ÎCCJ, Decizia nr. 203/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 693 din 7 decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 610/P/2005 din 15 iulie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, privind pe intimatul M.I. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că petentul a formulat plângere împotriva procurorului M.I., susținând că acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și complicitate la fals. În motivarea plângerii cu care petentul a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, petentul a arătat că, la data de 9 octombrie 2004, a înaintat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere împotriva judecătorilor B.G., G.F.

și S.P. de la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru infracțiunea de neglijență în serviciu și o plângere împotriva procurorului G.B., de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru infracțiunea de calomnie. Plângerile au fost repartizate, spre cercetare, procurorului M.I. Acesta a dat două rezoluții de neîncepere a urmăririi penale. Prin încheierea nr. 313 din 12 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis plângerea petentului A.I., privind pe procurorul M.I., Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, spre competentă soluționare. Prin rezoluția nr. 610/P/2005 din 15 iulie 2005, în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul M.I., pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 C. pen. și de art. 26, raportat la art. 289 C. pen., reținându-se că faptele reclamate nu există. Plângerea formulată de petent împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, prin rezoluția nr. 13167/296/N/2005 din 3 august 2005, a procurorului șef de secție. Împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul A.I. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. În motivarea plângerii, petentul a susținut că procurorul M.I.

este cel care, sub numele procurorului G.D., a soluționat plângerea împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale. Instanța de fond a apreciat că plângerea formulată de petentul A.I. este neîntemeiată, sens în care a reținut că din interpretarea dispozițiilor art. 278 1 alin. (1) și (7) C. proc. pen., rezultă fără echivoc că, în soluționarea plângerii, instanța verifică exclusiv rezoluțiile sau ordonanțele de neîncepere a urmăririi penale ori, după caz, rezoluțiile de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, nu și pe cele date de procurorul ierarhic superior în soluționarea plângerilor formulate conform art. 278 din același cod. Prin urmare, rezoluția nr. 13167/296/N/2005, dată de procurorul șef de secție G.D., nu poate face obiectul examinării în cadrul plângerii formulate de petiționar în temeiul art. 278 1 C. proc.

pen. Pe de altă parte, verificând rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale, se constată că nu există nici una din situațiile prevăzute de art. 278 1 alin. (8) lit. b) și c) C. proc. pen., care să determine desființarea acesteia. Din actele dosarului rezultă că faptele reclamate de petent nu există, iar în această situație, soluția prevăzută de lege este cea adoptată în cauză de procuror, prin rezoluția atacată. Astfel, se constată că prin rezoluția nr. 907/P/2004 din 4 ianuarie 2005, procurorul M.I. a reținut că cei trei judecători reclamați de petent s-au conformat regulilor procedurale și nu și-au încălcat vreo îndatorire de serviciu. Astfel, fiind prezent la termenul din 11 martie 2004, petentul nu mai trebuia citat pentru termenele ulterioare, conform art. 310 alin. (2) C. proc.

pen. Totodată, în raport cu faptul că petentul a fost prezent la dezbateri, instanța nu avea obligația comunicării petentului, dispozitivul sentinței pronunțate în cauză. În acest context, indicarea eronată a art. 366, în loc de art. 363 alin. (3) C. proc. pen., nu are relevanță juridică, atâta timp, cât din argumentele prezentate de procuror rezultă în mod evident că acesta a avut în vedere dispoziția legală care stabilește situațiile în care se comunică copia dispozitivului hotărârii. În fine, procurorul a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale privitoare la citare, iar faptul că aceasta diferă de cea cu totul personală pe care o dă petentul, nu reprezintă o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul art. 246 C. pen.

Cât privește infracțiunea de complicitate la fals, instanța de fond a reținut că, din motivarea plângerii, nu rezultă în ce constă aceasta, în materialitatea sa și nici în ce constă falsul la care intimatul ar fi complice. Prin aceeași rezoluție s-a reținut și că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie, întrucât expresia „inculpat”, folosită de procurorul de ședință, nu a avut tentă denigratoare, ci în mod evident, o greșeală de exprimare. Totodată, această exprimare nu poate constitui elementul material al infracțiunii de calomnie, deoarece nu se referă la o faptă determinată. În același timp, plângerea formulată de petent, sub aspectul acestei din urmă infracțiuni, este și tardivă.

În concluzie, în raport cu actele dosarului nu se constată existența vreunei încălcări sau îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu de către procurorul M.I. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul A.I. a declarat recurs. Acesta a precizat că va motiva recursul, după primirea sentinței motivate. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală, „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”, a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”. Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu.

Dimpotrivă, procurorul M.I. a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale. Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”. Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constatându-se inexistența infracțiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reținut, cu privire la dezlegarea dată cauzei penale, că aceasta nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispozițiilor legii procesual-penale.

Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor. Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți. Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, invocată de petent în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-penală a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal. Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale. Totodată, pretinsele erori jurisdicționale și de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia. Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în cauza penală invocată de petent, cu referire la menținerea detenției preventive, nu pot fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică. În consecință, respingând plângerea, și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală. Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că s-ar fi încălcat principiul liberului acces la justiție, statuat prin legea fundamentală și nu ar fi fost observată nelegalitatea și lipsa de utilitate a măsurii arestării preventive. Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc.

pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect. Așadar, rezoluția atacată de petent, cu referire la procurorul M.I., se constată a fi temeinică și legală. În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimatului, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către procurorul menționat de petent, așa încât simplele afirmații ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., respectiv a complicității la infracțiunea de fals, nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 693 din 7 decembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5226/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă recurentul menționat, să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2006.