ÎCCJ, Decizia nr. 100/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

496 din 23 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

a respins, ca inadmisibile, plângerile formulate de petenții M.V., V.M., M.L.P.

și R.E. împotriva comunicării nr. 18087/3319/2004, privind pe intimații B.D.I.,

B.I.I., B.A. și A.C.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

plângerile formulate de petenții menționați nu privesc nici unul din actele

procesuale determinate prin art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petenta V.M. a

declarat recurs, solicitând repunerea în termenul de exercitare a căii de atac.

Recursul este tardiv declarat.

În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu

referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare,

concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca titulari de drepturi

și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea

unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură

penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil

asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor procesuale.

Ilustrând acest formalism, între altele, vizând

concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale

neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele:

„când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen,

nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea

actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit

formalismului legii procesual-penale, având caracter de garanție egală pentru

toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția

României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune,

satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale, prin

stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata rezonabilă de soluționare

definitivă a cauzei penale, conform dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin textul

menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de

procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept

procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia

Potrivit art. 278

1

alin. (10) C. proc.

pen., „hotărârea instanței pronunțată potrivit alin. (8) lit. a) și b) poate fi

atacată cu recurs (...)”.

Cum prin textul menționat nu a fost stabilit un

termen special pentru exercitarea recursului, calea de atac menționată privind

sentința prin care s-a respins plângerea prevăzută de art. 278

1

C.

proc. pen., este supusă termenului general de 10 zile prevăzut de art. 385

3

,

cu distincțiile prevăzute de art. 363 - 365 din același cod.

În cauză, petenta V.M., prezentă la termenul din 23

septembrie 2005, când a fost pronunțată sentința atacată, a declarat recurs la

data de 18 noiembrie 2005, cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de art.

385

3

alin. (1), raportat la art. 363 alin. (3) C. proc. pen.

Nu poate fi primită cererea petentei privind

repunerea în termenul de declarare, motivat de comunicarea hotărârii atacate la

o altă adresă, întrucât este lipsită de temei legal.

Astfel, potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. pen.,

termenul de exercitare a căii de atac pentru partea care a fost prezentă la

dezbateri sau la pronunțare, începe a curge de la pronunțare. Același termen

începe a curge de la data comunicării, numai pentru partea lipsă atât la

dezbateri, cât și de la pronunțare.

Se constată și cu referire la acest text,

determinarea riguroasă, specifică formalismului legii procesuale, ce exclude

coexistența unor variante diferite, concomitent aplicabile, care să justifice

cererea petentei de repunere în termenul de declarare a recursului, în sensul

că termenul de 10 zile pentru exercitarea acestui drept s-ar putea calcula, fie

de la pronunțare, fie de la comunicarea hotărârii atacate, independent de

prezenta sau lipsa părții atât la dezbateri, cât și de la pronunțare.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge,

ca tardiv, recursul declarat de petenta V.M. împotriva sentinței nr. 496 din 23

septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3148/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta menționată va fi obligată la

plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de petenta

V.M.

împotriva sentinței nr. 496 din 23 septembrie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 3148/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală.

Obligă recurenta menționată să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.