ÎCCJ, Decizia nr. 11/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 421 din 20 iulie 2005, pronunțată

în dosarul nr. 2478/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.C. împotriva

rezoluției nr. 6292/1883/2005 din 1 aprilie 2005, a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, privind pe intimatul G.B.

S-a reținut că prin plângerea

înregistrată la instanță, la data de 22 aprilie 2005, petentul a contestat

legalitatea și temeinicia soluției date de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6292/1883/2005.

Ulterior, la data de 11 iulie 2005,

petentul și-a precizat plângerea, arătând că se consideră vătămat de maniera în

care i s-a respins o plângere penală formulată împotriva Procurorului general

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, cu referire la

înregistrarea și soluționarea acesteia în temeiul art. 6 din Legea nr.

233/2002, privind reglementarea activității de rezolvare a petițiilor.

Instanța a constatat că adresa

menționată de petent nu reprezintă o rezoluție sau ordonanță prin care să se fi

soluționat o plângere penală.

Or, potrivit art. 278

1

C.

proc. pen., controlul judecătoresc poate fi exercitat numai asupra temeiniciei

și legalității rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul D.C. a declarat recurs, precizând că motivele acestuia vor fi depuse

la primul termen fixat pentru judecarea căii de atac exercitate.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Din economia dispozițiilor art. 228

C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea

actelor premergătoare constând în obținerea datelor necesare începerii

urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a

fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal.

Prin același text, legiuitorul a

avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate relevă

inutilitatea începerii urmăririi penale

Convingerea formată în temeiul

actelor premergătoare, obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de

începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau

ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform

art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție

al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de

legea procesual-penală, dat în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu

caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal,

principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte,

nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele

rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi

penale.

Or, în cauză, organul de urmărire

penală nu a fost sesizat în unul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc.

pen. și nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire penală a

fost sesizat printr-o petiție, aceasta fiind soluționată pe calea procedurii

prevăzute de Legea nr. 233/2002, privind reglementarea activității de

soluționare a petițiilor.

Prin urmare, în mod întemeiat, prima

instanță a reținut că petentul nu a formulat plângere împotriva unui act

prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Cum controlul judiciar, în temeiul

textului menționat, privește exclusiv temeinicia rezoluției de netrimitere în

judecată, în raport cu cercetările efectuate, respectiv îndeplinirea actelor

premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea

procesual-penală, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., iar instanța

de judecată a fost sesizată cu plângerea privind un act de soluționare a unei

petiții potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 233/2002, hotărârea

judecătorească, prin care plângerea petentului a fost respinsă ca inadmisibilă,

este legală și temeinică, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute

în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de petentul D.C. împotriva sentinței nr. 421 din

20 iulie 2005, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.C.

împotriva sentinței nr. 421 din 20 iulie 2005, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2478/2004.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.