ÎCCJ, Decizia nr. 11/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 421 din 20 iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2478/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.C. împotriva rezoluției nr. 6292/1883/2005 din 1 aprilie 2005, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, privind pe intimatul G.B. S-a reținut că prin plângerea înregistrată la instanță, la data de 22 aprilie 2005, petentul a contestat legalitatea și temeinicia soluției date de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6292/1883/2005.

Ulterior, la data de 11 iulie 2005, petentul și-a precizat plângerea, arătând că se consideră vătămat de maniera în care i s-a respins o plângere penală formulată împotriva Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, cu referire la înregistrarea și soluționarea acesteia în temeiul art. 6 din Legea nr. 233/2002, privind reglementarea activității de rezolvare a petițiilor. Instanța a constatat că adresa menționată de petent nu reprezintă o rezoluție sau ordonanță prin care să se fi soluționat o plângere penală. Or, potrivit art. 278 1 C. proc. pen., controlul judecătoresc poate fi exercitat numai asupra temeiniciei și legalității rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul D.C. a declarat recurs, precizând că motivele acestuia vor fi depuse la primul termen fixat pentru judecarea căii de atac exercitate. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal. Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penale Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare, obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiții determinate. Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale. Or, în cauză, organul de urmărire penală nu a fost sesizat în unul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc.

pen. și nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale. Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat printr-o petiție, aceasta fiind soluționată pe calea procedurii prevăzute de Legea nr. 233/2002, privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor. Prin urmare, în mod întemeiat, prima instanță a reținut că petentul nu a formulat plângere împotriva unui act prevăzut de art. 278 1 C. proc. pen. Cum controlul judiciar, în temeiul textului menționat, privește exclusiv temeinicia rezoluției de netrimitere în judecată, în raport cu cercetările efectuate, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală, confirmată în condițiile art. 278 C. proc.

pen., iar instanța de judecată a fost sesizată cu plângerea privind un act de soluționare a unei petiții potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 233/2002, hotărârea judecătorească, prin care plângerea petentului a fost respinsă ca inadmisibilă, este legală și temeinică, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul D.C. împotriva sentinței nr. 421 din 20 iulie 2005, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.C. împotriva sentinței nr. 421 din 20 iulie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2478/2004. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.