției sau ordonanței

procurorului de netrimitere în judecată, devine astfel actul de sesizare a

instanței și de punere în mișcare a acțiunii penale.

Or, în această situație,

judecătorul, preluând în mod vădit activitatea specifică exercitării funcțiilor

de urmărire penală, devine incompatibil să judece, în continuare, aceeași

cauză.

Pentru acest considerent,

judecătorul care a pronunțat încheierea de admitere a plângerii și de reținere

a cauzei spre judecare nu ar fi trebuit să judece în continuare, întrucât a

devenit incompatibil.

S-a putut însă observa că

judecătorul a pronunțat o soluție de achitare a inculpatului pentru

infracțiunile reținute în sarcina acestuia, respectiv pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 250 alin. (1) și (2) C. pen., și de art. 254 alin.

(1) C. pen., după ce, în prealabil a schimbat încadrarea juridică a faptelor

reținute în sarcina inculpatului, din infracțiunile prevăzute de art. 250 alin.

(1) și (2) C. pen., și art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în

infracțiunile prevăzute de art. 250 alin. (1) și (2) C. pen., și de art. 254 alin.

(1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Astfel, inculpatul nu

a suferit o vătămare în sensul art. 197 alin. (1) și (2) C. proc. pen., ce nu

ar putea fi înlăturată decât prin trimiterea cauzei spre rejudecare, putând fi

înlăturată vătămarea suferită de inculpat prin reținerea cauzei spre rejudecare

în apel.

Este discutabil dacă în cadrul

plângerii formulate de către învinuitul A.P. împotriva ordonanței procurorului

de scoatere de sub urmărire penală, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute

de art. 250 alin. (1) și (2) și de art. 254 C. pen., era posibilă înrăutățirea

situației procesuale a învinuitului, prin inculparea sa. Practic, învinuitul,

prin intermediul plângerii formulate în vederea schimbării temeiului legal ce a

stat la baza scoaterii sale de sub urmărire penală a ajuns într-o situație

procesuală mai grea, fiind inculpat pentru infracțiunile pentru care s-a

început urmărirea penală împotriva sa.

Plângerea împotriva rezoluțiilor sau

ordonanțelor procurorului, formulată de orice persoană care se consideră

vătămată în interesele sale legitime prin asemenea acte procesuale, constituie

o cale de tac împotriva actelor procesuale dispuse de judecător, exercitată în

aplicarea principiului constituțional al accesului liber la justiție și al

necesității controlului judecătoresc asupra soluțiilor de neurmărire adoptate

de procuror. Așa fiind, este aplicabil și în această materie, deși nu este

consacrat într-un text de lege, în capitolul VII al titlului I, a părții

speciale a Codului de procedură penală, în mod expres, principiul „non

reformatio in peius” („neagravarea situației în propria cale de atac”).

Pe cale de consecință, pentru

considerentele mai sus expuse, curtea de apel a apreciat că sentința atacată

este netemeinică și nelegală și, de asemenea, nelegală și netemeinică este și

încheierea de ședință din data de 12 mai 2005 a Tribunalului Brașov. Astfel, în

baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpatul A.P. și s-a desființat

sentința atacată, precum și încheierea de ședință din data de 12 mai 2005,

pronunțată în același dosar.

Rejudecând cauza și examinând

declarațiile învinuitului, ale părții vătămate R.N. și ale martorilor C.I., B.G.,

P.C., I.M., procesele-verbale de recunoaștere și de ridicare a tichetelor de

călătorie, mijloace de probă ce au fost administrate de organele de urmărire

penală, curtea de apel a reținut că în data de 17 septembrie 2004, în jurul

orelor 11,30, R.N. Nicolae, împreună cu C.I. călătoreau în trenul 2504 pe ruta

Făgăraș - Dumbrăvița, având legitimații de călătorie. Pe parcursul călătoriei,

martorul P.C., controlor al trenului le-a compostat biletele de transport. După

plecarea trenului din stația Dumbrăvița, controlorul P.C. a verificat

legitimațiile de călătorie ale persoanelor care s-au urcat, ocazie cu care i-a

întrebat pe cei doi de ce nu au coborât în Dumbrăvița, R.N. și C.I. răspunzând

că intenționează să se deplaseze la Brașov. Aceștia au susținut că martorul P.C.

le-a solicitat câte 10.000 lei fără a le elibera o altă legitimație de

călătorie.

După plecarea trenului, în

compartiment a intrat un alt controlor care le-a solicitat legitimația de

călătorie, iar R.N. Nicolae i-a arătat legitimația de călătorie și i-a spus că

a achitat suma de 10.000 lei celuilalt controlor, moment în care, învinuitul

l-a strâns de gât și insultându-l i-a cerut suma de 50.000 lei, reprezentând

diferența de preț a biletului pentru el și C.I. Partea vătămată i-a dat

învinuitului suma solicitată, dar nu a primit bilet de călătorie.

Acțiunile învinuitului, constând în

aceea că desfășurând activitatea sa de serviciu a pretins de la R.N. și C.I.,

bani, reprezentând diferența de preț a biletului de călătorie, a agresat și a

adus injurii părții vătămate R.N., întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunilor de purtare abuzivă și de luare de mită prevăzute de art. 250 alin.

(1) și (2) C. pen., și de art. 254 C. pen. Declarațiile martorilor C.I. și B.G.

dovedesc starea de fapt reținută și vinovăția învinuitului, coroborându-se cu

declarațiile părții vătămate. Martorul I.M., a cărui audiere a fost solicitată

de învinuit, a susținut că învinuitul a discutat cu cei doi călători pe un ton

civilizat, dar l-a văzut împingându-i pe aceștia, întrucât îi blocau accesul

spre ușa vagonului.

Susținerea învinuitului că a

îmbrâncit partea vătămată, întrucât a avut convingerea că aceasta îl va agresa

cu un cuțit ce îl avea asupra sa nu este confirmată de niciunul dintre martorii

audiați.

Având în vedere împrejurările

săvârșirii faptelor, modalitatea și mijloacele folosite, respectiv sumele de

bani mici pretinse de învinuit și faptul că agresiunile exercitate de învinuit

au fost minore, nerezultând leziuni care să necesite pentru vindecare zile de

îngrijire medicală și, totodată ținând cont de persoana învinuitului, care se

află la prima confruntare cu legea penală, este integrat în societate, fiind

căsătorit și având doi copii minori în întreținere, în mod întemeiat procurorul

a apreciat că faptele săvârșite de învinuit nu prezintă gradul de pericol social

al unor infracțiuni, fiind suficientă tragerea sa la răspundere administrativă,

prin aplicarea unei amenzi administrative. Suma de 5.000.000 lei a fost în mod

just stabilită, în raport cu modalitatea și împrejurările săvârșirii faptelor

și de natura relațiilor sociale încălcate.

Drept urmare, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., curtea de apel a respins, ca nefondată,

plângerea formulată de învinuitul A.P. împotriva ordonanței nr. 1345/ P din 8

decembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, pe care a

menținut-o ca fiind legală și temeinică.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina

statului.

Împotriva acestei decizii a

declarat, în termenul legal, recurs inculpatul A.P., fără a arăta în scris

motivele.

Apărătorul recurentului inculpat a

invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C.

proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate în

cauză, iar prin reaprecierea materialului probator administrat în cauză, în

rejudecare să se dispună achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 254 C. pen., existând dubii cu privire la vinovăția

acestuia în săvârșirea acestei infracțiuni. În ceea ce privește săvârșirea

infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 C. pen., a solicitat, în

principal achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin.

(1) lit. d) C. proc. pen., urmând a se avea în vedere faptul că inculpatul, în

calitate de conductor nu este funcționar public, iar în subsidiar, achitarea,

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C.

proc. pen., considerând că fapta a fost comisă în legitimă apărare.

Procurorul a pus concluzii în sensul

admiterii recursului inculpatului, casarea deciziei și a sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, deoarece sentința a fost

pronunțată de un judecător incompatibil, invocând în acest sens decizia

pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XV

din 22 mai 2006 care a statuat că judecătorul care a admis plângerea în

condițiile art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., și reține

cauza spre judecare, devine incompatibil să judece în fond cauza, nerespectarea

dispozițiilor referitoare la existența unui caz de incompatibilitate

sancționându-se cu nulitatea absolută, astfel încât nu poate fi reținută

motivarea instanței în sensul că prin soluția de achitare nu s-a adus nici-o

vătămare părții, chiar dacă cauza a fost soluționată de același judecător.

Apărătorul recurentului inculpat a

arătat că instanța de apel nu i-a agravat situația în calea de atac și nici nu

i-a produs nici-o vătămare, apreciind că sancțiunea este nulitatea relativă.

Examinând recursul declarat de

inculpatul A.P. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele

invocate de procuror în recursul inculpatului, cât și de recurent, ce se vor

analiza prin prisma dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

cu referire la art. 385

9

pct. 3 și 17

1

C. proc. pen.,

Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind fondat pentru

considerentele ce se vor arăta.

În conținutul art. 278

1

alin.

(8) C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut în mod expres soluțiile pe care le

poate pronunța instanța cu ocazia judecării plângerii împotriva rezoluțiilor

sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată.

În cazul celei de la lit. c) se

stipulează că „admite plângerea, prin încheiere, desființează rezoluția sau

ordonanța atacată și, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru

judecarea cauzei, reține cauza spre judecare, dispozițiile privind judecarea în

primă instanță și căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător.”

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, prin decizia nr. XV din 22 mai 2006, a admis recursul în

interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind „În aplicarea dispozițiilor art.

278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., că judecătorul care, prin

încheiere, admite plângerea, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și

reține cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt

suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluționeze fondul

acesteia.”

În considerentele deciziei

menționate s-a arătat că „Din economia textului de lege sus-menționat rezultă,

așadar, că, admițând accesul la justiție al persoanelor nemulțumite de

soluțiile de neurmărire penală și controlul judecătoresc asupra acestor soluții

date de procuror, legiuitorul a decis ca, atunci când, pe baza reevaluării

materialului probator, instanța constată că probele erau suficiente pentru

trimitere în judecată și că deci procurorul în mod greșit nu și-a exercitat

atribuțiile specifice de punere în mișcare a acțiunii penale și de sesizare a

instanței, să transfere judecătorului acestei funcții procesuale specifice

urmăririi penale.

Așadar, în asemenea cazuri, prin

conținutul lor, dispozițiile art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen.,

operează și o modificare asupra exercitării funcțiilor procesuale de urmărire

penală și de judecată, deoarece încheierea de reținere a cauzei spre judecare,

în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva rezoluției sau ordonanței

procurorului de netrimitere în judecată, devine astfel actul de sesizare al

instanței și de punere în mișcare a acțiunii penale.

Or, față de acest caracter inedit al

încheierii prevăzut de textul de lege menționat, prin pronunțarea acesteia,

judecătorul preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcțiilor de

urmărire penală, devenind astfel incompatibil să judece, în continuare, aceeași

cauză.

Într-adevăr, preluând aceste funcții

procesuale specifice urmăririi penale și exercitându-le prin admiterea

plângerii, desființarea rezoluției sau ordonanței de netrimitere în judecată și

prin reținerea cauzei spre judecare, participarea acestui judecător, în

continuare, la judecarea aceleiași cauze încalcă principiul separării funcțiilor

de urmărire de cele de judecată și contravine totodată principiului dreptului

oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din C.A.D.O.L.F.,

la care România este parte.

Pe de altă parte, este de observat

că, în asemenea situații, acest judecător se pronunță, indirect, asupra

soluției ce trebuie adoptată în acea cauză, ceea ce creează pentru el și un alt

motiv de incompatibilitate, prevăzut în art. 47 alin. (2) C. proc. pen.”

Din examinarea cauzei rezultă că

anterior chiar pronunțării deciziei mai sus menționate, ce are caracter

obligatoriu, instanța de apel, în mod corect și motivat în considerentele

hotărârii pronunțate a constatat incidența cazului de incompatibilitate a

judecătorului care a pronunțat încheierea prin care a admis plângerea petiționarului

și tot acesta a reținut cauza spre judecare, pronunțând soluția de achitare a

inculpatului A.P. pentru infracțiunile prevăzute de art. 250 alin. (1) și (2) C.

pen., și de art. 254 alin. (1) C. pen., după ce în prealabil a schimbat încadrările

juridice reținute anterior în sarcina inculpatului.

Astfel, instanța de apel a dat o

corectă interpretare dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. c) C.

proc. pen., pe care a adecvat-o cauzal, motivând că „judecătorul, preluând în

mod vădit activitatea specifică exercitării funcțiilor de urmărire penală,

devine incompatibil să judece, în continuare, aceeași cauză. Pentru acest

considerent, judecătorul care a pronunțat încheierea de admitere a plângerii și

de reținere a cauzei spre judecare nu ar fi trebuit să judece în continuare,

întrucât a devenit incompatibil”.

Înalta Curte consideră, însă, că

instanța de apel, prin reținerea cauzei spre rejudecare a dat o greșită

semnificație situației de incompatibilitate a judecătorului, precum și a

consecințelor nerespectării dispozițiilor referitoare la aceasta, în raport cu

cadrul legal general existent în materie, anterior pronunțării deciziei asupra

recursului în interesul legii la care s-a făcut mai sus referire.

Astfel, incompatibilitatea

reprezintă un impediment în participarea unuia din subiecții procesuali

oficiali la rezolvarea unei cauze penale datorită unei situații de inadecvare a

acestuia.

Or, în cauză, judecătorul care a

reevaluat materialul probator și a constatat că probele erau suficiente pentru

trimiterea în judecată a persoanei respective și că, deci procurorul în mod

greșit nu și-a exercitat atribuțiile specifice de punere în mișcare a acțiunii

penale și de sesizare a instanței, a preluat atribuțiile acestuia, punându-se într-o

situație de inadecvare în judecarea aceleiași cauze, deoarece nu poate cumula

atribuții specifice ale procurorului și judecătorului, pronunțându-se indirect

asupra soluției.

Sancțiunea judecării în condițiile

constatării acestei situații de incompatibilitate este nulitatea absolută a

hotărârii pronunțate, în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., deoarece,

este încălcată o normă privind compunerea instanței, ce face parte din cadrul

normelor referitoare la organizarea judecătorească.

Vătămarea procesuală în cazul nulităților

absolute este prezumată iuris et de iure, așa încât cel care invocă nulitatea

nu trebuie să facă dovada existenței vătămării, fiind suficientă dovada

încălcării normei juridice prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.

Totodată, nulitățile absolute pot fi

invocate în orice stare a procesului, de orice persoane din proces, putându-se

lua în considerare chiar și din oficiu și nu pot fi înlăturate în nici-un mod.

Or, în cauză în mod greșit instanța

de apel a constatat că prin soluția de achitare dispusă de judecătorul

incompatibil, inculpatul nu a suferit o vătămare în sensul art. 197 alin. (1)

și (2) C. proc. pen., ce poate fi înlăturată prin reținerea cauzei spre

rejudecare în apel, deoarece indiferent de natura soluției pronunțate aceasta

este afectată de situația de inadecvare a subiectului oficial, respectiv a

judecătorului care a cumulat atribuții specifice ale unor activități judiciare

diferite, încălcând principiul separării funcțiilor de urmărire penală de cele

de judecată.

În aceste condiții, vătămarea

produsă prin încălcarea unei norme de compunere a instanței nu poate fi

înlăturată prin soluția reținerii cauzei spre rejudecare, ci numai prin soluția

trimiterii acesteia spre rejudecare care, de altfel este strict reglementată.

Așadar, Înalta Curte consideră

critica formulată de procuror în recursul inculpatului, ca fiind întemeiată,

aceasta prevalând în examinare, în raport cu celelalte motive invocate de către

recurent, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 3

C. proc. pen.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite

recursul declarat de inculpatul A.P. împotriva deciziei penale nr. 145/ Ap din

15 mai 2006 a Curții de Apel Brașov, secția penală.

Se va casa decizia atacată, precum

și sentința penală nr. 635 din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Brașov și se va

trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul Brașov,

care cu ocazia rejudecării va avea în vedere respectarea tuturor condițiilor

impuse de art. 278

1

C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul A.P. împotriva deciziei penale nr. 145/ Ap din 15 mai 2006 a Curții

de Apel Brașov, secția penală.

Casează decizia atacată, precum și sentința

penală nr. 635 din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Brașov și trimite cauza

spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul Brașov.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30

august 2006.