ÎCCJ, Decizia nr. 100/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 496 din 23 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibile, plângerile formulate de petenții M.V., V.M., M.L.P. și R.E. împotriva comunicării nr. 18087/3319/2004, privind pe intimații B.D.I., B.I.I., B.A. și A.C. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că plângerile formulate de petenții menționați nu privesc nici unul din actele procesuale determinate prin art. 278 1 C. proc. pen. Împotriva hotărârii primei instanțe, petenta V.M. a declarat recurs, solicitând repunerea în termenul de exercitare a căii de atac. Recursul este tardiv declarat.

În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite. Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor procesuale. Ilustrând acest formalism, între altele, vizând concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului. Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia Potrivit art. 278 1 alin. (10) C. proc.

pen., „hotărârea instanței pronunțată potrivit alin. (8) lit. a) și b) poate fi atacată cu recurs (...)”. Cum prin textul menționat nu a fost stabilit un termen special pentru exercitarea recursului, calea de atac menționată privind sentința prin care s-a respins plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., este supusă termenului general de 10 zile prevăzut de art. 385 3 , cu distincțiile prevăzute de art. 363 - 365 din același cod. În cauză, petenta V.M., prezentă la termenul din 23 septembrie 2005, când a fost pronunțată sentința atacată, a declarat recurs la data de 18 noiembrie 2005, cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 385 3 alin. (1), raportat la art. 363 alin. (3) C. proc.

pen. Nu poate fi primită cererea petentei privind repunerea în termenul de declarare, motivat de comunicarea hotărârii atacate la o altă adresă, întrucât este lipsită de temei legal. Astfel, potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. pen., termenul de exercitare a căii de atac pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, începe a curge de la pronunțare. Același termen începe a curge de la data comunicării, numai pentru partea lipsă atât la dezbateri, cât și de la pronunțare.

Se constată și cu referire la acest text, determinarea riguroasă, specifică formalismului legii procesuale, ce exclude coexistența unor variante diferite, concomitent aplicabile, care să justifice cererea petentei de repunere în termenul de declarare a recursului, în sensul că termenul de 10 zile pentru exercitarea acestui drept s-ar putea calcula, fie de la pronunțare, fie de la comunicarea hotărârii atacate, independent de prezenta sau lipsa părții atât la dezbateri, cât și de la pronunțare. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta V.M. împotriva sentinței nr. 496 din 23 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3148/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta menționată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta V.M. împotriva sentinței nr. 496 din 23 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3148/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă recurenta menționată să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.