ÎCCJ, Decizia nr. 149/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 338 din 26 mai 2005, pronunțată în

dosarul nr. 394/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul R.C. împotriva

comunicării nr. 42619/15420/2003 din 6 august 2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția judiciară civilă.

S-a reținut că prin comunicarea menționată, Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat petentului, să

completeze memoriul pentru declararea unui recurs în anulare, cu actele

necesare și să achite taxa de timbru datorată.

Petentul a sesizat instanța de judecată, cu plângere,

întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen., exprimându-și nemulțumirea

față de comunicarea menționată.

Or, face obiectul controlului judecătoresc, în

temeiul textului menționat, exclusiv soluția de netrimitere în judecată

confirmată de procurorul ierarhic superior.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a

declarat recurs, cu precizarea că motivele căii de atac exercitate vor fi

depuse printr-un memoriu separat.

Recursul este tardiv declarat.

În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de

apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca titulari de

drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea

unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură

penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării

judecării corecte și garantării egale a drepturilor procesuale.

Ilustrând acest formalism, între altele, vizând

concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale

neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când

pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen,

nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea

actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale,

având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul

dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16

din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului disciplinării

activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata

rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform dispozițiilor art.

6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în

termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul

dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept

procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia.

Potrivit art. 278

1

alin. (10) C. proc.

pen., „hotărârea instanței pronunțată potrivit alin. (8) lit. a)) și b) poate

fi atacată cu recurs (...)”.

Cum prin textul menționat nu a fost stabilit un

termen special pentru exercitarea recursului, calea de atac menționată privind

sentința prin care s-a respins plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., este supusă termenului general de 10 zile prevăzut de art. 385

3

,

cu distincțiile prevăzute de art. 363 - 365 din același cod.

În cauză, petentul R.C., prezent la termenul din 26

mai 2005, când a fost pronunțată sentința atacată, a declarat recurs la data de

11 iulie 2005, cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 385

3

alin. (1), raportat la art. 363 alin. (3) C. proc. pen.

Așadar, excepția de tardivitate se constată a fi

întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge,

ca tardiv, recursul declarat de petentul R.C. împotriva sentinței nr. 38 din 26

mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 394/2005, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul R.C.

împotriva sentinței nr. 338 din 26 mai 2005, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 394/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de

300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.