ÎCCJ, Decizia nr. 139/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 304 din 10 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 188/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca tardivă, plângerea formulată de petentul B.A. împotriva rezoluției nr. 321/P/2003 din 23 iulie 2003, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a reținut că rezoluția din 23 iulie 2003 putea fi atacată cu plângere, până la data de 1 iulie 2004. Or, petentul a formulat plângerea, numai la data de 24 decembrie 2004, cu depășirea termenului prevăzut de art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, la data de 23 mai 2005, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen. sau a invoca critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite. Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor procesuale. Ilustrând acest formalism, între altele, vizând concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale neconforme, prin art. 185 C. proc.

pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”. Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia. Prin art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003 a fost stabilit un termen de 1 an pentru formularea plângerii împotriva soluției de netrimitere în judecată, cu referire la rezoluțiile date anterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Astfel, potrivit textului menționat „în cazul rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, al ordonanțelor ori, după caz, al rezoluțiilor de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii prevăzute în art. 278 1 C. proc.

pen., este un an și curge de la intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale”. Or, este riguros exact, conform actelor dosarului, că petentul a formulat plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., numai la data de 24 decembrie 2004. Termenul de 1 an prevăzut de textul menționat este depășit, întrucât acesta nu curge de la 1 ianuarie 2004, ci de la data intrării în vigoare a legii, respectiv de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. XI din Legea nr. 281/2003, prin care s-a stabilit că „prezenta lege intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”. Prin urmare, calea de atac fiind exercitată cu depășirea termenului prevăzut de legea procesual-penală, în mod judicios prima instanță a respins plângerea, ca tardivă, așa încât sentința atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.A. împotriva sentinței nr. 304 din 10 mai 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.A. împotriva sentinței nr. 304 din 10 mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 188/2005. Obligă recurentul menționat, să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.