ÎCCJ, Decizia nr. 9/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 383 din 28 iunie

2005, pronunțată în dosarul nr. 6221/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, a respins, ca tardivă, plângerea formulată de petenta SC G.U.

Piatra Neamț împotriva rezoluției nr. 1972/2004 din 30 septembrie 2004, dată în

dosarul nr. 62/P/2004, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

S-a reținut că prin rezoluția

atacată a fost confirmată rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 62/P

din 29 iunie 2004, față de judecătorii V.F., C.M., T.V.A. și B.L., sub aspectul

infracțiunilor prevăzute de art. 272 și 288 C. pen.

Soluția a fost comunicată

petentului, la data de 5 octombrie 2004.

Împotriva acestei rezoluții,

petentul a formulat plângere numai la data de 28 octombrie 2004, cu depășirea

termenului prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen., care se împlinea în

prezenta cauză la data de 25 octombrie 2004.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul a declarat recurs, cu precizarea că motivele acestuia vor fi depuse

după redactarea sentinței atacate.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare:

În raport cu dispozițiile art. 1 C.

proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un

mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca

titulari de drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată

prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul

de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist,

indispensabil asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor

procesuale.

Ilustrând acest formalism, între

altele, vizând concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea

conduitei procesuale neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a

stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea

prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din

exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având

caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul

dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art.

16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului

disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii,

vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform

dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în

termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul

dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a

unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea

acestuia.

Prin art. 278

1

C. proc.

pen. a fost stabilit un termen de 20 zile pentru formularea plângerii împotriva

soluției procurorului de netrimitere în judecată, momentul de la care acesta

începe să curgă fiind cel al comunicării soluției de respingere a plângerii

făcute potrivit art. 275-278 din același cod sau, după caz, în situația

nesoluționării în termen a acestei din urmă plângeri, data expirării termenului

de 20 zile în care procurorul ierarhic superior avea obligația a o rezolva.

Pentru a respinge recursul, ca

tardiv, prima instanță a reținut că petentul a sesizat instanța de judecată, cu

depășirea termenului de 20 zile prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Or, împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale confirmată de procurorul ierarhic superior,

comunicată petentului, la data de 5 octombrie 2004, acesta a declarat recurs la

data de 26 octombrie 2005, așa cum rezultă din actele dosarului. Prin urmare,

formularea plângerii a fost făcută cu depășirea termenului prevăzut de legea

procesual-penală.

Astfel că, admițând excepția și

respingând plângerea, ca tardiv introdusă, prima instanță a pronunțat o

hotărâre supusă cazului de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Curtea

va admite recursul declarat de petentul menționat împotriva sentinței nr. 383

din 28 iunie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 6221/2004, va casa hotărârea atacată și va trimite

dosarul, aceleași instanțe, în vederea rejudecării plângerii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petentul G.I., în

calitate de administrator al SC G.U. Piatra Neamț împotriva sentinței nr. 383

din 28 iunie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 6221/2004.

Casează sentința atacată.

Trimite dosarul, aceleiași instanțe, în vederea

rejudecării plângerii.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie

2006.