ÎCCJ, Decizia nr. 18/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 339 din 26 mai

2005, pronunțată în dosarul nr. 1289/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul R.C.

împotriva adresei nr. 2316/2004 din 6 februarie 2004, a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția relații cu publicul, secretariat și

economico-administrativă.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că petentul a formulat o plângere penală împotriva Prefectului județului Vaslui

și a prepușilor săi.

Petentul s-a adresat cu plângere,

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Această plângere

nu a fost soluționată. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin adresa menționată, a trimis plângerea penală, spre competentă

soluționare, Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui care, la rându-i, a

trimis-o Parchetului de pe lângă Judecătoria Huși.

Instanța a constatat că în cauză nu

s-a dat o rezoluție, iar adresa menționată nu face parte dintre actele supuse

controlului judecătoresc, determinate prin art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul R.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este tardiv declarat.

În raport cu dispozițiile art. 1 C.

proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un

mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca

titulari de drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată

prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul

de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist,

indispensabil asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor

procesuale.

Ilustrând acest formalism, între

altele, vizând concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea

conduitei procesuale neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a

stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea

prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul

dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având

caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul

dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art.

16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului

disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii,

vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform

dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația

îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din

exercițiul dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a

unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia

Potrivit art. 278

1

alin.

(10) C. proc. pen., „hotărârea instanței, pronunțată potrivit alin. (8) lit. a)

și b), poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana care a făcut

plângerea, de persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale,

scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum și de

persoane ale căror interese legitime sunt vătămate”.

Cum prin textul menționat nu a fost

stabilit un termen special pentru exercitarea recursului, calea de atac

menționată privind sentința prin care s-a respins plângerea prevăzută de art.

278

1

C. proc. pen., este supusă termenului general de 10 zile

prevăzut de art. 385

3

, cu distincțiile prevăzute de art. 363-365 din

același cod.

În cauză, petentul R.C., prezent la

termenul din 26 mai 2005, când a fost pronunțată sentința atacată, a declarat

recurs la data de 9 iulie 2005, cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de

art. 385

3

alin. (1), raportat la art. 363 alin. (3) C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul R.C. împotriva sentinței

nr. 339 din 26 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 1289/2005, al Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul R.C.

împotriva sentinței nr. 339 din 26 mai 2005, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1289/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.