ÎCCJ, Decizia nr. 196/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 16 iulie 2002, S.D. din comuna Ciorogârla, județul Ilfov, în calitate de administrator la SC F.C.I. SRL București, s-a plâns împotriva generalului de brigadă Ș.M.F., susținând că acesta l-a înșelat la data de 7 decembrie 1998, pe când era administrator la SC L.T. SRL București, cu ocazia derulării unor contracte. Prin rezoluția din 12 noiembrie 2003, emisă în dosarul nr. 30/P/2003, secția parchetelor militare, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus neînceperea urmăririi penale, față de generalul de brigadă Ș.M.F., din serviciul de protecție și pază, cu motivarea că, din verificările efectuate, nu au rezultat elemente care să justifice concluzia că acesta ar fi comis fapte susceptibile a fi considerate înșelăciune.

Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, petiționarul s-a adresat cu plângere, la Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând desființarea acestei rezoluții și trimiterea dosarului la procuror, în vederea începerii urmăririi penale, față de generalul menționat, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 48 din 19 martie 2004, a dispus trimiterea plângerii la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, motivând că această soluție se impune, deoarece petiționarul s-a adresat direct instanței de judecată, fără a parcurge toate fazele obligatorii ale rezolvării plângerii, astfel cum, acestea sunt reglementate, prin art. 278 C. proc.

pen. Ș.M.F. a declarat recurs, împotriva sentinței, susținând că, în raport cu împrejurarea că dispozițiile art. 228 alin. (6) și ale art. 278 1 , introduse în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, au intrat în vigoare abia la 1 ianuarie 2004, petiționarul nu avea dreptul de a se adresa cu plângere la Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și că acesta nici nu a respectat procedura prevăzută în art. 278 C. proc. pen., referitor la plângerea ce trebuia adresată mai întâi procurorului șef de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În concluzie, s-a cerut admiterea recursului și respingerea plângerii formulate de petiționar, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

Recursul este fondat. Prin art. 278 1 alin. (1),, introdus în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, se prevede că „după respingerea plângerii, făcute conform art. 275-278, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

Este adevărat că dispozițiile din textul de lege menționat au intrat în vigoare abia la 1 ianuarie 2004, dar atacarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale la instanță era posibilă și anterior, ca urmare a aplicării directe a prevederilor existente în această privință în Constituție, precum și a art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. La atacarea unei astfel de rezoluții cu plângere, la instanță nu se poate recurge, însă, decât cu respectarea condițiilor stabilite prin art. 278 C. proc. pen., la care se face referire, așa cum s-a arătat, prin art. 278 1 alin. (1) din același cod. Or, în art. 278 alin. (1) C. proc.

pen., se prevede că „plângerea, împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta, se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”. Rezultă, deci, că, din moment ce rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost dispusă de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, era obligatoriu ca plângerea împotriva acelei rezoluții să fie adresată procurorului șef al secției din care făcea parte acel procuror. Cum, această etapă obligatorie nu a fost parcursă, înainte ca petiționarul să adreseze plângerea Înaltei Curți de Casație și Justiție, este evident că au fost încălcate dispozițiile procedurale, referitoare la sesizarea instanței care, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., sunt prevăzute totdeauna sub sancțiunea nulității, care nu poate fi înlăturată în nici un mod. De aceea, se impunea ca prima instanță să constate că plângerea este inadmisibilă și să o respingă, ca atare, iar nu să dispună trimiterea acesteia la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare. Neprocedând astfel, prima instanță, care nu a fost sesizată legal, a făcut o greșită aplicare a legii, astfel că sentința este supusă cazurilor de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 2 și pct. 17 1 C. proc. pen. În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a se admite recursul, a se casa sentința atacată și a se respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul S.D., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale față de Ș.M.F.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ș.M.F., împotriva sentinței nr. 48 din 19 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Casează hotărârea atacată. Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul S.D., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 30/P/2003 din 12 noiembrie 2003, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, privind pe Ș.M.F. Pronunțată, în ședință publică, azi, 7 iunie 2004.