ÎCCJ, Decizia nr. 128/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 447 din 7 septembrie 2005, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă,

plângerea formulată de petentul V.N. împotriva rezoluției nr. 535/P/2004 din 9

martie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

prin rezoluția menționată s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

magistrații D.R., C.L., C.C., A.F. și A.I., sub aspectul infracțiunii prevăzute

de art. 246 C. pen., la plângerea petentului V.N.

Împotriva rezoluției primare de neîncepere a

urmăririi penale, comunicată petentului, acesta nu a formulat plângere la

procurorul ierarhic superior, ci s-a adresat direct instanței de judecată.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul V.N. a

declarat recurs.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen. „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de procuror, persoana

vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt

vătămate, pot face plângere, în termen de 20 zile de la data comunicării de

către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă

instanță”.

Această normă legală, vizând controlul judecătoresc

al soluției de netrimitere în judecată dispusă de organul de urmărire penală,

are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituția

României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană se poate adresa justiției

pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”,

corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, prin

care s-a stabilit că „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și

Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”

,

precum

și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că „orice persoană, ale cărei

drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are

dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când

încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea

atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului menționat rezultă, însă, cu

evidență, că este supusă controlului judecătoresc, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca

urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale

reglementate în favoarea părții interesate, prin art. 275 - 278 din același cod

și excede controlului judecătoresc, potrivit procedurii reglementate de textul

menționat, orice alt act procesual sau procedural al organului de urmărire

penală, inclusiv rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale,

cenzurabilă în cadrul Ministerului Public, în condițiile procedurii menționate.

Ca atare, are aptitudinea declanșării controlului

judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul procesual prevăzut de art.

278

1

C. proc. pen., formulată de persoana care își justifică

calitatea, în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea procedurii prevăzute de art.

278 C. proc. pen., constituie un fine de neprimire a plângerii de către

instanța competentă să judece în fond cauza.

Este exclusă orice altă interpretare a textului legal

menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea

procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea procesual-penală,

sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor duce la nulitatea oricărui act

procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.

Aceeași concluzie este impusă și de aplicarea

întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1) din Constituția

României.

Ca atare, revine părții interesate, obligația de a

exercita în condițiile legii, drepturile procesuale stabilite în Codul de procedură

penală.

Or, petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva rezoluției primare de

neîncepere a urmăririi penale, fără a urma procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze, în cadrul Ministerului

Public, verificarea de către procurorul ierarhic superior a acesteia.

Așa fiind, în mod legal instanța sesizată a respins

plângerea, ca inadmisibilă, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia

din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

petentul V.N. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul V.N.

împotriva sentinței nr. 447 din 7 septembrie 2005, pronunțată de secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2051/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.