ÎCCJ, Decizia nr. 139/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 304 din 10 mai 2005, pronunțată în

dosarul nr. 188/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

respins, ca tardivă, plângerea formulată de petentul B.A. împotriva rezoluției nr.

321/P/2003 din 23 iulie 2003, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție.

S-a reținut că rezoluția din 23 iulie 2003 putea fi

atacată cu plângere, până la data de 1 iulie 2004.

Or, petentul a formulat plângerea, numai la data de

24 decembrie 2004, cu depășirea termenului prevăzut de art. IX pct. 5 din Legea

nr. 281/2003.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a

declarat recurs, la data de 23 mai 2005, fără a invoca nici unul din cazurile

de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. sau a invoca critici

susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de

apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca titulari de

drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea

unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură

penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil

asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor procesuale.

Ilustrând acest formalism, între altele, vizând

concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale

neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când

pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen,

nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea

actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale,

având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul

dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16

din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului disciplinării

activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata

rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform dispozițiilor art.

6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în

termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul

dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept

procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia.

Prin art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003 a fost

stabilit un termen de 1 an pentru formularea plângerii împotriva soluției de

netrimitere în judecată, cu referire la rezoluțiile date anterior intrării în

vigoare a acestui act normativ.

Astfel, potrivit textului menționat „în cazul

rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, al ordonanțelor ori, după caz,

al rezoluțiilor de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare

a urmăririi penale, date de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei

legi, termenul de introducere a plângerii prevăzute în art. 278

1

C. proc. pen., este un an și curge de la intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă

nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale”.

Or, este riguros exact, conform actelor dosarului, că

petentul a formulat plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., numai la data de 24 decembrie 2004.

Termenul de 1 an prevăzut de textul menționat este

depășit, întrucât acesta nu curge de la 1 ianuarie 2004, ci de la data intrării

în vigoare a legii, respectiv de la data publicării în Monitorul Oficial,

conform art. XI din Legea nr. 281/2003, prin care s-a stabilit că „prezenta

lege intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României,

Partea I.”.

Prin urmare, calea de atac fiind exercitată cu

depășirea termenului prevăzut de legea procesual-penală, în mod judicios prima

instanță a respins plângerea, ca tardivă, așa încât sentința atacată nu este

supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de petentul B.A. împotriva sentinței nr. 304 din

10 mai 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul-petent menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.A.

împotriva sentinței nr. 304 din 10 mai 2005, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 188/2005.

Obligă recurentul menționat, să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.