ÎCCJ, Decizia nr. 142/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 35 din 20 ianuarie 2006, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă,

plângerea formulată de petentul A.I. împotriva intimatului M.D.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut

că, la data de 23 septembrie 2005, petentul A.I. a depus la instanță, o

plângere împotriva procurorului M.D., pentru „abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor și protejarea infractorilor”.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că la data

de 4 mai 2005, a formulat o plângere împotriva judecătorului M.M. de la Judecătoria Arad.

Prin rezoluția nr. 120/P/2005 din 21 iulie 2005, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, procurorul M.D. a dispus neînceperea

urmăririi penale.

Petentul a considerat soluția, ca fiind abuzivă și,

în consecință, a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, de unde, însă, nu a primit nici un răspuns.

În aceste condiții, petentul s-a adresat instanței de

judecată, pentru a se face „cercetarea judecătorească în vederea restabilirii

legalității”.

Instanța de fond a apreciat plângerea, ca

inadmisibilă, întrucât potrivit art. 278

1

C. proc. pen., este supusă controlului judecătoresc, soluția de netrimitere în judecată, confirmată de

procurorul ierarhic superior.

Or, petentul recunoaște că nu a obținut încă o

soluție de la organul de urmărire penală.

Cum dispozițiile relative la sesizarea instanței de

judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, plângerea adresată

direct instanței de judecată pentru a cerceta infracțiunile reclamate de petent,

este inadmisibilă.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul A.I. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat la data exercitării căii de atac.

Ulterior, petentul a depus motivele recursului,

criticile privind neobservarea de către prima instanță, a încălcării de către

procuror, a dispozițiilor art. 42 din Constituția României, art. 6, 8, 10, 39,

40, 154, 161 și 166 C. muncii.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,

dispozițiile relative la sesizarea instanței de judecată sunt prevăzute sub

sancțiunea nulității absolute.

Este de reținut că reglementarea menționată

corespunde scopului principal al art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privitor la garanțiile

procedurale care trebuie să însoțească, între altele, judecarea acuzațiilor în

materie penală.

Este adevărat că, privitor la sintagma „dispoziții

relative la sesizarea instanței”, Codul de procedură penală nu conține nici o

prevedere care să o definească.

Însă, cu referire la cauză, sfera și conținutul

dispozițiilor procesuale aflate sub protecția nulității absolute rezultă din

dispozițiile art. 279, 221 și 278

1

C. proc. pen., coroborat cu art. 264

din același cod.

Din economia reglementărilor legale menționate

rezultă, însă, că în materie penală constituie dispoziții relative la sesizarea

primară a instanței de judecată și sunt supuse sancțiunii nulității absolute,

toate dispozițiile procesuale care au ca obiect de reglementare, determinarea

persoanelor sau organelor împuternicite să aducă în fața instanței, o cauză

spre judecată prin plângere, plângere prealabilă sau rechizitoriu, precum și

cele care stabilesc condițiile de validitate a actului de sesizare și limitele

judecății, ca efect a acestora.

În cauză, obiectul plângerii formulate de petentul A.I.

privește săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Or, infracțiunile reclamate nu se regăsesc între cele

determinate prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., în cazul cărora

plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată.

Totodată, infracțiunile sesizate nici nu au făcut

obiectul urmăririi penale, finalizată printr-o rezoluție de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, care să justifice

sesizarea instanței de judecată, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Prin urmare, în mod legal, prima instanță a constatat

neîndeplinirea condițiilor de validitate a sesizării, așa încât hotărârea

atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de petentul A.I., împotriva sentinței nr. 35 din 20 ianuarie

2006, pronunțată în dosarul nr. 19996/1/2005, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I.

împotriva sentinței nr. 35 din 20 ianuarie 2006, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 19996/1/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.