ÎCCJ, Decizia nr. 203/2006

ÎCCJ, Decizia nr. 203/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 693 din 7

decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins,

ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 610/P/2005

din 15 iulie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, privind pe intimatul M.I.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că petentul a formulat plângere împotriva procurorului M.I.,

susținând că acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor și complicitate la fals.

În motivarea plângerii cu care

petentul a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, petentul a arătat că,

la data de 9 octombrie 2004, a înaintat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, plângere împotriva judecătorilor B.G., G.F. și S.P. de la

Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru infracțiunea de neglijență în

serviciu și o plângere împotriva procurorului G.B., de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru infracțiunea de calomnie.

Plângerile au fost repartizate, spre

cercetare, procurorului M.I.

Acesta a dat două rezoluții de

neîncepere a urmăririi penale.

Prin încheierea nr. 313 din 12 mai

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis plângerea petentului A.I.,

privind pe procurorul M.I., Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, spre competentă soluționare.

Prin rezoluția nr. 610/P/2005 din 15

iulie 2005, în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus

neînceperea urmăririi penale față de procurorul M.I., pentru infracțiunile

prevăzute de art. 246 C. pen. și de art. 26, raportat la art. 289 C. pen., reținându-se că faptele reclamate nu există.

Plângerea formulată de petent

împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă,

prin rezoluția nr. 13167/296/N/2005 din 3 august 2005, a procurorului șef de secție.

Împotriva rezoluției primare de neîncepere

a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul A.I. a

formulat plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

În motivarea plângerii, petentul a

susținut că procurorul M.I. este cel care, sub numele procurorului G.D., a soluționat

plângerea împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale.

Instanța de fond a apreciat că

plângerea formulată de petentul A.I. este neîntemeiată, sens în care a reținut

că din interpretarea dispozițiilor art. 278

1

alin. (1) și (7) C.

proc. pen., rezultă fără echivoc că, în soluționarea plângerii, instanța

verifică exclusiv rezoluțiile sau ordonanțele de neîncepere a urmăririi penale

ori, după caz, rezoluțiile de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale, nu și pe cele date de procurorul ierarhic

superior în soluționarea plângerilor formulate conform art. 278 din același

cod.

Prin urmare, rezoluția nr. 13167/296/N/2005,

dată de procurorul șef de secție G.D., nu poate face obiectul examinării în

cadrul plângerii formulate de petiționar în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

Pe de altă parte, verificând

rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale, se constată că nu există

nici una din situațiile prevăzute de art. 278

1

alin. (8) lit. b) și

c) C. proc. pen., care să determine desființarea acesteia.

Din actele dosarului rezultă că

faptele reclamate de petent nu există, iar în această situație, soluția

prevăzută de lege este cea adoptată în cauză de procuror, prin rezoluția

atacată.

Astfel, se constată că prin

rezoluția nr. 907/P/2004 din 4 ianuarie 2005, procurorul M.I. a reținut că cei

trei judecători reclamați de petent s-au conformat regulilor procedurale și nu

și-au încălcat vreo îndatorire de serviciu.

Astfel, fiind prezent la termenul

din 11 martie 2004, petentul nu mai trebuia citat pentru termenele ulterioare,

conform art. 310 alin. (2) C. proc. pen.

Totodată, în raport cu faptul că

petentul a fost prezent la dezbateri, instanța nu avea obligația comunicării

petentului, dispozitivul sentinței pronunțate în cauză.

În acest context, indicarea eronată

a art. 366, în loc de art. 363 alin. (3) C. proc. pen., nu are relevanță

juridică, atâta timp, cât din argumentele prezentate de procuror rezultă în mod

evident că acesta a avut în vedere dispoziția legală care stabilește situațiile

în care se comunică copia dispozitivului hotărârii.

În fine, procurorul a dat o

interpretare corectă dispozițiilor legale privitoare la citare, iar faptul că

aceasta diferă de cea cu totul personală pe care o dă petentul, nu reprezintă o

exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul art. 246 C. pen.

Cât privește infracțiunea de

complicitate la fals, instanța de fond a reținut că, din motivarea plângerii,

nu rezultă în ce constă aceasta, în materialitatea sa și nici în ce constă

falsul la care intimatul ar fi complice.

Prin aceeași rezoluție s-a reținut

și că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie,

întrucât expresia „inculpat”, folosită de procurorul de ședință, nu a avut

tentă denigratoare, ci în mod evident, o greșeală de exprimare. Totodată,

această exprimare nu poate constitui elementul material al infracțiunii de

calomnie, deoarece nu se referă la o faptă determinată. În același timp,

plângerea formulată de petent, sub aspectul acestei din urmă infracțiuni, este

și tardivă.

În concluzie, în raport cu actele

dosarului nu se constată existența vreunei încălcări sau îndeplinirii

defectuoase a atribuțiilor de serviciu de către procurorul M.I.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul A.I. a declarat recurs. Acesta a precizat că va motiva recursul, după

primirea sentinței motivate.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Este adevărat că intereselor legale

ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public,

prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o

astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea

că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea

obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală, „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”, a fost

incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale

de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei

persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește

elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o

gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu

intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul administrat nu

a confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de serviciu. Dimpotrivă, procurorul M.I. a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care

constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune,

să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu

fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat

rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci

exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care

a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin.

(2) C. pen., s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii

penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată

sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele

menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să

armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu

care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la

prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului

urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea

procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a

acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost

sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare,

nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea

procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când

urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea

acesteia.

În cauză, constatându-se inexistența

infracțiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus

în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea,

sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a

pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, organul de

urmărire penală a reținut, cu privire la dezlegarea dată cauzei penale, că

aceasta nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării

riguros exacte a dispozițiilor legii procesual-penale. Pe de altă parte, orice

hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin

exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la

încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție

ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor

administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina

acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se

dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Într-adevăr, cu referire la critica

privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății,

invocată de petent în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-penală

a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului,

prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a

dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care,

împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează

sistemul procesului penal.

Acest sistem, același pentru

persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având

ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor

corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii

perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată

de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este

supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru

procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de

jurisdicție.

În consecință, hotărârea

judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii

penale.

Totodată, pretinsele erori

jurisdicționale și de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului

legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut în acest sens că

determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura

respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în

fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții,

asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și

autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența

acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3)

din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii

sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul

plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității

de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru

soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de

eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de

drept.

Așadar, reținând că legalitatea și

temeinicia soluției pronunțate în cauza penală invocată de petent, cu referire

la menținerea detenției preventive, nu pot fi examinate pe această cale,

organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare

normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se

reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz

în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu

intenția de a-l prejudicia pe petent și, constatând că această împrejurare nu

este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale,

procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea,

și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanță

a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art.

385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea

prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac,

are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în

judecată.

Acest control privește exclusiv

temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în

condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză,

respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în

condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu

plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control

judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul

susține că s-ar fi încălcat principiul liberului acces la justiție, statuat

prin legea fundamentală și nu ar fi fost observată nelegalitatea și lipsa de

utilitate a măsurii arestării preventive.

Ca atare, lipsește plângerii

prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui

control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac

legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită,

așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

Așadar, rezoluția atacată de petent,

cu referire la procurorul M.I., se constată a fi temeinică și legală.

În concluzie, nepropunând și, ca

atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și

vinovăția intimatului, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a

fost sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu

au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și

instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în

serviciu de către procurorul menționat de petent, așa încât simplele afirmații

ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 246 C. pen., respectiv a complicității la infracțiunea de

fals, nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a

duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul-petent A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul

A.I.

împotriva sentinței nr. 693 din 7 decembrie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 5226/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală.

Obligă recurentul menționat, să plătească statului, suma de

260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2006.